ICCJ. Decizia nr. 357/2011. Penal. Conflict de competenţă (pozitiv/negativ) (art. 43 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 357/2011
Dosar nr. 958/1/2011
Şedinţa publică din 3 martie 2011
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 1235 din 13 decembrie 2010 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în temeiul art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e), g), i) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. a) şi b) C. pen. si art. 320 ind.1 C. proc. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului T.N. la o pedeapsă de 4 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
In baza art. 61 alin. (1) C. pen. s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi contopirea restului de 356 de zile rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 1037 din 19 mai 2008 a Judecătoriei Slobozia, definitivă prin Decizia penală nr. 4099 din 24 octombrie 2000 a C.S.J., cu pedeapsa aplicată prin prezenta, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din durata pedepsei pronunţate timpul reţinerii şi al arestării preventive de la data de 16 octombrie 2010 la zi.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest a inculpatului T.N.
În baza art. 14 C. proc. pen. art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 998-999 C. civ. s-a admis acţiunea civilă şi a fost obligat inculpatul la 400 lei despăgubiri civile către partea civilă N.S., reprezentând daune materiale.
În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a confiscat de la inculpatul T.N. şurubelniţa folosita de inculpat la săvârşirea infracţiunii.
În baza art. 113 alin. (1), (2) C. pen. rap. la art. 111 C. pen. a fost obligat inculpatul T.N. la tratament medical pana la însănătoşire.
În temeiul art. 191 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, la data de 16 octombrie 2010, în jurul orei22.00, inculpatul T.N. a fost surprins in flagrant de organele de politie spărgând cu o şurubelniţa geamul portierei dreapta faţă a autoturismului marca Daewoo Matiz cu nr. de înmatriculare proprietatea numitei N.S., ce se afla parcat la intersecţia străzilor Calea Dorobanţilor cu str. Tudor Vianu, după care a pătruns în interior şi a luat o geacă de piele şi o pungă cu mai multe produse cosmetice, producând un prejudiciu in valoare de 1100 lei.
După citirea actului de sesizare, înainte de cercetarea judecătorească, în şedinţa publică din 29 noiembrie 2010 i s-au pus in vedere inculpatului prevederile art. 320 ind. 1 C. proc. pen. si a fost audiat inculpatul in acest sens (f.20 dosar instanţa).
În cursul cercetării judecătoreşti inculpatul a recunoscut fapta astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu, însuşindu-şi probele administrate în cursul urmăririi penale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul, motivele de recurs nefiind depuse la dosar anterior termenului de judecată.
La termenul din data de 13 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a recalificat calea de atac declarată de inculpat ca fiind apel, iar prin Decizia penală nr. 70 din 13 ianuarie 2011 a declinat competenţa de soluţionare a apelului în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin aceeaşi decizie s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
Analizând cauza sub aspectul dispoziţiilor privind declinarea competenţei raportat la dispoziţiile Legii nr. 202/2010, Curtea a reţinut:
Art. XXIV din legea anterior invocată, prevede în alin. (1) că hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
Curtea constată că hotărârea prezentă a fost pronunţată după intrarea în vigoare a prezentei legi, (25 noiembrie 2010), respectiv la data de 13 decembrie 2010, ceea ce ar putea determina ideea greşită că această hotărâre ar fi supusă căilor de atac prevăzute de legea nouă, aşa cum a înţeles şi instanţa de fond care a menţionat că sentinţa este supusă recursului, şi nu apelului, şi a trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti şi nu Tribunalului, aşa cum ar fi trebuit.
Curtea apreciază că această interpretare este eronată, întrucât creează inechităţi şi situaţii juridice diferite sub aspectul esenţial al dreptului la exercitarea căilor de atac în raport de persoane trimise în judecată pentru acelaşi gen de infracţiuni, în acelaşi moment şi sub efectul aceleiaşi legi, care le conferea aceleaşi drepturi şi aceleaşi căi de atac şi doar datorită unui factor absolut aleatoriu, respectiv termenul acordat de instanţă la momentul amânării cauzei, situaţia juridică a acestor persoane s-a schimbat în mod esenţial.
