ICCJ. Decizia nr. 1108/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1108/2011
Dosar nr. 2334/1/2011
Şedinţa publică din 21 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 38 din 31 ianuarie 2010 Tribunalul Argeş, secţia penală, a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului P.M.G., la: 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000 modificată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. a) C. pen. şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. şi la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 4 alin. (2) din Legea 143/2000 modificată, cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. d) C. pen.
In baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. a contopit cele două pedepse şi a dispus executarea celei mai grele de 5 ani închisoare, în condiţiile art. 57, art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) C. pen. şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel inculpatul P.M.G., care formează obiectul dosarului nr. 2167/109/2010 al Curţii de Apel Piteşti, secţia penală.
La termenul de judecată din data de 10 martie 2011, fixat pentru judecarea apelului, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Piteşti verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpatului în temeiul art. 3002 combinat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Împotriva acestei încheieri, inculpatul P.M.G., a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. şi dispoziţia Curţii de Apel Piteşti dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1.
In cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
In cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a constatat că temeiurile de fapt şi de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptelor, în sensul că inculpatul P.M.G. în mod repetat, în perioada martie-aprilie 2010 a vândut droguri atât coinculpatului Z.I.I. cât şi altor persoane, iar în maşina inculpatului P. s-au găsit 3 pliculeţe din plastic în greutate de 1,79 gr. mefedronă şi la domiciliul acestuia în localitatea Piteşti de asemenea s-au găsit 0,19 gr. mefedronă, cât şi faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pe care inculpatul a săvârşit-o, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu afectează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii inculpatului încadrându-se în dispoziţiile legii.
Motivul invocat de apărătorul inculpatului în sensul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive acestea schimbându-se în sensul că la momentul luării măsurii arestării preventive au fost reţinute alte fapte printre care şi fapta prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 iar ulterior s-a schimbat încadrarea juridică dată faptelor rămânând numai faptele prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, nu poate fi primit de Înalta Curte ca motiv esenţial de punere în libertate a inculpatului, având în vedere că inculpatului i-au fost reţinute în continuare faptele prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, iar motivele avute în vedere la acel moment au fost raportate şi la faptele prevăzute de Legea nr. 143/2000 pentru care este trimis în judecată, în continuare, inculpatul.
Totodată, susţinerea apărării în sensul că inculpatul Z., ca şi colaborator al poliţiei, a contribuit la provocarea inculpatului de a săvârşi faptele pentru care este trimis în judecată şi că a participat la realizarea flagrantului, nu este motiv temeinic de constatare a nulităţii măsurilor dispuse întrucât inculpatul realiza această activitate infracţională de o perioadă îndelungată de timp ca şi consumator, aşa cum a şi recunoscut şi contribuind la vânzarea acestor substanţe şi altor persoane de pe raza judeţului Argeş, inculpatul era cunoscut pe raza acestui teritoriu ca desfăşurând o astfel de activitate, stare de fapt care rezultă din declaraţiile martorilor, administrate în cauza prezentă.
Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive „cu o altă măsură mai blândă", respectiv cu obligarea de a nu părăsi ţara/localitatea, formulată de către recurentul inculpat P.M.G., personal, în ultimul cuvânt, se constată următoarele:
Conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, caz în care se revocă arestarea preventivă şi se dispune punerea de îndată în libertate. Având în vedere susţinerile anterioare, Înalta Curte apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale [art. 143 şi art. 148 lit. f), art. 1491 C. proc. pen.), neintervenind elemente de natură a justifica susţinerea că punerea în libertate a inculpatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică, iar luarea acestei măsuri atât de severe se impune şi pentru buna desfăşurare a procesului penal în raport de natura şi gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul este cercetat.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei presupuşi ca autori ai faptelor respective.
In acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.M.G. împotriva încheierii din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 2167/109/2010.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.M.G. împotriva încheierii din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 2167/109/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 11/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1142/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
