ICCJ. Decizia nr. 2453/2011. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2453/2011
Dosar nr. 4918/40/2009
Şedinţa publică din 20 iunie 2011
Asupra recursurilor penale de faţă, pe baza actelor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 264 din 18 iunie 2010 a Tribunalului Botoşani, secţia penală, inculpatul A.V. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) Teza II şi lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de „tentativă de omor calificat" prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 lit. a) C. pen., subsecvent respingerii cererii inculpatului de schimbare a încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu în infracţiunea de vătămare corporală gravă prin punerea în primejdie a vieţii persoanei prevăzută de art. 182 alin. (2) Teza finală C. pen.
În temeiul art. 71 C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) Teza II, b) C. pen.
În temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a fost dedusă din pedeapsa de executat durata reţinerii şi arestării preventive de la 06 octombrie 2009 la 24 martie 2010, fiind, totodată, menţinută măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de inculpat prin încheierea de şedinţă din 23 martie 2010, până la rămânerea definitivă a hotărârii.
În latura civilă, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile Spitalul Judeţean M. Botoşani suma de 6.106,403 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare ocazionate cu vindecarea părţii vătămate, iar părţii civile B.E. - suma totală de 40.000 RON despăgubiri civile, din care suma de 20.000 RON cu titlu de daune materiale şi 20.000 RON daune morale, respingând restul pretenţiilor solicitate ca neîntemeiate.
Totodată, a fost respinsă cererea părţii vătămate privind obligarea inculpatului plata unei contribuţii lunare în sumă de 500 RON, ca fiind tardiv formulată.
De asemenea, s-a dispus obligarea inculpatului la plata către stat a sumei de 2.600 RON cheltuieli judiciare şi către partea vătămată B.E., cu acelaşi titlu, a sumei de 2.270 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarele:
În ziua de 04 octombrie 2009, în jurul orelor 18,00, partea vătămată a plecat de acasă pentru a cumpăra pâine de la un magazin din apropiere. Când a ajuns în dreptul casei pe care inculpatul a moştenit-o de la socrii săi, acesta a ieşit din curte, s-a îndreptat spre ea şi, fără a-i spune nici un cuvânt, a lovit-o cu un foarfece de tăiat via la arcada dreaptă, apoi a înjunghiat-o de mai multe ori în abdomen cu obiectul sus-menţionat.
Această manifestare a inculpatului a fost cauzată de un conflict mai vechi existent între părţi, determinat de bănuiala părţii vătămate că inculpatul îi furase porumbul de pe câmp în cursul lunii septembrie 2009.
Urmare agresiunii, partea vătămată a căzut în genunchi şi, văzând că sângerează, s-a ridicat şi a început să strige după ajutor, mergând spre şoseaua principală, unde a căzut din nou, fiind găsită de şeful Postului de poliţie C. care a anunţat imediat serviciul de ambulanţă.
Până la sosirea ambulanţei, două asistente din comună i-au acordat părţii vătămate primul ajutor.
Partea vătămată a fost internată la Spitalul Judeţean Botoşani, unde a fost operată. Fiind expertizată, s-a constatat de către Serviciul de Medicină Legală Botoşani că aceasta a prezentat un traumatism facial şi toraco-abdominal cu plăgi înţepat tăiate, secţiunea arteră mamară internă, fractură parcelară de stern şi coasta a 6-a, hemotorax, plagă transfixiantă de diafrag, plagă hepatică, hemiperitoneu. De asemenea, s-au mai constatat două plăgi superficiale la membrul superior drept.
S-a mai concluzionat că leziunile toraco-abdominale şi de la membrul superior drept s-au putut produce prin lovire cu obiect înţepător tăietor, cea facială posibil şi prin acţiunea agentului vulnerant, ca un corp contondent. Plaga facială şi epigastrică s-a putut produce prin lovire din faţă a victimei, iar cea de la nivelul hemitoracelui prin lovire din poziţia laterală sau din spatele victimei.
Leziunile produse au necesitat pentru vindecare un număr de 28-30 zile îngrijiri medicale şi au pus în primejdie viaţa părţii vătămate.
În cursul cercetării judecătoreşti, la cererea părţilor, a fost admisă efectuarea unei expertize de către Institutul de Medicină Legală Iaşi care a avut ca obiective: stabilirea împrejurării dacă leziunile consemnate în actele medicale au putut fi produse exclusiv prin lovire cu un corp contondent (respectiv foarfece de tăiat vie) sau şi prin posibila înţepare accidentală cu prilejul unei încăierări; în raport de natura leziunilor descrise în actele medicale, să se precizeze mecanismul de producere a tuturor loviturilor şi care dintre ele au pus în primejdie viaţa părţii vătămate; stabilirea numărului corect de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor părţii vătămate şi dacă aceasta a rămas cu incapacitate de muncă şi în ce proporţii, având în vedere că prin agresiune s-a creat secţiune arteră mamară şi i-au fost afectate atât pleura cât şi ficatul.
Prin raportul de expertiză efectuat de Institutul de Medicină Legală Iaşi, în urma analizării actelor medicale şi a părţii vătămate, s-a constatat că, urmare leziunii exercitate de către inculpat în cursul lunii octombrie 2009, partea vătămată a suferit traumatismul indicat în raportul de expertiză iniţial, plăgile toracice şi abdominale putând fi produse prin lovire cu un corp înţepător tăietor, plagă suprasprâncenară dreaptă - prin lovire cu un corp contondent (posibil corpul tăietor înţepător în postură de corp contondent), plăgile înjunghiate penetrante toracice (secţiune de arteră mamară şi hemotorax) şi abdominală (cu plagă hepatică hemiperitoneu), prin ele însele punând în primejdie viaţa victimei.
