ICCJ. Decizia nr. 1430/2011. Penal. înlocuirea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1430/2011
Dosar nr. 2948/1/2011
Şedinţa publică din 7 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele :
Prin încheierea din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 2208/2/2011, în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., s-a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului B.V.I. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, pentru o perioadă de 30 de zile, cu începere de la data rămânerii definitive a acestei încheieri.
S-a dispus, în baza art. 1451 C. proc. pen., ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul urmează să respecte următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală ori de câte ori este chemat;
b) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, secţia de poliţie în circumscripţia căreia locuieşte, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie, sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei.
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
În baza art. 145 alin. (12) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara inculpatul să respecte obligaţia de a nu se apropia de ceilalţi inculpaţi, precum şi de martorii din dosar, şi de a nu comunica cu aceştia direct sau indirect.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen. referitoare la înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara cu măsura arestării preventive, în situaţia în care nu va respecta măsurile şi obligaţiile impuse de instanţă.
S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului B.V.I., la rămânerea definitivă a încheierii, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 10 martie 2011, inculpatul B.V.I. a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu una dintre măsurile preventive prevăzute de art. 136 C. proc. pen. (obligarea de a nu părăsi localitatea/ţara), apreciind s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri.
În motivarea scrisă a cererii, inculpatul, prin apărătorul ales, a arătat că a fost arestat pe data de 9 februarie 2011, în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen., măsură ce a fost prelungită la data de 3 martie 2011, însă în materia măsurilor preventive nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat.
Invocând dispoziţiile art. 5 par. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (orice persoană arestată are dreptul de a fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei la audiere), inculpatul a susţinut că prin lăsarea sa în libertate ordinea publică nu ar fi efectiv ameninţată şi a exemplificat faptul că alţi patru inculpaţi, aflaţi în situaţie identică, au fost puşi în libertate.
Citând jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (cauzele Letellier, Tomassi vs. Franţa, Wemhoffvs. Germania, Butkev vs.Lituania, Saadi vs. Regatul Unit), inculpatul a arătat că deşi faptele pentru care este cercetat prezintă un grad considerabil de pericol social, reflectat prin limitele de pedeapsă, nu este dovedit concret pericolul pentru ordinea publică şi a solicitat să se aibă în vedere şi circumstanţele sale personale, respectiv împrejurarea că este lipsit de antecedente penale, a avut o activitate profesională ireproşabilă, este tatăl a doi copii minori şi unic întreţinător al familiei.
A mai arătat că pericolul social generic al faptelor nu se suprapune cu pericolul pentru ordinea publică, care trebuie să rezulte şi din alte împrejurări decât gravitatea faptelor, că beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi că egalitatea de tratament juridic impune restabilirea echilibrului procesual.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat că cererea este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Temeiul juridic al cererii îl constituie dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora „măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii".
Inculpatul B.V.I. a fost arestat la 9 februarie 1011, măsura arestării preventive fiind prelungită la 3 martie 2011, fiind acuzat de comiterea infracţiunilor de luare de mită în formă continuată şi constituire de grup infracţional organizat, constând în aceea că în perioada octombrie 2010-ianuarie 2011 a beneficiat, în mod repetat, de bani sau alte foloase, provenite din sumele încasate de lucrătorii de poliţie cu titlu de mită şi a asigurat cadrul propice săvârşirii de infracţiuni prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, constând în controlul activităţii lucrătorilor din subordine.
Instanţa de fond a reţinut că, deşi grave, acuzaţiile aduse inculpatului sunt exclusiv infracţiuni de pericol, în sarcina acestuia reţinându-se comiterea a 12 acte materiale constând în primirea de sume mici de bani (500 Euro la un interval de două săptămâni, 20 Euro, 100lei) şi diverse produse (whisky, ţigări, jamboane de porc, 3 kg Vegeta, etc.) achiziţionate tot din banii primiţi drept mită. De asemenea, prin natura profesiei inculpatul este lipsit de antecedente penale, are o familie organizată şi un domiciliu stabil, împrejurări care trebuie avute în vedere la alegerea măsurii arestării preventive.