Astfel, în situaţia dosarelor înregistrate mai înainte de data intrării în vigoare a Legii 202/2010 - în speţă, dosarul fiind înregistrat la 10 noiembrie 2010 - în care s-a amânat cauza la un termen anterior intrării în vigoare a prezentei legi şi s-a pronunţat hotărârea la acel termen, persoanele trimise în judecată vor beneficia atât de calea de atac a apelului cât şi de calea de atac a recursului, cu avantajele care rezultă din această dispoziţie, iar în situaţia dosarelor în care s-a amânat cauza la un termen după intrarea în vigoare a prezentei legi, persoanele nu vor mai putea beneficia decât de o singură cale de atac, aceea a recursului, deşi situaţia celor două persoane trimise în judecată este similară atât sub aspectul naturii infracţiunilor pentru care au fost trimise în judecată, cât şi sub aspectul legii aplicabile în momentul în care acestea au fost trimise în judecată, moment în care împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat cauza pentru infracţiunea pe care se presupune că au săvârşit-o, se putea exercita atât apelul cât şi recursul.
Această interpretare dată de instanţa de fond creează situaţii juridice discriminatorii pentru cazul unor inculpaţi aflaţi în aceeaşi situaţie, deşi în mod cert nu aceasta a fost intenţia legiuitorului atunci când a prevăzut dispoziţia tranzitorie, aspect care rezultă atât din mijloacele de interpretare a textului, cât mai ales din analiza coroborată a legii cu toate instituţiile de drept incidente.
Mai mult, în situaţia în care intenţia legiuitorului ar fi fost alta decât cea reţinută de Curte, normele tranzitorii nu îşi mai aveau rostul, deoarece legea procesual penală este de imediată aplicare, astfel că o asemenea normă tranzitorie nu era necesară şi putea lipsi cu desăvârşire din lege, hotărârilor penale urmând a le fi aplicabile dispoziţiile în vigoare la data pronunţării, ca efect al acestui principiu.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea constată că în nici un articol din această lege, în nici o dispoziţie tranzitorie nu se regăseşte vreo dispoziţie expresă, care să prevadă că hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a prezentei legi sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea nouă, singura menţiune relativă la regimul căilor de atac fiind cea anterior invocată, respectiv că hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, astfel că interpretarea instanţei de fond, în sensul contrar celui reţinut de Curte este doar una „per a contrario" faţă de articolul anterior invocat. Curtea reaminteşte însă că interpretarea „per a contrario" este una care poate fi reţinută numai dacă se identifică şi cu concluziile asupra unui text de lege la care se ajunge şi prin alte metode de interpretare, ceea ce nu este cazul în cauza de faţă.
În acest sens, nu pot fi ignorate dispoziţiile art. XIV alin. (2) din lege, care prevăd că „Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, dispoziţiile referitoare la competenţa instanţelor din Codul de procedură penală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi."
Curtea apreciază că sintagma folosită de legiuitor "hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi" din articol fără folosirea nici unui semn de punctuaţie, arată că intenţia acestuia a fost aceea de a se referi la cauzele penale înregistrate pe rolul instanţelor înainte de intrarea în vigoare a legii, aşa cum se face referire şi în alin. (2) al aceluiaşi articol, altfel nu şi-ar găsi justificarea folosirea în cuprinsul articolului şi a sintagmei „ în cauzele penale "; dacă intenţia ar fi fost aceea de a arăta expres că hotărârile pronunţate.
Înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, ar fi eliminat din cuprinsul articolului exact această sintagmă, „în cauzele penale", căci textul ar fi fost mult mai clar dacă se arăta doar că „hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare...", or, prin utilizarea sintagmei „în cauzele penale", legiuitorul a vrut să atragă atenţia asupra importanţei cauzelor penale din punctul de vedere momentului înregistrării acestora, iar lipsa oricărui semn de punctuaţie între cuvinte în contextul introducerii acelei sintagme care ar fi putut lipsi, nu arată decât că ceea ce ar trebui să se înţeleagă că s-au avut în vedere nu sunt hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii, ci cauzele penale (înregistrate) înainte de intrarea în vigoare a legii, şi raportat la această incertitudine, Curtea arată încă o dată că introducerea sintagmei la care am făcut referire nu face decât să întărească ideea că intenţia legiuitorului a fost aceea de a atrage atenţia asupra importanţei momentului înregistrării cauzei penale.
Curtea nu poate ignora nici dispoziţiile art. XXII alin. (2) - care se referă la cauzele civile - unde se precizează în mod expres care anume dintre textele de lege modificate prin intrarea în vigoare a legi noi se aplică „numai proceselor, cererilor...începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi" împrejurare ce denotă încă o dată voinţa legiuitorului de a se raporta la momentul înregistrării cauzei iar nu la cel al pronunţării.
Curtea constată că a stabili momentul pronunţării hotărârii drept criteriu după care căile sau calea de atac exercitate împotriva hotărârilor prin care persoane trimise în judecată în acelaşi timp pentru acelaşi gen de infracţiuni să fie apelul şi recursul, respectiv exclusiv recursul, criteriu îmbrăţişat de instanţa de fond în interpretarea art. XXIV din Legea nr. 202/2010, este determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanei trimise în judecată. Astfel, indiferent de data comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, durata procesului penal şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, şi orice alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei, inclusiv simpla amânare a pronunţării de către prima instanţă, cum de altfel sunt numeroase exemple ajunse pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, unde dezbaterile în cauză au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Legii 202/2010 însă instanţa a amânat pronunţarea la o dată ulterioară intrării în vigoare a legii şi astfel prin simpla voinţă a judecătorului cauzei s-au modificat posibilităţile părţilor de a declara calea de atac.
Curtea constată că stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei condamnate, de care depinde până la urmă dreptul efectiv de a exercita una sau două căi de atac împotriva unei hotărâri este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Fiind o lege, actul prin care se stabileşte regimul juridic al căilor de atac împotriva hotărârilor instanţei de fond, aceasta trebuie să se aplice tuturor persoanelor care, aflate în aceeaşi situaţie, pot beneficia sau nu de efectele acesteia (în cauza de faţă, Curtea arată că existenţa a două căi de atac care pot fi exercitate împotriva unei hotărâri de condamnare este în mod evident o dispoziţie de favoare pentru inculpat şi interesul său este în consecinţă ca împotriva unei astfel de hotărâri să se poată exercita atât calea de atac a apelului, dispoziţiile de favoare fiind cele anterioare Legii nr. 202/2010) cât şi a recursului).
Or, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional iar sub aspectul incidenţei Legii nr. 202/2010, toţi infractorii care au comis infracţiuni de aceeaşi categorie, anterior datei intrării în vigoare a legii, se află într-o situaţie identică, data pronunţării hotărârii de către prima instanţă neavând nici o semnificaţie în ceea ce priveşte stabilirea unui tratament juridic diferenţiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a infractorilor. Spre exemplu, în cazul a doi coautori trimişi în judecată ambii anterior intrării în vigoare a legii, este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească pronunţată anterior intrării în vigoare a legii şi să beneficieze astfel de două căi de atac, apel şi recurs iar celălalt coautor, nefiind condamnat în fond decât după intrarea în vigoare a legii, din varii motive, fie că iniţial cauza s-a disjuns în ceea ce îl priveşte din cauze exterioare conduitei sale, fie din alte motive nu va putea beneficia de aceleaşi căi de atac, împotriva hotărârii sale de condamnare putând exercita doar recurs, deşi în mod clar ar fi fost în favoarea sa posibilitatea de a exercita atât apel cât şi recurs, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic.
