ICCJ. Decizia nr. 1164/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1164/2011
Dosar nr. 2345/1/2011
Şedinţa publică din 23 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 1 martie 2011 pronunţată de Curtea de Bucureştii, secţia I penală, în dosarul nr. 29233/02/3/2005 (1207/2010), s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului Z.M., arestat în baza MAP nr. 68/U.P. din 11 aprilie 2008, emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.
Cheltuieli judiciare s-a dispus a rămâne în sarcina statului, inclusiv, contravaloarea onorariului translatorului de limbă turcă, în cuantumul cuvenit pentru prestarea activităţii, timp de 2 ore.
Instanţa de fond, deliberând asupra stării de arest preventiv a inculpatului Z.M. a constatat că, prin rechizitoriul nr. 362/ DIP/2007 întocmit de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,, acesta a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc, prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.; complicitate la trafic internaţional de droguri de mare risc, prevăzut de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi fals privind identitatea, prevăzută de art. 293 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt s-a reţinut că la data de 13 ianuarie 2008, inculpatul Z.M., împreună cu inculpaţii T.I., O.S. şi cu numitul O.F. au introdus pe teritoriul României, prin Punctul de Trecere a Frontierei Giurgiu, cu autotractorul marca RENAULT, cu numărul de înmatriculare şi semiremorca marca SCHMITZ, cu numărul de înmatriculare, condus de învinuitul C.C., un număr de 160 de pachete, ascunse într-un loc special amenajat în caroseria semiremorcii, în care se afla cantitatea totală de 79.212,2 grame heroină, droguri care au fost depistate la data de 22 ianuarie 2008 în semiremorca tractată de acelaşi autotractor condus de învinuitul C.C., mijloc de transport depistat în raza Punctului de Trecere a Frontierei Nădlac, Judeţul Arad, pe sensul de ieşire din ţară, în timp ce se încerca părăsirea teritoriului României.
De asemenea, s-a reţinut că la data de 10 aprilie 2008, fiind depistat de către organele de poliţie pe raza municipiului Bucureşti, inculpatul Z.M. şi-a declinat o identitate falsă, respectiv numele V.I., prezentând şi o carte de identitate falsă în acest sens.
În aceleaşi împrejurări, au fost descoperite asupra inculpatului şi alte înscrisuri falsificate care serveau la stabilirea identităţii, purtau fotografia sa şi alte nume, respectiv o carte de identitate, un paşaport şi un permis de conducere, emise aparent de autorităţile bulgare.
Inculpatul Z.M. a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 68/UP din 11 aprilie 2008 emis de către Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen. şi ale art. 148 lit. a), d) şi f) C. proc. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că în cauză există indicii temeinice potrivit art. 143 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile de trafic de droguri de mare risc şi complicitate la trafic internaţional de droguri de mare risc pentru care a fost trimis în judecată, astfel cum rezultă din procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, procesele verbale întocmite de organele de poliţie judiciară, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, procesele verbale de efectuare a percheziţiilor corporale, domiciliare şi auto, raportul de expertiză tehnică auto, procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice, declaraţiile inculpaţilor T.I. şi O.S., procesele verbale de recunoaştere după planşele foto şi declaraţiile martorilor.
De asemenea s-a constatat că sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. a) şi d) C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fugit în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, perioadă în care a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune – cea de fals privind identitatea, precum şi condiţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, pentru infracţiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) şi de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de patru ani şi există probe că lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura şi gravitatea acestor două fapte ce se presupune a fi fost comise de inculpat, modalitatea în care se reţine săvârşirea acestora, cantitatea mare de droguri traficată, precum şi persoana inculpatului care a refuzat să dea curs citaţiilor ce i-au fost trimise, intenţionând să părăsească ţara sub o altă identitate.
Noţiunea de pericol nu este definită expres în legea penală, însă din analiza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a legii interne, rezultă că acest pericol trebuie raportat nu numai la persoana inculpatului, ci şi la natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina sa şi la modul în care a acţionat. De asemenea s-a apreciat că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului prin gravitatea deosebită şi prin reacţia publicului tulbură, nu numai ordinea publică dar şi normele mediului social ocrotit de valorile sale fundamentale, datorită faptului că generează o stare de primejdie pentru raporturile sociale, pentru normala lor desfăşurare şi dezvoltare în interesul societăţii însăşi, creând o stare de nelinişte capabilă să justifice menţinerea arestării preventive.
