ICCJ. Decizia nr. 1728/2011. Penal
| Comentarii |
|
La data de 15 aprilie 2011, s-a înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, recursul declarat de inculpatul N.A. împotriva dispoziției din decizia penală nr. 764/R din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Prin decizia penală nr. 764/R din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a fost respinsă cererea formulată de inculpatul N.A. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Prin aceeași decizie, a fost admis recursul declarat de inculpat împotriva încheierii din data de 07 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 28104/299/2006, a fost casată, în parte, încheierea recurată și s-a trimis cauza spre rejudecarea excepțiilor de neconstituționalitate invocate de inculpatul N.A. la aceeași instanță - Tribunalul București.
S-au reținut, în esență, următoarele:
Prin încheierea din data de 07 martie 2011, pronunțată în dosarul nr. 28104/299/2006, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins ca inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 262 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. și a dispozițiilor art. 11 alin. (1), (2), (3) din O.U.G nr. 43/2002 și ca neîntemeiată cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de inculpatul N.A.
Pentru a dispune astfel, instanța învestită cu soluționarea apelurilor declarate împotriva sentinței penale nr. 1699/2007 a Judecătoriei Sectorului 1 București a reținut că excepția de neconstituționalitate invocată de către inculpat este inadmisibilă.
împotriva acestei încheieri a formulat recurs, în termen legal, inculpatul N.A., care a criticat soluția instanței pentru motive de nelegalitate.
în susținerea motivelor de recurs, recurentul a invocat cu precădere nemotivarea pertinentă a încheierii, arătând că argumentele instanței de apel se referă la o altă persoană și la dispoziții legale diferite de cele a căror neconstituționalitate a invocat-o, nefiind analizate criticile concrete formulate în prezenta cauză.
Pe parcursul primei ședințe de judecată desfășurate în recurs (la data de 28 martie 2011), recurentul inculpat a invocat în mod distinct o nouă excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, solicitând Curții ca prealabil și distinct de soluționarea prin decizie a recursului, să dispună prin încheiere motivată sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării acestei noi excepții.
în esență, recurentul a precizat că dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 au legătură cu soluționarea recursului și nu au fost declarate neconstituționale, apreciind că ele contravin prevederilor art.21 alin. (1), (3), art. 24 alin. (1), (2), art. 129,art. 53 alin. (1), (2) și art. 1 alin. (3) din Constituția României, dar și principiului securității, protecției, siguranței juridice, principiului dreptății și principiului potrivit căruia drepturile și libertățile cetățenilor sunt valori supreme și garantate de lege.
în lumina normelor constituționale expres invocate, recurentul a apreciat că termenul de 48 de ore pentru declararea recursului și cel de 3 zile prevăzut de lege pentru judecarea căii de atac, prin durata lor extrem de scurtă, nu permit pregătirea temeinică a apărării și, prin atingerea semnificativă adusă dreptului la apărare, încalcă exigențele unui proces echitabil.
Notând solicitarea expresă a recurentului de a se dispune prin încheiere separată asupra admisibilității excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanța a apreciat că o atare soluționare distinctă nu se justifică în cauză, nici din perspectiva normelor ce disciplinează organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și nici din perspectiva dispozițiilor art. 303 C. proc. pen. și art. 4082C. proc. pen., modificate ori introduse prin Legea nr. 177/2010.
Astfel, în lumina dispozițiilor art.29 din Legea nr. 47/1992, dar și a considerentelor ce au stat la baza deciziei de recurs în interesul legii nr. 36/2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție, este incontestabil dreptul părții interesate de a recura soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, chiar în situația în care o astfel de soluție aparține instanței de recurs. în acest sens, tocmai decizia de recurs în interesul legii enunțată recunoaște instanței imediat superioare celei care a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale o competență specială și derogatorie de la normele generale în materie de competență.