De asemenea, s-a constatat că, în urma examinării medico-legale psihiatrice, s-a recomandat părţii vătămate supraveghere şi tratament ambulatoriu în vederea evitării riscului suicidar, aceasta prezentând o deficienţă globală - incapacitate adaptivă (LA.) de 70% până în martie 2011, când urma să se facă o nouă reevaluare.
În raport de probatoriul administrat în cauză, prima instanţă a apreciat că situaţia de fapt a fost dovedită cu plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, rapoartele de expertiză medico-legală, procesul - verbal de cercetare la faţa locului, însoţit de planşe fotografice şi declaraţiile martorilor F.M., C.C.V. şi B.A.G.
În acelaşi sens, prima instanţă a reţinut că declaraţiile inculpatului - în sensul că a fost provocat de partea vătămată care, în ziua de 04 octombrie 2009, s-a oprit la poarta socrilor săi, reproşându-i că i-a furat porumbul de pe câmp, pentru ca ulterior să-l lovească, iar în timpul conflictului dintre ei să se lovească în lama foarfecelui pe care inculpatul îl avea în mână - nu sunt confirmate de probele testimoniale, niciunul dintre martorii audiaţi la solicitarea apărării nedeclarând că i-ar fi văzut pe cei doi încăierându-se la data de referinţă.
În plus, prima instanţă a apreciat că declaraţiile martorilor apărării O.V. şi F.H. au un caracter pur subiectiv întrucât, deşi au arătat că ar fi văzut-o pe partea vătămată în curtea inculpatului, martorii au indicat că respectiva împrejurare a avut loc la o altă oră decât cea reţinută prin rechizitoriu.
Deopotrivă, prima instanţă a reţinut că nici susţinerile inculpatului referitoare la modalitatea de producere a leziunilor părţii vătămate la arcada ochiului - urmare căderii acesteia pe drum, nu sunt confirmate prin probatoriul administrat în cauză, ambele rapoarte de expertiză concluzionând că plăgile toracice abdominale prezentate de partea vătămată s-au putut produce prin lovire cu un corp tăietor înţepător, iar plaga sprâncenară dreaptă - cu un corp contondent (posibil corpul tăietor înţepător în postură de corp contondent).
De altfel, acestea au fost argumentele pentru care instanţa fondului a respins, ca neîntemeiate, obiecţiunile la raportul de expertiză medico-legală formulate de apărare.
În ceea ce priveşte cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracţiunea de vătămare corporală gravă prin punerea în primejdie a vieţii persoanei prevăzută de art. 182 alin. (2) Teza finală C. pen., formulată de apărare la termenul din data de 15 iunie 2010 şi motivată pe aspectul că inculpatul nu a acţionat cu intenţia directă sau indirectă de a ucide partea vătămată, incidentul producându-se spontan, pe fondul provocării din partea victimei care l-a acuzat pe inculpat de furtul unei cantităţi de porumb, astfel încât acţiunea inculpatului a fost determinată de tulburarea provocată de acesta prin acuzele aduse, prima instanţă a reţinut că, în raport cu împrejurările concrete în care a fost comisă fapta (respectiv starea tensionată mai veche dintre părţi), natura obiectului vulnerant folosit de inculpat (cleşte de tăiat via, fiind un instrument tăietor înţepător apt de a produce moartea), intensitatea loviturii aplicate victimei (3 plăgi penetrante) şi zona anatomică vizată care, chiar la nivelul cunoştinţelor comune, constituie o zonă vitală (abdomen), inculpatul nu a urmărit, dar a acceptat producerea rezultatului letal, acţionând cu intenţie indirectă.
Ca urmare, în raport şi de aspectul dovedit al săvârşirii faptei pe un drum destinat publicului, în accepţiunea dată acestui concept de art. 152 C. pen., prima instanţă a constatat întrunite elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.
De asemenea, prima instanţă a apreciat că nu se justifică nici reţinerea în favoarea inculpatului a dispoziţiilor art. 73 lit. a) sau b) C. pen. reţinând că din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că partea vătămată a fost cea care l-a provocat pe inculpat, în sensul că ar fi intrat în curtea acestuia şi i-ar fi dat o palmă. Dimpotrivă, s-a reţinut că martora F.M. a precizat că, în momentul când a ieşit în stradă, l-a văzut pe inculpat peste partea vătămată înjunghiind-o cu foarfecele, în timp ce aceasta era ţinută de soţia inculpatului. Prin urmare, s-a apreciat că agresiunea inculpatului nu se circumscrie depăşirii limitelor legitimei apărări sau unei puternice tulburări determinate de provocarea părţii vătămate.
Pentru argumentele expuse, constatând că vinovăţia inculpatului în săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. este dovedită, prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă privativă de libertate, la individualizarea căreia a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv pericolul social al faptei săvârşite, împrejurările în care aceasta a fost comisă, circumstanţele reale, dar şi circumstanţele personale favorabile ale inculpatului - lipsa antecedentelor penale, cărora le-a acordat valenţa circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen.
În latura civilă a cauzei, prima instanţă a constatat dovedite pretenţiile civile formulate de Spitalul Judeţean M. Botoşani, precum şi daunele materiale solicitate de partea civilă B.E., dispunând obligarea inculpatului la plata către cele două părţi civile susmenţionate a sumelor de 6.106,403 RON, respectiv, 20.000 RON.
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de partea civilă B.E., prima instanţă a apreciat că suma de 20.000 RON constituie o reparaţie rezonabilă faţă de suferinţele fizice şi trauma psihică provocate părţii vătămate prin acţiunea inculpatului, motiv pentru care a dispus obligarea acestuia şi la plata sumei susmenţionate.