În concordanţă cu bogata jurisprudenţă C.E.D.O (cauzele Lettelier şi Tomasi c. Franţei, Ringeisen şi Neumeister c. Austriei, Calmanovici, Scundeanu, Tărău, Mihuţă c. României), instanţa de fond a arătat că privarea de libertate nu trebuie să se limiteze la gravitatea infracţiunilor, examinând în mod pur abstract necesitatea prelungirii acesteia, ci trebuie demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică. Referitor la această tulburare a ordinii publice, a reacţiei negative a colectivităţii, instanţa de fond a constatat că mai degrabă opinia publică acceptă tacit comiterea unor fapte catalogate ca fiind de mică corupţie, decât să-şi manifeste oprobriul faţă de acestea (faptul că în cauză nu există nici un denunţ al vreunei persoane care se presupune că a dat mită este relevant în acest sens).
Ca atare, s-a apreciat că opinia publică nu ar fi tulburată în mod real prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu atât mai mult cu cât vorbim de infracţiuni de pericol, nonviolente, care nu au acelaşi ecou în rândul opiniei publice.
Mai mult, scopul măsurilor preventive îl constituie, potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ori pentru a se asigura sustragerea inculpatului de la urmărire penală, judecată ori executarea pedepsei.
Este de necontestat că în cauză nu s-a evidenţiat existenta pericolului sustragerii inculpatului de la urmărire penală, şi, în fapt, dacă ar fi existat în mod real un astfel de pericol parchetul ar fi solicitat arestarea şi pe temeiul art. 148 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
Ca atare, instanţa de fond a reţinut că singurul argument pe care urmează să-l analizeze ar fi dacă menţinerea stării de arest se impune pentru buna desfăşurare a procesului penal. Şi în acest caz instanţa de fond a constatat că nu s-a evidenţiat pericolul influenţării ori obstrucţionării anchetei, cu atât mai mult cu cât tot probatoriul constă în înregistrări audio-video şi declaraţii ale unor investigatori sub acoperire.
Instanţa de fond a arătat că scopul procesului penal îl constituie „constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală". Or, pentru ca politica penală să fie eficientă şi capabilă de a oferi exemplaritate, este necesar ca toate organele judiciare implicate să se concentreze pentru realizarea dezideratului mai sus menţionat şi nu să facă un scop în sine din arestarea preventivă.
Nu în ultimul rând, instanţa de fond a reţinut că încă de la momentul arestării preventive parchetul a ales să dispună în privinţa unora dintre inculpaţii/învinuiţii din prezenta cauză măsuri mai puţin restrictive de libertate, cu toate că gravitatea acuzaţiilor este aceeaşi, circumstanţele personale sunt în genere favorabile tuturor persoanelor cercetate în astfel de cazuri, singura diferenţiere fiind de ordin "cantitativ", respectiv al numărului de acte materiale reţinute în sarcina fiecărui inculpat. Mai mult, în aceeaşi cauză, instanţele au dispus soluţii de luare a unei măsuri mai puţin restrictive faţă de alţi inculpaţi, aflaţi în situaţii identice, un argument în plus ce vine să susţină schimbarea temeiurilor iniţiale ale arestării.
Conchizând, instanţa de fond, în raport de dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., luând în considerare atât gravitatea acuzaţiilor, natura infracţiunilor, circumstanţele personale favorabile inculpatului, împrejurarea că nu poate influenţa ancheta şi nici să comită pe viitor infracţiuni de aceeaşi natură, văzând şi că urmărirea penală este aproape finalizată, a constatat că s-au schimbat temeiurile ce au determinat arestarea preventivă.
În raport de toate cele reţinute, s-a apreciat că obligaţiile ce urmează a fi stabilite în sarcina inculpatului oferă suficiente garanţii pentru realizarea scopului măsurilor preventive, impunându-se în cauză luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruptie, solicitând casarea încheierii şi pe fond respingerea cererii inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.
