ICCJ. Decizia nr. 3546/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3546/2011
Dosar nr.7987/1/2011
Şedinţa publică din 11 octombrie 201.
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin încheierea din data de 28 septembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 45992/3/2009 (115/2011), s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului F.M.C.
Pentru a pronunţa încheierea susmenţionată, curtea de apel a reţinut, analizând temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului F.M.C., că acestea se menţin şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Astfel, probele avute în vedere la pronunţarea hotărârii primei instanţe constituie indicii temeinice în accepţiunea prevăzută de art. 143 alin. (1) şi art. 681 C. proc. pen. ce justifică presupunerea rezonabilă că inculpatul F.M.C. a săvârşit faptele reţinute în sarcina lui prin actul de sesizare a instanţei şi pentru care s-a dispus condamnarea.
Totodată, s-a constatat că sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile comise este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică.
Referitor la această din urmă condiţie s-a reţinut că pericolul pentru ordinea publică rezultă din natura şi gravitatea faptelor deduse judecăţii, împrejurările concrete în care acestea au fost comise, precum şi din statutul de recidivist al inculpatului.
Prin urmare, în baza dispoziţiilor art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. raportat la art. 3002 din acelaşi cod, s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul F.M.C. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat judecarea în stare de libertate faţă de împrejurarea că ceilalţi inculpaţi sunt liberi şi nu mai subzistă temeiurile arestării preventive.
Examinând încheierea atacată, atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (3) C. proc. pen. la care fac trimitere dispoziţiile art. 3002 din acelaşi cod, „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că temeiul de drept al luării măsurii arestării preventive în cazul inculpatului recurent l-a constituit dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., instanţa de fond reţinând că infracţiunea de săvârşirea căreia este acuzat inculpatul este pedepsită de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 429/F din 29 aprilie 2011 l-a condamnat pe inculpatul F.M.C. la pedeapsa rezultantă de 8 ani şi 8 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă s-a menţinut starea de arest a inculpatului recurent şi s-a dedus din durata pedepsei aplicate perioada reţinerii şi arestării preventive.
Împotriva sentinţei penale susmenţionate a declarat apel inculpatul, apel cu a cărui soluţionare a fost investită Curtea de Apel Bucureşti, instanţă care a pronunţat şi încheierea ce face obiectul recursului de faţă.
Raportând dispoziţiile art. 160b alin. (3) C. proc. pen. mai sus invocate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că temeiul de drept [art. 148 lit. f) C. proc. pen.] care a determinat arestarea preventivă a recurentului inculpat nu a încetat, ci, dimpotrivă, subzistă şi impune în continuare privarea lui de libertate.
Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel în cauză, există probe şi indicii temeinice în accepţiunea dată acestor noţiuni de legiuitor în art. 681 C. proc. pen., care duc la presupunerea rezonabilă că recurentul inculpat a săvârşit infracţiunea pentru care a fost cercetat şi, ulterior, trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă, infracţiune pedepsită de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani.
De asemenea, există probe că lăsarea în libertate a recurentului inculpat, cel puţin la acest moment procesual, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest din urmă aspect, este adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii însă, la aprecierea pericolului pentru ordinea publică nu se poate face abstracţie de gravitatea infracţiunii deduse judecăţii.
Modalitatea şi împrejurările în care se reţine că au fost comise infracţiunile de săvârşirea cărora este bănuit recurentul inculpat, caracterul repetat al acestora, urmările faptelor comise, cât şi datele ce caracterizează persoana inculpatului (este recidivist, ceea ce denotă perseverenţa infracţională a acestuia) sunt elemente de natură a duce la concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului ar crea un sentiment de insecuritate în rândul opiniei publice.
De asemenea, împotriva inculpatului s-a pronunţat instanţa de fond care, reţinând vinovăţia acestuia în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, a dispus condamnarea lui la o pedeapsă rezultantă de 8 ani şi 8 luni închisoare, în condiţiile art. 57, art. 71 C. pen.
Argumentele mai sus expuse sunt de natură a crea convingerea instanţei că menţinerea în continuare în stare de arest preventiv a recurentului inculpat este justificată, proporţională cu gravitatea faptei pentru care a fost trimis în judecată şi că luarea faţă de inculpat a unei măsuri preventive mai puţin intruzive nu este oportună la acest moment procesual.
În consecinţă, reţinând că în cauză sunt îndeplinite, atât cerinţele art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., cât şi exigenţele art. 5 paragraful 1 lit. a) din CEDO, recursul declarat de inculpatul F.M.C. se va respinge, ca nefondat, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct.1 lit. b) C. proc. pen.
Potrivit art. 192 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.M.C. împotriva încheierii din 28 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 45992/3/2009 (115/2011).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3488/2011. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 3547/2011. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