Prima instanţă a respins însă cererea părţii civile de obligare a inculpatului la plata unei contribuţii lunare în sumă de 500 RON, până în luna martie 2011, constatând că aceasta a fost formulată tardiv, după închiderea dezbaterilor.
Împotriva acestei sentinţe penale, în termen legal, au declarat apel inculpatul A.V. şi partea vătămată B.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului, inculpatul A.V. a arătat, în esenţă, sub aspectul laturii penale, că încadrarea juridică corectă a faptei este vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) Teza finală C. pen., iar nu tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. şi că la individualizarea pedepsei nu s-a dat eficienţă tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în sensul că nu s-au reţinut toate circumstanţele care pot pleda în favoarea inculpatului, respectiv provocarea şi o stare de depăşire a legitimei apărări.
Totodată, inculpatul a criticat modalitatea de executare a pedepsei dispusă de prima instanţă, menţionând că în cauză se impune aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen.
Sub aspectul laturii civile, inculpatul a arătat, în esenţă, că daunele materiale nu au fost probate, iar cele morale sunt disproporţionate faţă de suferinţa provocată părţii vătămate.
În motivarea apelului său, partea vătămată B.E. a arătat, în esenţă, sub aspectul laturii penale a cauzei, că pedeapsa aplicată inculpatului este prea blândă în raport de fapta comisă şi că nu se impunea reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare în favoarea inculpatului.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, partea vătămată a criticat acordarea, numai în parte, a daunelor morale solicitate, precum şi greşita respingere, ca tardivă, a cererii sale de obligare a inculpatului la despăgubiri periodice.
Prin decizia penală nr. 68 din 25 octombrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de către partea vătămată B.E., a fost desfiinţată, în parte, hotărârea primei instanţe, iar, în rejudecare, a fost majorată la 8 (opt) ani închisoare pedeapsa principală aplicată inculpatului A.V. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., urmare înlăturării aplicării în favoarea inculpatului a prevederilor art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen.
În temeiul art. 381 alin. (2) C. proc. pen. a fost menţinută măsura preventivă a obligării inculpatului A.V. de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. (instituită prin încheierea Tribunalului Botoşani din data de 23 martie 2010), până la data soluţionării definitive a prezentei cauze.
Totodată, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu sunt contrare deciziei.
Prin aceiaşi hotărâre, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către inculpatul A.V. împotriva aceleiaşi sentinţe, inculpatul fiind obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
De asemenea, în temeiul art. 193 alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă cererea părţii vătămate B.E. de obligare a apelantului inculpat A.V. la plata de cheltuieli judiciare.
În considerentele acestei decizii, sub aspectul laturii penale a cauzei, reiterând şi supunând analizei aspectele factuale prezentate de prima instanţă, instanţa de apel a reţinut că încadrarea juridică dată faptei săvârşite de inculpat este corectă prin raportare la împrejurările concrete ale cauzei, apreciind că acţiunile inculpatului A.V. se circumscriu, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv, conţinutului constitutiv al tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. 174 alin. (1) C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.
În acest sens, raportat la solicitarea apărării de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului din infracţiunea de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) Teza finală C. pen., instanţa de apel a reţinut că activitatea inculpatului constând în lovirea victimei, de mai multe ori şi cu intensitate ridicată, cu un foarfece de tăiat via, (obiect ascuţit, apt de a produce leziuni fizice incompatibile cu viaţa), în zona toraco-abdominală (zonă vitală a corpului), precum şi rezultatul agresiunii - plăgile înjunghiate penetrante toracice (cu secţiune de arteră mamară şi hemotorax) şi abdominale (cu plagă hepatică şi hemiperitoneu) cauzate părţii vătămate, care prin ele însele au pus în primejdie viaţa victimei - sunt elemente care conduc la concluzia că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului letal, pe care chiar dacă nu l-a urmărit, în orice caz a acceptat în mod conştient eventualitatea producerii lui.
Relevant sub acest aspect a fost reţinut şi faptul că rezultatul letal - moartea victimei, nu s-a produs din cauze independente de voinţa inculpatului, respectiv intervenţia promptă a medicilor, ceea ce a făcut ca infracţiunea de omor să rămână în faza tentativei.
Ca urmare, în raport de argumentele anterior expuse, instanţa de apel a reţinut că împrejurările evocate concretizează latura subiectivă a infracţiunii de tentativă de omor calificat, sub forma intenţiei indirecte, în condiţiile art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pen., criticile apărării în acest sens fiind înlăturate ca neîntemeiate.
Instanţa de prim control judiciar a constatat însă că instanţa de fond a comis o eroare de apreciere în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei principale aplicate inculpatului A.V., în sensul că, pe de o parte, în mod greşit au fost reţinute în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante judiciare, iar, pe de altă parte, gravitatea faptei săvârşite de inculpat impunea aplicarea unei pedepse mai aspre.
În acest sens, raportat la criticile apărării, s-a reţinut că în cauză nu se poate pune problema unei depăşiri a limitelor legitimei apărări, conform art. 73 lit. a) C. pen., în condiţiile în care, din actele dosarului, nu rezultă că ar fi preexistat un atac din partea părţii vătămate asupra inculpatului, căruia acesta să-i răspundă.
