ICCJ. Decizia nr. 2391/2011. Penal
| Comentarii |
|
Prin încheierea din 17 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 38147/3/2009, în baza art. 3002raportat la art. 160b C. proc. pen., s-a dispus, menținerea stării de arest preventiv a inculpaților P.J.B. arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 107/UP emis de Tribunalul București, în dosarul nr. 20802/3/2009, T.G., arestată în baza mandatului de arestare preventivă nr. 105/UP emis de Tribunalul București, în dosarul nr. 20802/3/2009, T.G.M., arestată în baza mandatului de arestare preventivă nr. 106/UP emis de Tribunalul București, în dosarul nr. 20802/3/2009.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., constatând că măsura arestării preventive a inculpatului este legală , iar menținerea acesteia este justificată. S-a apreciat, de asemenea, că durata arestării preventive se situează în limitele generate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, astfel cum rezultă și din jurisprudența C.E.D.O., nefiind depășit termenul rezonabil, având în vedere specificul probatoriului administrat în cauză.
împotriva acestei încheieri au formulat recurs inculpații P.J.B., T.G. și T.G.M., solicitând punerea lor în stare de libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile în conformitate cu dispozițiile art. 3866alin. (3) și art. 38514 C. proc. pen., constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.
în cauză, Curtea de Apel București, secția I penală, a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpaților.
înalta Curte în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea deosebită a acestora, de circumstanțele personale ale inculpaților, apreciază că lăsarea acestora în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și instanța de fond.
Din probatoriul administrat a rezultat că în perioada iulie 2008- mai 2009, inculpații împreună cu alte persoane, au efectuat acte materiale referitoare la organizarea , introducerea pe teritoriul României, îndeplinirea formalităților vamale în vederea introducerii și transportării pe teritoriul României a unei cantități nete de 200 kg cocaina, drog de mare risc, prin disimularea acesteia printre pachetele cu sucuri" fructul pasiunii" care făceau parte din conținutul containerului GLDU 531286-7 expediat de firma E.O.G.D. din PERU și care avea ca destinație formală Fundația G.D.S. din Arad.
Pe de altă parte se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpaților P.J.B., T.G. și T.G.M. prin sentința penală nr. 131 din 16 februarie 2011 a Tribunalului București, secția penală, la pedepse de câte 15 ani și respectiv 16 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea 143/2000 și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a și b) C. pen., ca pedepse complementare, hotărârea de condamnare, apelată de inculpați, constituind un temei suficient pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile C.E.D.O.
în ce privește respectarea dreptului la libertate al inculpaților, este adevărat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală - nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură "există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate".
Prin prisma dispozițiilor art. 6 și art. 5 paragraf 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale termenul rezonabil de soluționare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpați în arest preventiv și prin prisma principiului conform căruia, până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar și prin prisma criteriilor cum sunt natura cauzei deduse judecății, complexitatea acesteia, numărul părților implicate în cauză, natura probelor ce se impun a fi administrate ș.a.
Prin urmare, instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpaților și din consecințele acestora.
în condițiile speței, la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpaților de a fi puși în stare de libertate și nici nu se identifică vreun motiv întemeiat pentru lăsarea acestora în libertate. Din contră înalta Curte constată că întregul material probator administrat în cauză, menționat prin sentința de condamnare impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă , arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventive reglementat de art. 136 C. proc. pen.
în același sens, înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpaților de a fi judecați într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestora încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziția instanței de apel de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate au fost respinse ca nefondate.
în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenții inculpați au fost obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariile apărătorilor din oficiu să fie avansate din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2393/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2388/2011. Penal → |
|---|
