ICCJ. Decizia nr. 3444/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3444/2011
Dosar nr.1828/104/2010
Şedinţa publică din 06 octombrie 2011
Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată că:
Prin Sentinţa penală nr. 23 din 15 februarie 2011, Tribunalul Olt, secţia penală a dispus condamnarea inculpaţilor D.P. şi N.I. la câte o pedeapsă rezultantă de câte 9 ani închisoare cu executare în regim de detenţie şi la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei pentru infracţiunile prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen. (3 ani şi 6 luni închisoare) şi art. 20 raportat la art. 174 - art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. (9 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 4 ani), menţinându-se măsura arestării preventive a celor doi inculpaţii şi deducându-se prevenţia de la 15 aprilie 2008 la zi.
De asemenea, tribunalul a mai dispus revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 6 luni închisoare aplicată inculpatului D.P. prin Sentinţa penală nr. 128 din 12 februarie 2009 a Judecătoriei Slatina definitivă prin neapelare, pe care a cumulat-o la pedeapsa aplicată în cauză, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 9 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 4 ani.
Pe latură civilă inculpaţii au fost obligaţi în solidar la plata sumei de 1764,803 despăgubiri civile către Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatină şi la 20.000 RON daune morale şi 760 RON daune materiale către partea civilă R.D.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, în seara de 27 din 28 martie 2010, urmărind pe martorul V.I., inculpaţii au pătruns fără drept în curtea imobilului unde domicilia partea vătămată R.D., iar la solicitarea acesteia refuzând să plece, au încadrat-o şi au încercat să îi aplice cu cuţitele ce le aveau asupra lor, lovituri în zona inimii, reuşind, în final, să o înjunghie în mâna dreaptă şi regiunea toracică (plămânul stâng fiind secţionat), cauzându-i leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 15 - 16 zile îngrijiri medicale şi care i-au pus în primejdie viaţa.
Această situaţie de fapt a fost reţinută de instanţă pe baza depoziţiilor părţii vătămate R.D., a martorilor V.I., R.T., R.G., R.E. şi D.C., a declaraţiilor de recunoaştere date de inculpatul N.I. în faza cercetării judecătoreşti, coroborate cu concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. X.
În drept, instanţa a apreciat că fapta inculpaţilor D.P. şi N.I. care, în data de 27 din 28 martie 2010, înarmaţi cu un cuţite, au pătruns fără drept în curtea interioară a imobilului în care locuia partea vătămată R.D., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu în formă calificată, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.
În ceea ce priveşte fapta inculpaţilor care, la aceeaşi dată, au înjunghiat-o pe partea vătămată cu cuţitele în mâna dreaptă şi regiunea toracică, secţionându-i plămânul stâng şi cauzându-i leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 15 - 16 zile îngrijiri medicale, dar care i-au pus în primejdie viaţa, tribunalul a apreciat că aceasta întruneşte, în drept, elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen.
La individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor instanţa a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 şi art. 52 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptei, prin care s-a pus în primejdie viaţa unei persoane, împrejurările reale ale săvârşirii acesteia, constând în faptul că inculpaţii au intrat fără drept pe timp de noapte în curtea părţii vătămate R.D. şi cu cuţitele pe care le aveau asupra lor au lovit-o pe aceasta în zone vitale ale corpului, cauzându-i leziuni traumatice care i-au pus în primejdie viaţa şi circumstanţele personale ale acestora care pe parcursul urmăririi penale şi al judecăţii au avut o comportare oscilantă şi nesinceră încercând să arunce vina unul pe celălalt, inclusiv existenţa antecedentelor penale, inculpatul N.I. fiind condamnat la 9 ani închisoare pentru o faptă concurentă de tentativă la omor calificat, iar inculpatul D.P. la o pedeapsă de 6 luni închisoare cu suspendare sub supraveghere.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi inculpaţii D.P. şi N.I.
Parchetul a criticat sentinţa pentru netemeinicie, solicitând majorarea pedepselor aplicate inculpaţilor şi orientarea acesteia spre maximul prevăzut de lege în raport de circumstanţele faptei şi de persoana inculpaţilor.
Inculpatul D.P. a solicitat achitarea sa pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, arătând că nu există probe în cauză care să-i demonstreze vinovăţia, iar în subsidiar a cerut redozarea pedepsei în raport de criteriile prevăzute de lege.
Inculpatul N.I. a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, întrucât în mod greşit nu au fost reţinute dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., deşi a recunoscut faptele, iar pedeapsa aplicată este prea severă în raport de circumstanţele personale şi ale cauzei.
Prin Decizia penală nr. 133 din 06 iunie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia penală, a respins apelurile declarate în cauză, reţinând, în esenţă, că instanţa de fond a stabilit în mod corect situaţia de fapt, realizând, totodată, o judicioasă individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor, prin raportare la gravitatea faptelor, urmarea produsă şi circumstanţele personale ale acestora. A mai arătat că în mod just instanţa de fond nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. în privinţa inculpatului N.I., întrucât acesta a recunoscut comiterea faptelor după terminarea cercetării judecătoreşti.
Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii D.P. şi N.I., criticându-le pe motive de netemeinicie, sub aspectul greşitei individualizări a pedepselor ce le-au fost aplicate pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la omor deosebit de grav şi violare de domiciliu în formă calificată, pedeapsa rezultantă fiind prea mare în raport cu circumstanţele reale ale comiterii faptelor şi circumstanţele lor personale.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
Examinând hotărârile atacate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., precum şi din oficiu, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile declarate de inculpaţii D.P. şi N.I. ca fiind nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
Astfel, faţă de datele ce rezultă din materialul probator administrat, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a făcut o corectă proporţionalizare a pedepselor aplicate fiecărui inculpat pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la omor deosebit de grav şi violare de domiciliu în formă calificată, prevăzute de art. 174 - art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 192 alin. (2) C. pen., cu luarea în considerare a tuturor criteriilor generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., fiind stabilită o sancţiune penală judicios individualizată în raport cu împrejurările în care s-a comis activitatea infracţională şi datele care caracterizează persoana inculpaţilor.
A fost avută în vedere natura şi importanţa valorilor sociale ocrotite de lege şi puse în pericol prin acţiunea ilicită, caracterul şi gravitatea urmărilor ce s-ar fi putut produce, precum şi conduita inculpaţilor după comiterea faptelor.
Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut că infracţiunile comise prezintă un grad de pericol social ridicat, determinat de forma calificată a acestora (omor comis de o persoană care a mai săvârşit o asemenea faptă, violare de domiciliu de două persoane împreună, în timpul nopţii şi având cuţite asupra lor).
Sub aspectul datelor ce caracterizează persoana recurenţilor, este de menţionat că acestea au fost în mod corect valorificate de instanţele inferioare în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, ţinându-se seama atât de faptul că inculpaţii nu se află la primul conflict cu legea penală, fiind condamnaţi la pedepse cu închisoarea (inculpatul D.P. - 6 luni cu suspendare sub supraveghere şi inculpatul N.I. - 9 ani cu executare în regim de detenţie pentru tentativă la omor calificat), aspect ce denotă perseverenţa lor infracţională, specializarea în comiterea unor fapte îndreptate împotriva persoanei şi faptul că scopul sancţiunilor deja aplicate, ca măsură de constrângere şi mijloc de reeducare şi prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, nu a fost atins.
Referitor la aspectul invocat în favoarea sa de recurent inculpat N.I., respectiv conduita procesuală sinceră şi cooperantă, Înalta Curte apreciază că acesta nu poate fi reţinut, având în vedere, pe de o parte, faptul că, iniţial, inculpatul nu a recunoscut comiterea faptelor, iar, pe de altă parte, împrejurarea că acesta a susţinut în mod constant că la activitatea infracţională nu a participat şi celălalt inculpat.
În acest context, Înalta Curte apreciază că atitudinea procesuală parţial sinceră manifestată de inculpat N.I. şi cea nesinceră a inculpatului D.P. nu se înfăţişează ca o împrejurare suficient de relevantă pentru a justifica reducerea pedepselor ce le-au fost aplicate pentru săvârşirea infracţiunilor de violare de domiciliu în formă calificată şi de tentativă la omor deosebit de grav, având în vedere în acest sens atât datele ce caracterizează persoana recurenţilor, astfel cum au fost anterior prezentate, cât şi gravitatea deosebită a acţiunilor comise, inculpaţii lovind cu cuţite, în zone vitale ale corpului, una dintre loviturile aplicate traversând cutia toracică şi secţionând plămânul stâng.
În consecinţă, faţă de toate aceste considerente dezvoltate anterior, Înalta Curte apreciază că pedepsele aplicate inculpaţilor au fost corect individualizate, astfel încât nu se justifică stabilirea unei sancţiuni penale mai uşoare, care ar fi insuficientă pentru a asigura reeducarea acestora şi realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
Constatând, aşadar, că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. şi nici nu se regăseşte vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii D.P. şi N.I.
În baza art. 385 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., va deduce la zi prevenţia recurenţilor inculpaţi.
Având în vedere că recurenţii inculpaţi sunt cei care se află în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îi va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi D.P. şi N.I. împotriva Deciziei penale nr. 133 din 6 iunie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedepsele aplicate recurenţilor inculpaţi, durata reţinerii şi a arestării preventive a acestora, de la 15 aprilie 2010 la 6 octombrie 2011.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 400 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 octombrie 2011.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3426/2011. Penal. Infracţiuni privind... | ICCJ. Decizia nr. 3481/2011. Penal. Vătămarea corporală... → |
|---|