Totodată, reţinând faptul că din niciun mijloc de probă administrat în cauză nu rezultă faptul că inculpatul a agresat-o pe partea vătămată sub imperiul unei puternice stări de tulburare sau emoţie, determinată de o provocare de orice fel din partea părţii vătămate, instanţa de apel a constatat că în favoarea inculpatului nu se poate reţine nici scuza provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
Deopotrivă, instanţa de apel a apreciat că în persoana inculpatului nu se justifică nici reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen., cu consecinţa atenuării pedepselor aplicate în conformitate cu disp. art. 76 C. pen., reţinând că, deşi inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, acestei împrejurări nu i se poate atribui caracter de circumstanţă atenuantă, neputând fi ignorate împrejurările ce atribuie faptelor deduse judecăţii şi persoanei inculpatului un pericol social accentuat - modalitatea concretă în care a acţionat - cu un foarfece de vie (obiect ascuţit apt de a produce răni foarte grave), asupra unei persoane neînarmate, profitând de disproporţia de forţă fizică comparativ cu victima; atitudinea procesuală a inculpatului care, în ciuda probelor temeinice de vinovăţie, nu a recunoscut comiterea faptei şi urmare gravă produsă, doar intervenţia promptă a medicilor făcând ca victima să nu îşi piardă viaţa.
Ca urmare, procedând la reindividualizarea judiciară a pedepsei în raport de dispoziţiile Părţii generale a Codului penal, limitele speciale de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare (respectiv închisoarea de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni), gradul de pericol social concret ridicat al faptei săvârşite (inculpatul a acţionat cu un obiect ascuţit apt de a produce răni grave, profitând de disproporţia de forţă fizică faţă de victimă - femeie), urmările produse prin fapta sa (mai sus descrise), precum şi de împrejurarea că inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei şi a încercat să minimizeze în permanenţă importanţa urmărilor actelor sale, instanţa de apel a aplicat inculpatului o pedeapsă de 8 ani închisoare, apreciind că în cauză nu se impune reţinerea de circumstanţe atenuante, legale sau judiciare în favoarea inculpatului.
Totodată, în raport de cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, instanţa a constatat că în cauză nu poate fi dispusă suspendarea condiţionată a executării pedepsei, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 86 alin. (1) lit. a) C. pen.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de apel a reţinut că soluţia primei instanţe de obligarea a inculpatului la plata despăgubirilor civile, în cuantumul stabilit, este temeinică şi legală, în cauză fiind întrunite în persoana inculpatului condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prev. de art. 998 şi urm. C. civ.
În acest sens, s-a reţinut că susţinerile inculpatului - în sensul că daunele materiale solicitate de partea civilă nu au fost probate, sunt infirmate de declaraţiile martorilor F.M. şi Ţ.V. şi de înscrisurile depuse la dosar de partea civilă.
Deopotrivă, criticile părţii civile privind cuantumul redus al daunelor morale la plata cărora a fost obligat inculpatul în primă instanţă au fost înlăturate ca neîntemeiate, reţinându-se că, în raport de datele concrete ale cauzei, suma de 20.000 RON reprezintă o reparaţie echitabilă a suferinţelor provocate părţii civile prin fapta inculpatului.
De asemenea, constatând că cererea părţii civile B.E. privind obligarea inculpatului la despăgubiri periodice în sumă de 500 RON/lună, până în luna martie 2011, a fost formulată pentru prima oară după închiderea dezbaterilor la prima instanţă, instanţa de apel a apreciat că soluţia de respingere a cererii, ca tardiv formulată, este corectă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs inculpatul A.V. şi partea civilă B.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În recursul inculpatului A.V., circumscris laturii penale a cauzei, apărarea a invocat, cu titlu prioritar, nelegala sesizare a instanţei urmare faptului că rechizitoriul nu poartă menţiunea „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei", arâtându-se că sintagma „verificat", nedatată, înscrisă pe actul de inculpare, nu îndeplineşte rigorile art. 264 alin. (3) C. proc. pen., astfel încât se impune o soluţie de admitere a recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei la Parchet în vederea refacerii actului de inculpare.
Cu titlu subsidiar, în sfera cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., inculpatul a invocat greşita încadrare juridică dată faptei, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar în rejudecare, schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzute de art. 182 alin. (2) Teza finală C. pen., cu toate efectele incidente sub aspect sancţionator.
În cuprinsul motivelor scrise de recurs, în sfera aceluiaşi caz de casare, apărarea inculpatului a invocat existenţa cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 22 alin. (1) C. pen., arătând că, chiar dacă inculpatul ar fi avut vreun moment intenţia de a curma viaţa părţii vătămate, acesta s-a desistat, astfel încât urmează a răspunde numai pentru infracţiunea conturată până la momentul desistării, respectiv vătămare corporală gravă cu punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Deopotrivă, în sfera cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., inculpatul a criticat greşita individualizare judiciară a pedepsei, arătând că, în raport de circumstanţele personale favorabile ale inculpatului, dar şi de datele concrete ale cauzei, în favoarea acestuia trebuie reţinute circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 73 lit. a) şi b) şi art. 74 lit. a) şi c) C. pen., ca efect al reţinerii urmând ca pedeapsa aplicată inculpatului să fie redozată într-un cuantum care să permită suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în condiţiile art. 81 C. pen.
Inculpatul a criticat şi latura civilă a cauzei, arătând că, sub aspectul cuantificării daunelor materiale, suma stabilită de instanţe este nejustificată, aceasta fiind mult prea mare în raport cu cheltuielile făcute de partea civilă şi probate de aceasta.
Deopotrivă, inculpatul a învederat că nici daunele morale nu au fost corect cuantificate, solicitând, pe cale de consecinţă, admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar în rejudecare, reevaluarea despăgubirilor civile acordate părţii vătămate şi stabilirea cuantumului lor pe baza probelor administrate în cauză.