În motivarea recursului, s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., având în vedere că lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă pericol social pentru ordinea publică, raportat la natura infracţiunilor reţinute în sarcina acestuia, gradul de pericol social al faptelor, modalitatea de săvârşire a acestora şi calitatea inculpatului.
Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat.
Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., care prevăd că „măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii", cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau tara fiind întemeiată.
Conform practicii instanţelor naţionale, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., măsura arestării preventive este o măsură de excepţie şi aceasta trebuie luată doar în situaţia în care niciuna dintre celelalte măsuri preventive prevăzute de dispoziţiile art. 136 C. proc. pen. nu este potrivită datelor speţei (cauza Wemhoff c. Germania s.a.).
Deci, regula este ca judecarea inculpatului să se realizeze în stare de libertate, excepţia fiind privarea de libertate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că, la menţinerea unei persoane în detenţie, instanţele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci şi la alte circumstanţe, în special, cu privire la caracterul persoanei în cauză, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza Neumeister contra Austriei, Hotărârea din 27 iunie 1968).
Astfel, referitor la persoana inculpatului B.V.A., Înalta Curte are în vedere datele referitoare la persoana acestuia: fost lucrător DGA, doctorand, lipsit de antecedente penale, are un domiciliu stabil şi o familie cu doi copii minori, precum şi probleme de sănătate, de natură cardiologică, care se pot agrava datorită regimului de detenţie.
În ceea ce priveşte natura şi pericolul social al infracţiunilor pentru care este cercetat inculpatul, este adevărat că - în măsura în care se va dovedi că acestea există şi au fost comise cu vinovăţie de inculpat - sunt grave, dar natura şi gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal şi constituţional al judecării în stare de libertate. A considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv şi menţinută în această stare până la soluţionarea fondului cauzei sau până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, care eventual s-ar pronunţa în cauză, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar legii.
Pe de altă parte, regula respectării libertăţii individuale stabilită în art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, consacrată, aşa cum s-a arătat şi de legislaţia internă, inclusiv la nivel constituţional, permite derogări, numai în cazuri excepţionale care reclamă protejarea interesului public.
Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracţiuni, nu poate constitui un motiv pertinent şi suficient pentru refuzul de liberare din detenţie provizorie decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate, ordinea publică ar fi realmente ameninţată.
Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reţinut, persoana acuzată este îndreptăţită să obţină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.
În prezenta cauză, parchetul nu mai poate justifica, odată cu trecerea timpului, în ce mod punerea în libertate a inculpatului ar constitui un pericol pentru ordinea publică şi ar produce un impact negativ asupra societăţii.
Astfel, nu există date concrete din care să rezulte că inculpatul, lăsat în libertate, va săvârşi acelaşi gen de infracţiuni, pentru că odată cu punerea în mişcare a acţiunii penale a fost suspendat din funcţie.
De asemenea, probele prezentate de acuzare sunt probe ce provin de la investigatori sub acoperire şi nu sunt declaraţii de coinculpaţi sau de martori pe care inculpatul ar putea să le influenţeze.
Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere şi considerentele de echitate şi egalitate în faţa legii, faţă de împrejurarea că alţi inculpaţi din aceeaşi cauză au fost eliberaţi, în cazul acestora considerându-se că asigurarea normalei desfăşurări a procesului şi protejarea valorilor sociale pot fi realizate şi prin luarea unei măsuri preventive mai puţin severe.
Astfel, în mod justificat, instanţa de fond a reţinut că, în raport de gravitatea acuzaţiilor, natura infracţiunilor, circumstanţele personale favorabile inculpatului, împrejurarea că acesta nu poate influenţa ancheta şi nici să comită pe viitor infracţiuni de aceeaşi natură, s-au schimbat temeiurile ce au determinat arestarea preventivă a inculpatului, impunându-se în cauză luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 2208/2/2011, privind pe inculpatul B.V.I.
Totodată, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruptie împotriva încheierii din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 2208/2/2011, privind pe inculpatul B.V.I.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1428/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1470/2011. Penal → |
|---|