Curtea a apreciat că menţinerea măsurii arestării preventive este necesară pentru a nu se periclita buna desfăşurare a procesului penal. De asemenea, întrucât nu s-a produs nici o schimbare care să determine instanţa să constate că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive până la acest moment şi care să formeze convingerea că inculpatul poate fi cercetat în stare de libertate, s-a dispus în sensul dispoziţiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
În consecinţă, instanţa de apel constatând că măsura arestării preventive a inculpatului Z.M. este justificată şi prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în primă instanţă, care însă nu înfrânge beneficiul dispoziţiilor art. 52 C. proc. pen., în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a menţinut această măsură preventivă.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul Z.M. care, atât personal, cât şi prin avocatul ales, a solicitat casarea hotărârii şi judecarea sa în stare de libertate.
În susţinerea recursului, inculpatul a arătat că în mod greşit instanţa de apel a menţinut starea de arest preventiv pe considerentul că în cauză s-a pronunţat o hotărâre de condamnare în primă instanţă, împrejurare faţă de care nu ar mai fi respectat principiul reglementat de art. 52 C. proc. pen. potrivit căruia „până la pronunţarea unei hotărâri definitive orice persoană este considerată nevinovată". În opinia apărării, măsura dispusă de instanţa de fond a înfrânt principiul susmenţionat, argumentul esenţial fiind acela că şi în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare nedefinitivă, instanţa are obligaţia ca la fiecare examinare a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive să aibă în vedere toate circumstanţele cauzei în raport de care să decidă dacă, menţinerea stării de arest se mai impune sau nu.
S-a mai susţinut că durata măsurii arestării preventive (3 ani) este excesivă în raport cu dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care impun judecarea unei persoane într-un termen rezonabil, iar dacă acest termen este depăşit, persoana urmează să fie judecată în stare de libertate.
Nu în ultimul rând, s-a solicitat să se aibă în vedere situaţia inculpatului care nu are antecedente penale, este căsătorit, are un copil minor în întreţinere şi este asociat la o societate comercială profitabilă.
Concluzionând, inculpatul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi, în principal, revocarea măsurii arestării preventive, iar în subsidiar, înlocuirea acestei măsuri preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Examinând încheierea atacată, atât prin prisma motivelor indicate cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., instanţa dispune prin încheiere motivată menţinerea arestării preventive dacă constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurentul-inculpat a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 68/UP din 11 aprilie 2008 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.
Temeiurile de drept ale luării măsurii arestării preventive le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. a), d) şi f) C. proc. pen., judecătorul care a dispus măsura, reţinând că inculpatul a fugit în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, perioadă în care cu intenţie a săvârşit o nouă infracţiune - cea de fals privind identitatea, că există probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiuni pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani şi că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Prin sentinţa penală nr. 324/F din 14 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, recurentul-inculpat a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă principală de 20 de ani închisoare pentru comiterea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.; art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 75 lit. a) C. pen. şi de art. 293 alin. (1) C. pen.
În esenţă, în sarcina recurentului inculpat s-a reţinut că la data de 13 ianuarie 2008 a ajutat împreună cu inculpaţii T.I., O.S. şi cu numitul O.F. la introducerea pe teritoriul României, prin Punctul de Trecere a Frontierei Giurgiu, cu autotractorul cu semiremorcă condus de C.C., a 160 pachete ce conţineau cantitatea totală de 79.212,29 grame heroină, ascunse într-un loc special amenajat în caroseria semiremorcii, droguri ce au fost descoperite la data de 22 ianuarie 2008 în Punctul de trecere a Frontierei Nădlac, în timp ce se încerca părăsirea de către inculpaţi a teritoriului României. În acelaşi mod, împreună cu persoanele sus-menţionate, recurentul-inculpat a participat şi la încercarea de scoatere din ţară a cantităţii de heroină sus-menţionată, în vederea transportării şi livrării acesteia în Olanda.
S-a mai reţinut că recurentul-inculpat, împreună cu coinculpaţii T.I. şi O.S. au deţinut cantitatea totală de 79.212,2 grame heroină pe teritoriul României în perioada 13 ianuarie 2007 - 22 ianuarie 2007 şi că, la data de 10 aprilie 2008 fiind depistat de către organele de poliţie pe raza municipiului Bucureşti, şi-a declinat o identitate falsă, prezentându-se sub numele V.I. Cu această ocazie, recurentul-inculpat a prezentat organelor de poliţie şi o carte de identitate emisă, aparent, de către autorităţile române, falsificată, pe care era înserată fotografia sa. De asemenea asupra inculpatului recurent au fost descoperite mai multe înscrisuri falsificate ce servesc la stabilirea identităţii, înscrisuri care purtau fotografia sa şi alte nume, respectiv, o carte de identitate, un paşaport şi un permis de conducere, emise aparent, de către autorităţile bulgare.
Raportând dispoziţiile art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de inculpat prin apărătorul său, că temeiurile care au determinat arestarea acestuia impun în continuare privarea sa de libertate.