Curtea constată că, sub aspectul examinat, criteriul obiectiv în baza căruia se poate aplica regimul căilor de atac exercitabile poate fi determinat numai de înregistrarea cauzei penale până la data intrării în vigoare a legii, concluzie care s-ar impune şi din aplicarea principiului activităţii legii penale, reglementat de art. 10 C. pen., atât incriminarea, cât şi aplicarea pedepsei fiind determinate de momentul comiterii infracţiunii.
Curtea consideră că o asemenea interpretare nu este în contradicţie nici cu spiritul Legii nr. 202/2010, al cărei principal scop a fost acela de a accelera soluţionarea proceselor, căci această lege, potrivit căreia împotriva hotărârilor pronunţate pentru infracţiuni considerate de o complexitate redusă se poate exercita numai calea de atac a recursului îşi va dovedi pe deplin eficienţa de la momentul aplicării sale în continuare, iar toate cauzele penale care s-au înregistrat şi se vor înregistra după momentul intrării sale în vigoare se vor soluţiona conform dispoziţiilor noii legi, însă toate aceste dispoziţii sunt aplicabile după criteriile anterior arătate fără a se încălca drepturile constituţionale, căci fără îndoială scopul legiuitorului nu poate să fi fost acela de a crea discriminări între persoane aflate în aceiaşi situaţie, iar pe de altă parte, nu prin exercitarea din acest moment a unei singure căi de atac împotriva unor hotărâri judecătoreşti se accelerează procesul penal şi se reduce durata, în general, a proceselor, eficienţa legii urmând a se demonstra şi constata de la acest moment în viitor, prin aplicarea sa unitară, sub toate aspectele.
Nu în ultimul rând, Curtea constată că intenţia legiuitorului a fost similară cu cea reţinută de Curte, faţă de materialul dezbătut pe această temă, a Legii nr. 202/2010 de către cei care au contribuit la realizarea legii, cu ocazia unor dezbateri care au avut loc la Institutul Naţional al Magistraturii, material care a fost transmis şi electronic instanţelor şi în cuprinsul căruia se fac următoarele aprecieri cu referire la art. XXIV din Lege:
„Faţă de dispoziţiile art. XXIV din Legea nr. 202/2010, vom distinge în legătură cu aplicarea în timp a noii legii următoarele ipoteze:
i) în cazul în care înainte de intrarea în vigoare a „micii reforme" tribunalul a fost sesizată cu o cauză în care inculpatul este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni la regimul drepturilor de proprietate intelectuală şi industrială, va continua judecarea cauzei, evitându-se astfel declinarea competenţei judecării cauzelor de la tribunale la judecătorii; sentinţa pronunţată este supusă apelului la curtea de apel, iar Decizia pronunţată în apel este supusă recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
ii) în cazul în care înainte de intrarea în vigoare a „micii reforme" judecătoria a fost sesizată cu o cauză în care inculpatul este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, sentinţa pronunţată de această instanţă după intrarea în vigoare a legii noi este supusă apelului la tribunal, iar Decizia din apel poate fi atacată cu recurs la curtea de apel; astfel, tribunalul păstrează pentru cauzele cu care judecătoria a fost sesizată înainte de intrarea în vigoare a „micii reforme", competenţa funcţională de a judeca apelul;
iii) sentinţele pronunţate de judecătorie înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea în vigoare la data sesizării instanţei [astfel, ar trebui interpretată expresia „a început procesul" folosită de art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010]. Şi în acest caz tribunalul păstrează competenţa funcţională de a judeca apelul.
Prin Legea nr. 202/2010 s-a prevăzut competenţa curţii de apel, ca instanţă de recurs, de a judeca recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului enumerate mai sus (de pildă, infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate date în competenţa personală a tribunalului).
Astfel, împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorie cu privire la infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, se exercită numai calea de atac a recursului (nu apelul), care este dat în competenţa curţii de apel. în aceste situaţii recursul este integral devolutiv nefiind limitată analiza instanţei de control judiciar numai la cazurile de casare.
Faţă de dispoziţiile art. XXIV din Legea nr. 202/2010 această competenţă funcţională se va aplica numai cu privire la sentinţele pronunţate în cauzele în care judecătoria a fost sesizată cu judecarea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, după intrarea în vigoare a „micii reforme".