Anterior modificărilor aduse codului de procedură penală prin Legea nr. 177/2010, obligația instanței de a suspenda judecata până la soluționarea excepției de neconstituționalitate impunea în mod necesar și fără excepție soluționarea prin încheiere separată a unei astfel de cereri, pentru a se asigura în mod real părții interesate dreptul la un recurs efectiv.
Odată cu abrogarea dispozițiilor art. 303 alin. (6) prin Legea nr. 177/2010, a fost înlăturată obligația de suspendare a judecății în cazul sesizării Curții Constituționale, admițându-se practic posibilitatea soluționării fondului cauzei în paralel și prealabil dezlegărilor date de instanța de contencios constituțional excepțiilor ce îi sunt adresate în cadrul controlului a posteriori. în mod corelativ, pentru a se asigura însă armonizarea soluției eventual dispuse asupra fondului în baza unor dispoziții declarate neconstituționale cu legea în vigoare s-a prevăzut posibilitatea revizuirii cauzei în limitele și în condițiile prevăzute de art. 4082C. proc. pen.
în acest context, instanța a apreciat că pronunțarea separată, prin încheiere, asupra excepției de neconstituționalitate invocate în recurs ar constitui expresia unui formalism excesiv, derivat din interpretarea literală și izolată a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, în detrimentul finalității acestor norme - și anume asigurarea unui recurs efectiv părții interesate. Aceasta deoarece dreptul la recurs consacrat de lege în cazul cererilor de sesizare a Curții Constituționale rămâne efectiv chiar în situația în care instanța se pronunță prin decizie, deoarece caracterul definitiv al hotărârii sale se limitează la soluția supra fondului, fără a putea fi extins la dispoziții ce pot fi recurate separat în virtutea legii.
Pe de altă parte, recursul declarat de partea interesată are, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 177/2010, și pertinență funcțională, eventuala constatare ca neconstituționale a unor norme de care depinde soluționarea cauzei deschizând posibilitatea inițierii procedurii de revizuire.
Asupra admisibilității excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, invocată de către recurentul N.A., s-au reținut următoarele:
Recurentul inculpat N.A. a apreciat că dispozițiile legale criticate au legătură cu soluționarea recursului de față deoarece calea de atac se judecă în baza acestor norme legale.
Instanța a reținut însă că excepția invocată este contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ceea ce determină constatarea inadmisibilității acesteia și respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale.
Este incontestabil că excepția a fost invocată de către recurent în fața unei instanțe judecătorești și vizează o dispoziție dintr-o lege ce nu a fost declarată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Admisibilitatea ei reclamă însă îndeplinirea cumulativă și a cerinței ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, legătură ce nu este suficient a fi pur tangențială, ci trebuie să fie evident semnificativă și în strânsă corelație cu soluția ce ar putea fi dată fondului litigiului.
Finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, chiar dacă ea ar viza disciplinarea unor măsuri sau activități cu implicații în desfășurarea procesului penal.
Aceasta deoarece excepția de neconstituționalitate constituie o excepție de procedură, prin care partea care o ridică urmărește împiedicarea unei judecăți (respectiv a pronunțării unei soluții) ce s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională.
Or, în cauza de față, dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a căror neconstituționalitate a fost invocată prevăd că "Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile". Critica recurentului vizează, de altfel, doar dispoziția referitoare la termenul de 48 de ore în care se poate ataca cu recurs încheierea și termenul de 3 zile în care trebuie soluționat recursul.
Norme legală a cărei neconstituționalitate a fost invocată reglementează așadar doar termenul procedural de decădere în care partea interesată poate uza de calea de atac a recursului și termenul procedural de recomandare în care se impune soluționarea căii de atac. Niciuna dintre aceste dispoziții nu are vreo influență asupra substanței dreptului de a beneficia de un recurs efectiv și nici asupra soluției ce ar putea fi dată fondului cauzei în urma judecării recursului.