Recurenta parte civilă B.E. a criticat hotărârea atacată atât sub aspectul laturii civile a cauzei, arătând că, în raport de datele concrete ale cauzei şi urmările efective pe care fapta inculpatului le-a avut asupra sa şi familiei sale, se impune obligarea acestuia la plata, în integralitate, a daunelor morale solicitate, precum şi a unei contribuţii lunare în sumă de 500 RON, până la momentul redobândirii în integralitate a capacităţii de muncă, cât şi sub aspectul laturii penale a cauzei, arătând că, raportat la gravitatea faptei comise şi atitudinea procesuală a inculpatului, se impune majorarea pedepsei până la limita maximă prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.
Examinând cauza în raport de criticile formulate şi cazurile de casare invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
Ambele instanţe, uzând de argumente factuale rezultate din probatoriul administrat şi argumente juridice pertinente, au procedat la o corectă soluţionare a cauzei, atât în planul acţiunii penale, cât şi a celei civile adiacente, stabilind o încadrare juridică adecvată stării de fapt reţinute în actul de inculpare şi dispoziţiilor legale care reglementează fapta dedusă judecăţii şi o pedeapsă just individualizată în raport cu dispoziţiile art. 72 şi 52 C. pen.
În acest sens, raportat la criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că, în cuprinsul declaraţiilor date în cursul cercetării judecătoreşti, susţinând că nu se face vinovat de comiterea tentativei la infracţiunea de omor calificat, inculpatul A.V. menţionează o altă modalitate de desfăşurare a evenimentelor cauzei decât cea reţinută de instanţe şi acuzare, în care iniţiativa conflictului, cât şi agresiunea în sine, ar fi aparţinut exclusiv părţii vătămate B.E.
Astfel, atât în cuprinsul declaraţiei date la prima instanţă - dosar fond, a declaraţiei din apel - dosar apel, dar şi în cuprinsul motivelor de recurs, invocând faptul că, la data de referinţă, partea vătămată s-a oprit la poarta sa, iar apoi a şi întrat în curte, reproşându-i în permanenţă că i-ar fi sustras porumbul, pentru ca ulterior chiar să-i aplice şi o palmă, inculpatul A.V. a susţinut că întregul conflict a avut loc exclusiv pe proprietatea sa, deci în afara drumului public, şi că parte din leziunile părţii vătămate s-au produs accidental, în timpul conflictului dintre cei doi, prin căderea acesteia în foarfecă deschisă pe care inculpatul o avea în mână.
În acelaşi sens, explicând mecanismul de producere al celorlalte leziuni prezentate de partea vătămată, inculpatul a menţionat că acestea s-au produs urmare căderii părţii vătămate pe un podeţ situat în apropierea locuinţei socrilor săi, subsecvent accidentării sale iniţiale.
Relevant sub aspectul credibilităţii declaraţiilor inculpatului este faptul că, în contradicţie cu apărările formulate în faţa instanţelor de judecată, în cursul urmăririi penale, în toate declaraţiile date - inculpatul a recunoscut faptul că a lovit partea vătămată cu foarfecele de curăţat via, însă numai o dată, în zona abdominală, refuzând să explice modul de producere al celorlalte leziuni prezentate de partea vătămată.
Examinând susţinerile formulate în apărare, Înalta Curte constată că acestea sunt infirmate de celelalte probele administrate în cauză şi, aşa cum s-a arătat anterior, chiar de propriile declaraţii făcute succesiv de inculpatul A.V. în cursul procesului penal, elementele de fapt cu relevanţă în ceea ce priveşte existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului fiind corespunzător reţinute de instanţele anterioare, pe baza unei analize complete şi coroborate a probelor de la dosar.
În acest context se constată că, potrivit probatoriului administrat în cauză, respectiv: plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, rapoartele de expertiză medico-legală, procesul verbal de cercetare la faţa locului, însoţit de planşe fotografice, declaraţiile martorilor F.M., C.C.V. şi B.A.G., situaţia de fapt dedusă judecăţii, reţinută corect de instanţele anterioare este următoarea: la data de 04 octombrie 2009, în jurul orelor 18,00, în timp ce se deplasa pe drumul din faţa casei inculpatului A.V., situată în comuna C., judeţ Botoşani, partea vătămată B.E. a fost lovită de inculpat cu un foarfece de tăiat via, mai întâi în arcada dreaptă, iar apoi de mai multe ori în abdomen.
Urmare agresiunii, prin raportul de constatare medico-legală din 19 octombrie 2009, efectuat de Serviciul de Medicină Legală Botoşani s-a concluzionat că partea vătămată B.E. a prezentat un traumatism facial şi toraco-abdominal cu plăgi înţepat tăiate, secţiunea arteră mamară internă, fractură parcelară de stern şi coasta a 6-a, hemotorax, plagă transfixiantă de diafragm, plagă hepatică şi hemiperitoneu, pentru care s-a intervenit chirurgical, precum şi 2 plăgi superficiale pe membrul superior drept.
În cuprinsul aceluiaşi raport, în ceea ce priveşte mecanismul de producere a leziunilor, contrar susţinerilor inculpatului, s-a constatat că leziunile toraco-abdominale şi de la membrul superior drept s-au putut produce prin lovire cu un obiect înţepător-tăietor, cea facială posibil şi prin acţiunea agentului vulnerant ca un corp contondent; plaga facială şi cea epigastrică s-au putut produce prin lovirea din faţa victimei, iar cea de la nivelul hemitoracelui drept - prin lovire din poziţie laterală sau din spatele victimei.
Totodată, s-a reţinut că leziunile pot data din 4 octombrie 2009, necesitau 28-30 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare şi au pus în primejdie viaţa victimei.
Ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti, prin raportul de expertiză medico-legală aflat la dosarul de fond, s-au confirmat concluziile raportului de constatare medico-legală cu privire la existenţa şi localizarea leziunilor suferite de partea vătămată la data de 4 octombrie 2009, modalitatea de producere a acestora şi împrejurarea că plăgile înjunghiate penetrante toracică şi abdominală au pus în primejdie viaţa victimei, menţionându-se, suplimentar, că la momentul examinării, partea vătămată prezenta multiple cicatrici faciale, toracice şi abdominale, status postoperator după plăgi înjunghiate toracice şi abdominale cu aderenţe pleuro-diafragmatice drepte, precum şi tulburare depresivă anxioasă cu ideaţie autolitică (suicidară), întreţinută situaţional, cu risc suicidar şi tulburare postraumatică, sens în care s-au făcut recomandări de supraveghere şi tratament în ambulator.
Totodată, s-a concluzionat că partea vătămată B.E. prezenta deficienţă globală, respectiv incapacitate adaptivă de 70% până la o nouă reevaluare.
În ceea ce priveşte celelalte mijloace probatorii administrate în cauză, se constată că partea vătămată B.E. a declarat constant că, în timp ce mergea pe stradă, în dreptul locuinţei inculpatului, a fost acostată de acesta şi înjunghiată de mai multe ori cu un foarfece de tăiat via.
La rândul său, martora F.M. a declarat constant că la data de referinţă a auzit zgomot în stradă şi a alergat repede spre poartă, văzând în drum pe inculpat, peste victimă, înjunghiind-o pe aceasta cu foarfecele de tăiat via.
Deopotrivă, martorul C.C.V. a declarat că la data incidentului a auzit mai întâi ţipătul victimei, după care a văzut-o pe acesta mergând pe drum ţinându-se cu mâna de burtă, iar pe inculpat intrând repede în curtea socrilor săi.
Totodată, martorul B.A.G. a declarat că la data incidentului a auzit ţipete şi a văzut-o pe partea vătămată ce striga că „V.M. a omorât-o".
Analizând mijloacele de probă anterior prezentate, Înalta Curte, în baza propriului examen, constată că declaraţiile părţii vătămate se coroborează cu cele ale martorilor F.M., C.C.V. şi B.A.G., cu menţiunile cuprinse în procesul verbal de cercetare la faţa locului, precum şi cu concluziile actelor medicale menţionate şi probează faptul că inculpatul este cel care a lovit partea vătămată cu foarfecele de tăiat via, de trei ori, în zone vitale ale corpului - abdomen, torace.
În acest sens, se constată că susţinerile apărării cu privire la nesinceritatea declaraţiilor martorei F.M., grefată pe preexistenţa unor relaţii tensionate cu soţii A. şi chiar pe o declaraţie extrajudiciară a numitului C.P.M., aflată la dosar fond, care ar exclude posibilitatea ca martora să fi văzut ceea ce a declarat, sunt lipsite de substanţă, evaluarea sincerităţii depoziţiilor contestate prin prisma întregului material probator administrat în cauză - explicitat anterior, conducând la concluzia că acestea corespund realităţii. Astfel, susţinerile martorei se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate B.E. şi ale martorilor C.C.V., B.A.G. şi Ţ.V. care nu au fost contestate de apărare.
Deopotrivă, susţinerile martorei se coroborează cu constatările procesului-verbal de cercetare la faţa locului aflat la dosarul de urmărire penală, care, de asemenea, nu a fost contestat de apărare.
De altfel, invocarea lipsei de veridicitate a declaraţiilor martorei F.M. abia în cursul cercetării judecătoreşti, în condiţiile în care, deşi în cursul urmăriri penale a beneficiat de asistenţă juridică, inculpatul a avut o atitudine procesuală pasivă, neformulând cereri probatorii şi necontestând declaraţiile martorilor, se înscrie în maniera de apărare abordată de inculpat în faţa instanţelor prin care s-a încercat o exonerare a acestuia de răspundere penală.
În acest sens, se constată că, la solicitarea inculpatului, în cursul judecăţii în primă instanţă au fost audiaţi martorii O.V. şi F.H. care au declarat că i-au văzut pe partea vătămată şi pe inculpat în timp ce se certau în curtea acestuia.
În raport de inadvertenţele privind data, respectiv - ora incidentului descris de martori, de conţinutul concret al declaraţiilor care vin în contradicţie flagrantă cu cele ale martorilor F.M. şi C.C.V. şi cu declaraţiile părţii vătămate, precum şi de contradicţiile existente între cele două declaraţii care au fost date în interdependenţă, fiecare martor declarând că s-a întâlnit în aceiaşi zi cu celălalt, însă la ore sensibil diferite în raport de perioada calendaristică raportată incidentului (octombrie) - F.H., iar O.V. - după-amiaza, Înalta Curte constată că soluţia instanţelor de înlăturare ca nesincere a celor două declaraţii corespunde rigorilor de evaluare obiectivă a sincerităţii probelor testimoniale.
În plus, Înalta Curte constată că susţinerile inculpatului cu privire la caracterul accidental al leziunilor suferite de partea vătămată - în sensul că acestea s-ar fi produs în timpul rostogolirii celor două părţi angrenate în conflict, sunt infirmate, pe de o parte, de declaraţiile acuzatului date în cursul urmăririi penale în care arată că a „lovit-o", „înţepat-o" şi, respectiv „băgat foarfecele în abdomenul ei” iar pe de altă parte, de martorii nominalizaţi anterior, audiaţi în cauză, precum şi de concluziile actelor medicale susmenţionate - gravitatea leziunilor suferite raportându-se şi intensităţii loviturilor, ceea ce exclude posibilitatea producerii unor leziuni de natura celor constatate la partea vătămată în maniera invocată de acuzat.
