ICCJ. Decizia nr. 3704/2011. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3704/2011
Dosar nr. 422/42/2011
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Asupra contestaţiei la executare de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.136 din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de contestatoarea condamnată M.L. cu privire la mandatul de executare a pedepsei cu închisoarea nr. 369 din 12 ianuarie 2008 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
În motivarea contestaţiei condamnata M.L. a arătat că a fost condamnată de către Tribunalul Provincial din Castellon Secţiunea a lll-a (Spania) la 10 ani şi 6 luni închisoare prin sentinţa penală 6/2005, sentinţă recunoscută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 268 atunci când a fost adresată în cadrul procedurii de soluţionare a cererii formulată de Ministerul de Justiţie al Regatului Spaniei privind transferul său pentru continuarea pedepsei într-un penitenciar din România, pentru săvârşirea infracţiunilor de prostituţie, deţinere ilegală şi trafic ilegal de persoane.
A mai susţinut contestatoarea că a formulat cerere de contopire a pedepselor de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru instigare la prostituţie, de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru delict contra drepturilor străinilor şi de 5 ani şi 6 luni închisoare pentru deţinere ilegală, întrucât acestea sunt concurente conform art. 33 din Codul penal din România şi deoarece a fost transferată într-o închisoare din România pentru executarea pedepsei, trebuie să beneficieze de procedurile Codului penal.
A fost ataşat la dosarul cauzei dosarul nr. 8713/2/2007 (2879/2007) al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în care s-a pronunţat sentinţa invocată de către condamnata.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 268 din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a admis sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-a dispus recunoaşterea sentinţei nr. 6/2005 din 06 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Provincial din Castellon - secţiunea - prin care persoana condamnată M.L., a fost condamnată la pedeapsa de 10 ani şi 6 luni închisoare.
S-a dedus din pedeapsă perioada arestului preventiv de la 19 februarie 2004 la 21 februarie 2004.
S-a dispus transferarea persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei de 10 ani şi 6 luni închisoare într-un penitenciar din România şi emiterea unui M.R.P.I.
Pentru a pronunţa sentinţa respectivă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 10 decembrie 2007 sub nr. 8713/2/2007, s-a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 302/2004 recunoaşterea hotărârii penale a autorităţii judiciare a Regatului Spaniei, respectiv a sentinţei penale nr. 6/2005 din data de 06 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Provincial din Castellon - secţiunea a lll-a, prin care cetăţeanul român M.L. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani şi 6 luni închisoare şi transferarea condamnatului într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei.
Sentinţa a rămas definitivă conform ordinului executoriu nr.2/2006 din 23 februarie 2006.
Faptele reţinute în sarcina condamnatei M.L. au corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de trafic de persoane prevăzut de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane.
La data de 01 iunie 2007 s-a constatat acordul condamnatei în vederea transferării în România pentru continuarea executării pedepsei.
Analizând ansamblul actelor depuse la dosar, s-au constatat îndeplinite condiţiile prev. de art. 129 lit. a)-d) din Legea nr. 302/2004 modificată privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală şi art. 3 pct. 1 lit. e) din convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat.
Astfel, numita M.L. este cetăţean român şi are domiciliul în România, conform adreselor nr. 20975 din 21 noiembrie 2007 a Ministerului Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor şi nr. 294649 din 21 noiembrie 2007 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Paşapoarte, hotărârea de condamnare a susnumitei este definitivă, potrivit ordinului executoriu nr. 2/2006 din 23 februarie 2006 a Tribunalului Provincial din Castellon - Secţiunea a ll-a, iar la data de 01 iunie 2007 numita M.L. şi-a manifestat consimţământul în vederea transferării sale într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei, conform declaraţiei transmisă de autorităţile judiciare spaniole, la data primirii cererii de transferare susnumita având de executat mai mult de 6 luni din sentinţa penală nr. 268 din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti a rămas definitivă prin decizia penală nr. 2458 din 23 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a luat act de retragerea recursului persoanei condamnate M.L., care aflându-se în stare de detenţie pe teritoriul României la D.G.P.M. Bucureşti începând cu data de 23 iunie 2008 (fila 38 dosar 8713/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală) a achiesat, practic, la hotărârea iniţial recurată, prin care se dădea eficienţă sistemului cumulului aritmetic impus de legislaţia spaniolă, făcând inoperabile ulterior prevederile dispoziţiilor art. 144 şi art. 146 din Legea nr. 302/2004 republicată.
De altfel, procedura prevăzută de art. 146 din Legea nr. 302/2004 republicată este una - reiese din economia art. 144 alin. (2) şi art. 146 alin. (1) - pentru care statul român trebuie să opteze imediat după transferarea persoanei condamnate - fiind o facultate ci nu o obligaţie a acestuia - iar nicidecum după un interval de trei ani de la transferarea persoanei respective, ca în împotriva sentinţei sus-menţionate, condamnata contestatoare a declarat recurs, solicitând contopirea pedepselor aplicate de instanţa spaniolă.
Recursul declarat nu este fondat.
Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanţa de fond a apreciat, în mod corect, ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de contestatoarea condamnată.
Din economia dispoziţiilor art. 144, art. 145 şi art. 146 din Legea nr. 302/2004, referitoare la efectele transferării pentru statul de executare, în speţă, statul român, autorităţile competente ale acestuia sunt obligate:
a) fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, caz în care trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;
b) fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune, în condiţiile în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislaţia
Din interpretarea logică a textului mai sus-arătat, rezultă că, odată admisă sesizarea procurorului cu privire la cererea de transferare în vederea continuării executării pedepsei aplicate de statul spaniol, instanţa română este obligată să opteze pentru una din cele două variante mai sus-menţionate.
În cauză, aşa cum rezultă din actele dosarului, după exprimarea consimţământului de către condamnată, la 1 iunie 2007, în vederea transferării sale într-un penitenciar din România, instanţa română, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (dubla incriminare şi existenţa corespondentului între faptele reţinute în sarcina condamnatului în Spania şi legislaţia penală română), a dispus, prin hotărâre judecătorească, continuarea executării pedepsei.
Aşadar, optând pentru varianta prevăzută la lit. a) a art. 144 din Legea nr. 302/2004, exista obligaţia să se respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, care de altfel corespund legislaţiei române. Textul menţionat nu face referire la modul de stabilire a pedepsei rezultante pentru infracţiunile săvârşite (contopire, cumul juridic sau aritmetic), ci doar la cuantumul duratei acesteia, care, de altfel, nu depăşeşte maximul general prevăzut de legea penală română.
Pentru aceste considerente, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta contestatoare M.L. împotriva sentinţei penale nr. 136 din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta contestatoare M.L. împotriva sentinţei penale nr. 136 din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta contestatoare la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3700/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 3707/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