Aceasta deoarece independent de termenul în care trebuie soluționată calea de atac, soluția ce ar putea fi dată în cauză implică analiza altor chestiuni de drept și se raportează la alte dispoziții legale pertinente în materia recursului.
Pe de altă parte, Curtea a constatat că argumentele invocate de către recurent în susținerea excepției tind la a sublinia necesitatea recunoașterii unor termene mai lungi pentru soluționarea recursului. Or, stabilirea unor intervale de timp scurte pentru declararea, respectiv soluționarea căii de atac constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.
Totodată, independent de inadmisibilitatea vădită a excepției invocate de către recurent, nu rezultă interesul său concret în abordarea acestui mijloc de apărare.
Aprecierea recurentului în sensul că ar fi aplicabile dispozițiile mai favorabile ale art. 303 alin. (6) C. proc. pen. privind suspendarea judecății (normă în prezent abrogată) este eronată, deoarece principiul aplicării legii mai favorabile este limitat la normele de drept penal substanțial. Aplicarea în timp a normelor de procedură penală, cum este cazul celor analizate, este guvernată de regula imediatei și strictei lor aplicări, ca expresie a legalității ce guvernează procesul penal.
Or, tocmai dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a invocat-o i-au permis inculpatului N.A. să învestească Curtea cu cenzurarea legalității acestei măsuri, context în care solicitarea acestuia de suspendare a judecății recursului pare a servi mai degrabă scopului tergiversării judecății, decât celui de a obține o hotărâre legală și temeinică.
Pentru aceste considerente, Curtea a concluzionat că excepția de neconstituționalitate invocată în recurs este contrară dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și, în consecință inadmisibilă, urmând a respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.
împotriva dispoziției din decizia penală nr. 764/R din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, inculpatul a declarat recurs.
Recursul declarant de inculpat nu este fondat.
Critica recurentului vizează doar dispoziția referitoare la termenul de 48 de ore în care se poate ataca cu recurs încheierea și termenul de 3 zile în care trebuie soluționat recursul, care, prin durata lor extrem de scurtă, nu permit pregătirea temeinică a apărării și, prin atingerea semnificativă adusă dreptului la apărare, încalcă exigențele unui proces echitabil.
Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că încheierea atacată este legală și temeinică și, pe cale de consecință, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de inculpat este inadmisibilă.
Examinând excepția invocată de recurentul inculpat, înalta Curte constată că nu este îndeplinită una dintre cerințele cumulative impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul ca excepția de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
în cauză, dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, care reglementează termenul în care partea poate exercita calea de atac a recursului și, respectiv, de soluționare a acestuia în fața instanței de recurs, nu au legătură cu soluționarea cauzei inculpatului, întrucât instituirea unor termene scurte și, pe cale de consecință, a unei soluționări urgente a acestui gen de cauze țin de natura însăși a acestei instituții incidente în cursul judecării unei cauze.
Dispozițiile criticate de inculpat nu au vreo influență asupra soluției ce ar putea fi dată pe fondul cauzei - asupra acțiunii penale și civile -, întrucât dreptul la apărare în cursul procesului penal și la un proces echitabil nu sunt încălcate, ci, dimpotrivă, asigurate prin instituirea unor termene scurte de soluționare a oricăror incidente procedurale intervenite în cursul judecării unei cauze.
Raționându-se altfel, s-ar încălca principiul celerității procesului penal și a dreptului la un proces echitabil, ceea ce presupune, evident, egalitatea armelor între acuzare și apărare, principiu care ar fi încălcat prin stabilirea unor proceduri mai ample în situația cererilor de sesizare a instanței de contencios constituțional formulate de o parte interesată.
De altfel, așa cum a reținut și prima instanță, stabilirea unor intervale de timp scurte pentru declararea, respectiv soluționarea căii de atac constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.
Pentru aceste motive, recursul declarat de recurentul inculpat N.A. a fost respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 248/2011. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 1723/2011. Penal → |
|---|