În raport de apărările formulate în recurs, o primă observaţie este aceea că inculpatul A.V. nu contestă implicarea sa în conflictul cu partea vătămată B.E., ci doar împrejurările şi modalitatea în care s-a fi derulat evenimentul din ziua incidentului, cu implicaţii în ceea ce priveşte gradul de vinovăţie, contribuţia concretă şi valoarea ei cauzală în producerea rezultatului agresiunii.
Sub acest aspect, se constată că, în mod constant în cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a invocat faptul că nu a acţionat cu intenţia de a ucide partea vătămată, arătând că reacţia sa a fost una firească, de apărare, în contextul în care partea vătămată a avut iniţiativa întregului conflict, lovindu-l cu palma/pumnul.
În contextul anterior prezentat inculpatul a susţinut că reacţia sa se circumscrie depăşirii limitelor legitimei apărări, arătând că, după ce a intrat fără drept în curtea sa, partea vătămată l-a lovit, ceea ce i-a produs o puternică tulburare, pe fondul căreia apărarea sa s-a dovedit a fi disproporţionată.
Apărarea inculpatului este lipsită de orice fundament, probele administrate în cauză nedovedind preexistenţa unui atac din partea părţii vătămate la care inculpatul a trebuit să riposteze, relevante în acest sens fiind declaraţiile părţii vătămate care se coroborează cu declaraţiile martorei F.M., C.C.V. şi B.A.G., precum şi lipsa unui înscris medical care să dovedească leziunile suferite de inculpat, urmare agresionării sale de către partea vătămată. De altfel, raportat strict la contextul factual prezentat de inculpat, este puţin probabil ca o persoană de sex feminin, aflată într-o stare de inferioritate fizică evidentă faţă de inculpat, să intre în curtea acestuia şi să îl agresioneze cu palma/pumnul, în timp ce acuzatul avea în mână o foarfecă de curăţat via.
În concret, mijlocele probatorii administrate în cauză, amănunţit prezentate anterior au stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că inculpatul a fost cel care a lovit-o pe partea vătămată cu foarfecele de curăţat via, iniţiativa conflictului aparţinându-i în mod exclusiv.
În acest sens, cu privire la încadrarea juridică dată faptei, Înalta Curte constată justeţea concluziilor instanţelor de judecată cu privire la intenţia indirectă de a ucide partea vătămată cu care a acţionat inculpatul, reţinând că fapta inculpatului de a lovi victima de mai multe ori şi cu intensitate ridicată, cu un foarfece de tăiat via (obiect ascuţit, apt de a produce leziuni fizice incompatibile cu viaţa) în zona toraco-abdominală (zonă vitală a corpului), rezultatul agresiunii - plăgile înjunghiate penetrante toracice (cu secţiune de arteră mamară şi hemotorax) şi abdominale (cu plagă hepatică şi hemiperitoneu) care, prin ele însele au pus în primejdie viaţa victimei, sunt elemente care conduc la concluzia că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului letal, pe care chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat în mod conştient eventualitatea producerii lui.
În plus, aşa cum rezultă din înscrisurile medicale aflate la dosarul cauzei, moartea victimei nu s-a produs urmare intervenţiei prompte a medicilor, deci din cauze independente de voinţa inculpatului, astfel încât susţinerea apărării cu privire la existenţa cauzei de nepedepsire prevăzută de art. 22 alin. (1) C. pen., argumentată pe aspectul că, chiar dacă inculpatul ar fi avut vreun moment intenţia de a curma viaţa părţii vătămate, acesta s-a desistat, este deopotrivă întemeiată.
În consecinţă, pentru argumentele anterior menţionate, Înalta Curte constată că faptei săvârşite de inculpat i s-a dat o corectă încadrarea juridică - tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., reţinerea formei calificate prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen. fiind justificată şi temeinic argumentată de instanţe pe aspectul dovedit al săvârşii faptei pe drum public, iar nu pe proprietatea privată a inculpatului, aşa cum susţine acesta.
În acest sens, se constată că, prin declaraţiile părţii vătămate care se coroborează cu declaraţiile martorilor C.C.V. şi F.M., precum şi cu constatările existente în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, locul săvârşirii faptei a fost precis circumstanţiat ca fiind drumul public care trecea prin faţa imobilului în care se afla inculpatul.
În incidenţa aspectelor anterior menţionate, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiată şi solicitarea apărării de reţinere în favoarea inculpatului a scuzei provocării prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., fiind evidentă justeţea argumentele instanţelor de fond şi apel cu privire la concluzia că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă faptul că inculpatul A.V. ar fi agresat-o pe partea vătămată fiind sub imperiul unei puternice stări de tulburare sau emoţie, determinate de o provocare de orice fel din partea părţii vătămate.
Pentru considerentele arătate, în raport de starea de fapt reţinută, Înalta Curte constată că vinovăţia inculpatului A.V. este stabilită indubitabil.
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei de 8 ani închisoare aplicată inculpatului, Înalta Curte constată că la stabilirea acesteia instanţa de apel a ţinut seama de toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), fiind în egală măsură corect apreciate atât împrejurările în care s-a comis activitatea infracţională, cât şi datele ce caracterizează persoana inculpatului.
A fost avută în vedere în acest sens natura şi importanţa valorii sociale ocrotite prin dispoziţiile penale încălcate şi gravitatea urmărilor, gradul ridicat de pericol social ce rezultă din modalitatea concretă de săvârşire a faptei, precum şi de datele ce caracterizează persoana inculpatului şi conduita avută înainte şi după săvârşirea faptelor.
