ICCJ. Decizia nr. 1054/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1054/2011
Dosar nr. 2192/1/2011
Şedinţa publică din 17 martie 2011
Asupra recursului de faţă
În baza actelor şi lucrărilor dosarului cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 20 din 15 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia penală, în baza art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), raportat la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 320/1 C. pen. a fost condamnat inculpatul T.E. la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.
S-a reţinut astfel că, inculpatul T.E., student în anul terminal al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Hyperion, a pretins în cursul lunii mai 2010 de la un număr de aproximativ 40 de studenţi aflaţi în anul terminal al Facultăţii de Drept Universitatea Hyperion, suma de 1.500 Euro de la fiecare pentru a fi remisă prin intermediul inculpatei G.N., cadru didactic, profesor universitar al Centrului Tutorial Caransebeş al Universităţii „Hyperion" inculpatului S.G., cadru didactic, profesor universitar la Universitatea „Hyperion", pentru ca acesta, în calitatea sa de membru al comisiei de examinare a studenţilor înscrişi la examenul de licenţă programat în perioada 26-30 iunie 2010, să-i favorizeze pentru promovarea examenului.
Reţinând vinovăţia inculpatului T.E., Tribunalul în raport de criteriile de individualizare prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) a aplicat acestuia pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare cu executare în regim de detenţie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova şi inculpatul T.E., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori sub nr. 3495/115/2010.
Prin încheierea de şedinţă din data de 7 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 3495/115/2010, în baza art. 3002 raportat la art. 160/b alin. (1), C. proc. pen. a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive faţă de inculpatul T.E.
Astfel, Curtea de Apel verificând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, în temeiul art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen., a constat că subzistă temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri şi nu au intervenit elemente noi care să justifice încetarea acesteia. Instanţa a constat că în speţă există un interes public care impune privarea de libertate în continuare a inculpatului, având în vedere dispoziţiile art. 300/2 C. proc. pen., raportat la art. 160/b alin. (1), (3) C. proc. pen.
S-a reţinut, totodată că în cauză nu s-a depăşit durata rezonabilă a măsurii arestării preventive, inculpaţii fiind arestaţi din ianuarie 2010.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termen legal, recurs inculpatul T.E. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de şedinţă atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 14 martie 2011, sub numărul 2192/1/2011.
La termenul fixat pentru soluţionarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de către inculpate, prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Astfel, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa sesizată este datoare să verifice în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160b alin. (3) din acelaşi cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune prin încheiere motivată menţinerea stării de arest.
Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului T.E. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art.4 1 alin. (2) C. pen., raportat la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 320/1 C. pen., constând în aceea că inculpatul T.E., student în anul terminal al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Hyperion, a pretins în cursul lunii mai 2010 de la un număr de aproximativ 40 de studenţi aflaţi în anul terminal al Facultăţii de Drept Universitatea Hyperion, suma de 1.500 Euro de la fiecare pentru a fi remisă inculpatului S.G., cadru didactic, profesor universitar la Universitatea „Hyperion", pentru ca acesta, în calitatea sa de membru al comisiei de examinare a studenţilor înscrişi la examenul de licenţă programat în perioada 26-30 iunie 2010, să-i favorizeze pentru promovarea examenului.
Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptei şi de importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârşirea unor infracţiuni grave, precum şi de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a actului de justiţie, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecăţii şi executării pedepsei.
De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată şi de existenţa, pe lângă cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa CEDO (Letellier c Franţei), prin care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.
Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menţinerea arestului preventiv în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franţei.
Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acesta având obligaţia de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii precum şi în prevederile art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Având în vedere probatoriul administrat şi soluţia pronunţată de tribunal, Înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menţinerea acestei măsuri de către instanţa de apel este pe deplin justificată în raport cu dispoziţiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, modul şi circumstanţele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranţă care ar putea fi declanşată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual şi real pentru ordinea publică.
Faţă de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat T.E. împotriva încheierii din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 3495/115/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1050/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1105/2011. Penal → |
|---|