În situaţia în care sesizarea judecătoriei este anterioară intrării în vigoare a „micii reforme", sentinţele pronunţate cu privire la infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu sunt supuse apelului care va fi judecat de tribunal, Decizia din apel fiind supusă recursului la curtea de apel."
Curtea apreciază că s-a impus redarea integrală a fragmentelor din material la care se referă articolul XXIV din lege, cel care a suscitat disputa prezentă, căci acesta reflectă de fapt, în mod explicit care a fost intenţia legiuitorului, şi de această dată ne referim propriu zis la chiar persoanele care au contribuit la realizarea Legii nr. 202/2010, şi nu în mod generic la legiuitor, ca organ legislativ al ţării, redare impusă, în opinia Curţii, şi de convingerea că vor urma şi alte cauze care vor genera conflicte negative de competenţă.
Faţă de considerentele expuse, Curtea de Apel a declinat competenţa soluţionării cauzei de faţă, recalificând calea de atac a recursului ca fiind apel, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost reînregistrată la data de 20 ianuarie 2010 sub nr. 52495/299/2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
Prin Decizia penală nr. 63/A din 26 ianuarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 42 şi art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
În baza art. 43 alin. (3) C. proc. pen., a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
S-a reţinut în esenţă că, din interpretarea per a contrario a disp. art. XXIV din Legea nr. 202/2010 rezultă că hotărârile pronunţate în cauzele penale după intrarea în vigoare a legii nr. 202/2010, cum este şi cazul în speţă, sunt supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de această lege.
Această interpretare nu contravine nici spiritului legii de modificare a Codului de procedură penală şi nici celorlalte norme tranzitorii.
Fiind investită cu soluţionarea conflictului de competenţă, Înalta Curte retine următoarele:
Prin Legea nr. 202/2010 au fost aduse modificări Codului de procedură penală, de natură a contribui la accelerarea soluţionării proceselor, între acestea regăsindu-se şi suprimarea unor căi de atac, totală [cum este cazul recursului împotriva hotărârilor pronunţate în procedura prevăzută de art. 278/1 C. proc. pen.] sau parţială (cum este cazul apelului împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii, respectiv de tribunalul militar, în alte cauze decât cele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate).
Aceste modificări au impus inserarea în cuprinsul legii a unor dispoziţii tranzitorii, care se regăsesc în disp. art. XXIV.
Din examinarea acestor norme tranzitorii, rezultă că acestea se referă la trei chestiuni distincte, prin raportare la modificările aduse Codului de procedură penală, respectiv : regimul căilor de atac(inclusiv motive şi termene), competenţa organelor judiciare şi recursul în interesul legii.
În privinţa căilor de atac, singura normă tranzitorie se regăseşte în alin. (1) al art. XXIV, iar aceasta stabileşte cu claritate drept criteriu pentru aplicarea modificărilor prevăzute de lege, data pronunţării hotărârii ce se doreşte a fi atacată.
Acest criteriu corespunde atât principiului potrivit căruia legea procesual penală este de imediată aplicare, cât şi spiritului Legii nr. 202/2010, care s-a dorit a fi un instrument de simplificare şi accelerare a procedurilor, cu efecte imediate.
În consecinţă, constatând că în speţă sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată la data de 13 decembrie 2010, aşadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte reţine că această hotărâre este supusă exclusiv recursului,conform art. 361alin. (1) lit. a) C. proc. pen., cale de atac ce intră în competenţa funcţională a Curţii de Apel, conform art. 28/1 pct. 3 C. proc. pen. instanţă căreia i se va trimite dosarul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, instanţă căreia i se va trimite dosarul pentru soluţionarea recursului declarat de inculpatul T.N. împotriva sentinţei penale nr. 1235 din 13 decembrie 2010 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apărarea inculpatului T.N., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 351/2011. Penal. Conflict de competenţă... | ICCJ. Decizia nr. 3588/2011. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