În acest sens, raportat la natura şi gravitatea faptei reţinute în sarcina inculpatului, modalitatea concretă de săvârşire a acesteia şi atitudinea procesuală oscilantă adoptată de inculpat pe parcursul procesului penal, Înalta Curte confirmă justeţea opticii instanţei de apel de înlăturare a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen. reţinută în favoarea inculpatului de instanţa fondului, constatând că, raportat la elementele anterior menţionate, lipsa antecedentelor penale şi atitudinea socială corespunzătoare a inculpatului anterior săvârşirii faptei, nu justifică reţinerea în favoarea sa a circumstanţei atenuate susmenţionate şi nici a celei prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen.
Evident, deşi circumstanţele personale favorabile ale inculpatului, anterior prezentate, nu pot fi valorificate ca şi circumstanţe atenuate, ele sunt însă corect valorificate în cauză prin orientarea pedepsei spre limita minimă prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.
Pe cale de consecinţă, pentru argumentele anterior expuse, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului a fost corect individualizată, atât sub aspectul cuantumului, cât şi a modalităţii de executare, aceasta corespunzând în mod adecvat exigenţelor principiului proporţionalităţii pedepsei cu gravitatea faptei.
Prin urmare, criticile formulate de inculpat şi de partea civilă sub acest aspect sunt neîntemeiate.
Neîntemeiate sunt şi criticile inculpatului şi ale părţii civile cu privire la soluţia dată laturii civile a cauzei întrucât, pe de o parte, cuantumul daunelor materiale (20.000 RON) a fost probat prin documentele medicale depuse la dosarul cauzei şi declaraţiile martorilor Ţ.V., F.M., iar pe de altă parte, în raport de suferinţele fizice şi trauma psihică suferită de partea vătămată urmare faptelor inculpatului, amănunţit descrise în raportul de expertiză medico-legală aflat la dosarul cauzei, suma de 20.000 RON reprezintă o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat victimei, care nu se circumscrie unei îmbogăţiri fără just temei a părţii civile.
Deopotrivă, şi soluţia dată cererii de obligare a inculpatului la plata unei contribuţii lunare în sumă de 500 RON până în luna martie 2011, formulată de partea civilă pentru prima dată în cuprinsul concluziilor scrise depuse după închiderea dezbaterilor în primă instanţă, este corectă, o astfel de cerere, prin natura sa, putând fi formulată numai în condiţiile art. 15 alin. (2) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte criticile apărării subscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen., vizând nerespectarea în conţinut a dispoziţiilor art. 264 alin. (3) C. proc. pen. care reglementează obligaţia de verificare a legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, critică formulată pentru prima oară în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 264 alin. (3) C. proc. pen., verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei este obligatorie şi se efectuează de Prim-Procurorul Parchetului.
Potrivit deciziei nr. 9 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, pronunţată în recurs în interesul legii, inexistenţa menţiunii „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei" este de natură a atrage neregularitatea actului de sesizare, însă, în condiţiile art. 300 alin. (2) C. proc. pen., aceasta poate fi înlăturată fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop.
Prin urmare, nerespectarea dispoziţiilor art. 264 alin. (3) C. proc. pen. atrage doar sancţiunea nulităţii relative a actului de sesizare, iar nu nulitatea absolută. Aceasta deoarece, de esenţa nulităţii absolute prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., este imposibilitatea înlăturării ei în orice mod, numai nulitatea relativă fiind susceptibilă a fi înlăturată şi numai în cazul în care a fost invocată în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (4) C. proc. pen.
Cum în cauză, apărarea a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 264 alin. (3) C. proc. pen. în recurs, iar nu la prima înfăţişare, rezultă că o eventuală nulitate relativă ce ar putea decurge din împrejurarea invocată de apărare - rechizitoriul nu poartă menţiunea „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, sintagma înscrisă pe actul de inculpare „verificat", nedatată, neîndeplinind rigorile art. 264 alin. (3) C. proc. pen. - a fost acoperită prin neinvocare, critica inculpatului fiind neîntemeiată.
Pe de altă parte, în raport de considerentele ce au stat la baza pronunţării deciziei în interesul legii anterior menţionate, se constată că efectuarea verificării prevăzute de art. 264 alin. (3) C. proc. pen. nu poate fi prezumată din simpla semnătură aplicată de către conducătorul Parchetului pe adresa de înaintare a dosarului la instanţă, ci este obligatorie existenţa unei menţiuni exprese inserate în cuprinsul rechizitoriului.
Or, în cauză de faţă, Înalta Curte constată că menţiunea „verificat" aplicată de rechizitoriu, semnată de procurorul ierarhic superior şi nedatată este confirmată şi prin menţiunea expresă a verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului făcută în cuprinsul adresei de înaintare a dosarului la instanţă, semnată, de asemenea, de procurorul ierarhic superior, menţiunile anterior menţionate satisfăcând exigenţele art. 264 alin. (3) C. proc. pen., precum şi pe cele ale deciziei de recurs în interesul legii enunţate, neputându-se admite că situaţia dată echivalează lipsei menţiunii prevăzute de textul de lege susmenţionat.
Pentru argumentele expuse, constatând că toate criticile formulate în recurs sunt neîntemeiate, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul A.V. şi de partea civilă B.E. împotriva deciziei penale nr. 68 din 25 octombrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, recurenta parte civilă B.E. va fi obligată la plata sumei de 200 RON, iar recurentul inculpat A.V. la plata sumei de 300 RON, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul A.V. şi de partea civilă B.E. împotriva deciziei penale nr. 68 din 25 octombrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurenta parte civilă B.E. la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 20 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2682/2011. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 2344/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
