ICCJ. Decizia nr. 326/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 326/2011
Dosar nr. 2955/2/2010
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 214/F din 9 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă, în parte, plângerea formulată de petiţionarii N.M. şi N.D., precum şi de petiţionarii A.C. şi C.A.
În baza art. 278/1 pct. 8 lit. b) C. proc. pen., a fost desfiinţată, în parte, ordonanţa nr. 57/P/2009 din data de 16 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea redeschiderii urmăririi penale faţă de intimatul N.M.I. - pct. 1 din ordonanţa nr. 57/P/2009, de către acelaşi Parchet.
S-a dispus ca Parchetul să verifice printr-o expertiză autenticitatea contractului de asistenţă juridică încheiat de intimatul N.M. (fila 104 dosar nr. 57/P/2009, vol. L), dacă a fost folosit în instanţă acest act şi dacă a produs efecte juridice, cu această ocazie Parchetul urmând a verifica elemente ce ţin de calitatea de moştenitor a numitei I.M.C. şi autenticitatea actelor depuse în instanţă de aceasta.
Totodată, s-a dispus să fie audiaţi şi petiţionarii N.M. şi N.D. de către procuror.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin cererea înregistrată la data de 01 aprilie 2010 petiţionarii N.M. şi N.D. au formulat plângere în temeiul dispoziţiilor art. 278/1 C. proc. pen. împotriva ordonanţei din data de 16 februarie 2010 şi confirmată prin rezoluţia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din data de 15 martie 2010.
Prin ordonanţa de mai sus s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numitul U.M.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 288 alin. (1) C. pen., art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 291 C. pen., art. 323 alin. (1) C. pen. şi art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), neînceperea urmăririi penale faţă de numitul N.M.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 290 alin. (1) C. pen., art. 291 C. pen. şi art. 323 alin. (1) C. pen., precum şi disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru continuarea cercetărilor faţă de I.D.M.C.
S-a mai reţinut că la data de 11 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat încheierea din aceeaşi dată prin care a conexat plângerea formulată de petiţionarii A.C. şi C.A. din dosarul nr. 3499/2/2010, care a fost conexat la dosarul nr. 2955/2/2010 - dosar mai vechi la dosar mai nou - unde există o identitate de cauză, cât şi de părţi, respectiv intimaţii I.D.M.C. şi U.M.A.
Prin plângerea depusă, petiţionarii N.M. şi N.D. au criticat modul în care au procedat organele de urmărire penală, fiind încălcate dispoziţiile art. 76 şi art. 77 C. proc. pen. raportat la art. 71 alin. (3) C. proc. pen., privind modul în care aceştia au fost audiaţi, că nu au fost efectuate acte de cercetare penală faţă de intimatul N.M.I., vizând în mod special împuternicirea avocaţială nr. 214013 din 20 martie 2006 folosită în faţa instanţelor sub semnătura unei persoane decedate din anul 1995. Totodată, petiţionarii au susţinut că în mod greşit s-a disjuns cauza cu privire la I.D.M.C. Verificând actele şi lucrările din dosarul nr. 57 - vol. I şi II, respectiv ordonanţa din 16 februarie 2010, fila 204 vol. I, instanţa de fond a constatat că aceasta analizează aspectele sesizate de cei doi petiţionari, dar şi plângerile formulate de petiţionarii A.C. şi C.A.
S-a constatat că, dacă autenticitatea procurii şi a semnăturii acesteia s-a stabilit printr-o expertiză tehnico-ştiinţifică dispusă în cauză că au fost executate de I.D. - procura şi semnătura contestată de petiţionari - nu acelaşi lucru se poate constata şi în privinţa autenticităţii împuternicirii avocaţiale depusă în instanţe de avocatul N.M.I. (fila 104 dos. 57/P/2009, vol. I), în condiţiile în care clientul M.A. este decedat din anul 1995, iar împuternicirea este datată 20 martie 2006, aspect care nu este lămurit în vreun fel de Parchet. S-a reţinut, de asemenea, că ordonanţa din 16 februarie 2010 se limitează la a dispune neînceperea urmăririi penale şi faţă de numitul N.M.I. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., uz de fals prevăzut de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Curtea de apel a mai avut în vedere şi împrejurarea că U.M. ar fi mandatat pe avocatul N.M.I. să o reprezinte pe I.D., un alt aspect nelămurit de parchet, dar şi faptul că aspectele privind audierea sau neaudierea de către procuror a petiţionarilor trebuie lămurită în vreun fel, cu toate că în ordonanţă se precizează că N.M. şi A.C. au refuzat să dea declaraţii în faţa organului de urmărire penală şi că aceştia au susţinut că-şi menţin plângerile formulate, aspecte infirmate de aceiaşi petiţionari în plângerile lor formulate în faţa instanţei.
Un alt aspect pe care instanţa de fond a apreciat că parchetul trebuie să-1 clarifice în mod tranşant este acela al actelor folosite de I.D. în calitate de moştenitoare şi dacă aceasta avea într-adevăr calitatea de moştenitor.