În cauză, există indicii temeinice în sensul dispoziţiilor art. 681 C. proc. pen. care duc la presupunerea rezonabilă că recurentul inculpat Z.M. a săvârşit infracţiunile de trafic de droguri de mare risc, faptă prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, complicitate la trafic internaţional de droguri de mare risc, faptă prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, infracţiuni pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani, precum şi infracţiunea de fals privind identitatea, prevăzută de art. 293 C. pen., fapte penale pentru care a fost trimis în judecată.
Totodată, Înalta Curte reţine existenţa probelor din care rezultă că lăsarea în libertate a recurentului-inculpat prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Sub acest aspect, sunt de reţinut natura şi gravitatea infracţiunilor de săvârşirea cărora este bănuit inculpatul, cantitatea mare de droguri traficată, împrejurările şi modalitatea de comitere a presupuselor infracţiuni, caracterul transfrontalier şi modul organizat al activităţii infracţionale [presupus a fi săvârşită de mai multe persoane împreună, fapt ce a atras incidenţa în cauză a circumstanţei agravante legale prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen.] şi, nu în ultimul rând, datele ce caracterizează persoana inculpatului care a refuzat să dea curs citaţiilor ce i-au fost trimise în vederea prezentării la organele de urmărire penală, intenţionând să părăsească ţara sub o altă identitate.
În raport de argumentele mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului ar fi de natură să creeze un sentiment de nesiguranţă, de insecuritate în rândul opiniei publice şi, în special, în rândul comunităţii din care acesta face parte.
De asemenea, menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului se impune pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi pentru a se împiedica sustragerea recurentului inculpat de la judecată (aşa cum s-a arătat, inculpatul a fugit în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, motiv pentru care unul din temeiurile ce au stat la luarea măsurii arestării preventive le-au constituit prevederile art. 148 lit. a) C. proc. pen.). Tot astfel, menţinerea recurentului inculpat în stare de arest preventiv este justificată şi de necesitatea de a-l împiedica pe acesta să comită alte infracţiuni. Relevanţă sub acest aspect prezintă împrejurarea că după ce a comis infracţiunile de trafic de droguri de mare risc şi de complicitate la trafic internaţional de droguri de mare risc, recurentul inculpat, fiind depistat de către organele de poliţie s-a prezentat sub identitate falsă cu scopul vădit de a îngreuna cercetările şi de a scăpa de răspundere penală.
În ce priveşte timpul scurs de la data arestării recurentului-inculpat (3 ani de zile), Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-a depăşit o durată rezonabilă în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţie pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. În acest sens se au în vedere complexitatea cauzei, determinată de numărul inculpaţilor şi al infracţiunilor deduse judecăţii şi pentru dovedirea cărora a fost necesară administrarea unui probatoriu complex, atât în acuzare, cât şi în apărare.
Susţinerea recurentului-inculpat în sensul că menţinerea de către instanţa de apel a stării de arest preventiv s-a dispus exclusiv, pe considerentul că în cauză s-a pronunţat o hotărâre de condamnare în prima instanţă, fără a se analiza toate circumstanţele care, eventual, ar justifica o asemenea soluţie, nu poate fi primită.
Instanţa de apel a dispus menţinerea recurentului-inculpat în stare de arest preventiv, după ce a constatat că în cauză sunt îndeplinite cerinţele art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. Referirea din considerentele încheierii la faptul că arestarea preventivă se impune a fi menţinută şi pentru că în cauză a fost pronunţată împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii de 20 ani, nedefinitivă, este în concordanţă cu prevederile art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului potrivit cărora nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului când este reţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent; argumentul sus-menţionat nefiind însă de natură a aduce atingere principiului prezumţiei de nevinovăţie, aşa cum s-a susţinut de către apărătorul inculpatului.
Circumstanţele personale ale recurentului-inculpat - lipsa antecedentelor penale, copil minor în întreţinere, asociat la o societate comercială profitabilă - nu justifică prin ele însele punerea în libertate a inculpatului, cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a reţinut în cele ce preced, după ce a comis infracţiuni legate de droguri, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune - cea de fals privind identitatea.
Faţă de cele mai sus-arătate, Înalta Curte constată neîntemeiate, atât cererea recurentului inculpat de a se dispune revocarea măsurii arestării preventive, instituţie aplicabilă numai atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive sau atunci când aceasta este nelegală,cât şi cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, instituţie ce devine incidentă atunci când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.
În consecinţă, reţinând că sunt îndeplinite, atât cerinţele art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., cât şi exigenţele art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. se va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul Z.M. şi se va menţine ca fiind legală şi temeinică încheierea pronunţată de instanţa de apel.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.M. împotriva încheierii din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 29233.02/3/2008 (1207/2010).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1105/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1208/2011. Penal → |
|---|