S-a apreciat, astfel, că pentru lămurirea acestei cauze sub toate aspectele este nevoie de explicaţii clare din partea petiţionarilor pentru ca organele de urmărire penală să-şi poată valorifica rolul activ.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi intimaţii N.M.I. şi U.M.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele scrise depuse la dosarul cauzei, Parchetul a susţinut că există contradicţii între considerentele şi dispozitivul hotărârii atacate, dar şi că în mod nelegal au fost admise, în parte, plângerile formulate de petiţionarii N.M., N.D., A.C. şi C.A., cu consecinţa desfiinţării, în parte, a ordonanţei atacate şi trimiterea cauzei la parchet în vederea redeschiderii urmăririi penale cu privire la numitul N.M.I., respectiv a trimiterii cauzei la procuror cu privire la numita I.D.M.C. Recursul intimatului N.M.I. a avut la bază cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen. - existenţa unor contradicţii între considerentele şi dispozitivul hotărârii, pct. 172 din acelaşi cod - vizând greşita aplicare a legii, susţinându-se că în mod nelegal au fost admise, în parte, plângerile formulate de petiţionari, cu consecinţa desfiinţării, în parte, a ordonanţei atacate şi trimiterea cauzei la parchet în vederea redeschiderii urmăririi penale în ceea ce îl priveşte, fiind încălcat şi principiul aflării adevărului în procesul penal.
Recursul intimatului U.M.A. s-a fundamentat pe cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen. - existenţa unor contradicţii între considerentele şi dispozitivul hotărârii şi pct. 21 din acelaşi cod, susţinându-se că numita I.D.M.C. nu a fost citată în cauză, instanţa dispunând măsuri ce o vizează şi pe aceasta.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de recurenţii intimaţi N.M.I. şi U.M.A. şi de apărătorii intimaţilor petiţionari au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Examinând hotărârea atacată sub toate aspectele de fapt şi de drept, în raport cu criticile invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt fondate pentru considerentele care urmează.
Pe de o parte, se constată că instanţa de fond, după ce prin încheierea din data de 11 iunie 2010 a conexat dosarul nr. 3499/2/2010, având ca obiect plângerea formulată de petiţionarii A.C. şi C.A., la dosarul nr. 2955/2/2010, constatând că există o identitate de cauză, cât şi de părţi, respectiv intimaţii I.D.M.C. şi U.M.A., prin sentinţa penală nr. 214/F din 9 iulie 2010 s-a pronunţat, în sensul admiterii parţiale, cu privire la plângerea formulată de petiţionarii N.M. şi N.D., precum şi de petiţionarii A.C. şi C.A., în condiţiile în care în considerentele hotărârii este motivată doar admiterea plângerii formulate de petiţionarii N.M., A.C. şi C.A.
O altă contradicţie între dispozitiv şi considerente vizează împrejurarea că instanţa, în considerente, a motivat desfiinţarea ordonanţei procurorului nr. 57/P/2009 din data de 16 februarie 2010, confirmată prin rezoluţia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din data de 15 martie 2010, în ceea ce priveşte pe intimatul N.M.I., cu referire la infracţiunile prevăzute de art. 20 alin. (1) şi art. 21, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), iar în dispozitiv face trimitere la redeschiderea urmăririi penale pentru infracţiunile ce se regăsesc la pct. 1 din ordonanţă, printre care este şi cea prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen., sub acest aspect instanţa nemotivând redeschiderea urmăririi penale, astfel că este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen.
Din această perspectivă, se constată că este întemeiată susţinerea potrivit căreia dispoziţia privind redeschiderea urmăririi penale în condiţiile în care procurorul nu a început urmărirea penală apare ca fiind imposibilă, iar instanţa, dispunând efectuarea unor acte de cercetare în ceea ce o priveşte pe I.D.M.C., faţă de care cauza a fost disjunsă şi trimisă altei unităţi de parchet, încalcă limitele prevăzute , având în vedere că în procedura reglementată de acest text de lege instanţa nu putea supune cenzurii actul procesual al procurorului de disjungere şi de declinare a competenţei de soluţionare în favoarea altei unităţi de parchet.
Pe de altă parte, se constată că instanţa de fond nu a procedat la identificarea părţilor din proces, numita I.D.M.C. fiind menţionată de mai multe ori sub diverse denumiri, respectiv I.M.C., I.D. sau I.D., care, de altfel, nici nu a fost citată în cauză, aceasta în condiţiile în care prin hotărârea pronunţată s-a dispus ca Parchetul să verifice elemente ce ţin de calitatea de moştenitor a numitei I.M.C. şi autenticitatea actelor depuse în instanţă de aceasta, în speţă fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 21 C. proc. pen.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de intimaţii N.M.I. şi U.M.A., urmând a fi adoptată o soluţie de casare a hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe spre a înlătura nelegalităţile semnalate, cu ocazia rejudecării urmând a fi avute în vedere şi celelalte motive de recurs invocate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de intimaţii N.M.I. şi U.M.A. împotriva sentinţei penale nr. 214/F din 9 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează sentinţa penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 307/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 381/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
