ICCJ. Decizia nr. 42/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 42/2011
Dosar nr.421/42/2010
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Petiţionarul B.N., în calitate de persoană vătămată a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, solicitând efectuarea de cercetări faţă de magistratul M.I. – procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 246, art. 249 şi art. 264 C. pen.
În susţinerea plângerii, petiţionarul a învederat că „procurorul, în perioada 2006-2008 a supravegheat, condus şi soluţionat mai multe cauze penale, pe care familia B. le-a avut şi le are în prezent cu un grup de persoane... şi în mod repetat M.I. a întârziat sau a blocat nejustificat executarea cercetărilor, a neglijat probele din dosar, a interpretat în mod greşit aspectele analizate, dând soluţii nelegale, demonstrând clar părtinirea şi interesul personal, transformându-se din procuror în avocatul făptuitorilor".
În fapt, acuzaţiile se referă la modul în care procurorul M.I. a soluţionat dosarele nr. 3784/P/2006, nr. 3862/P/2007, nr. 5755/P/2007 şi nr. 4451/P/2007, ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău.
Prin rezoluţia nr. 693/P/2008, din 26 februarie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a dispus, în temeiul art. 228 rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de procurorul M.I. pentru infracţiunile prev. de art. 246, art. 249 şi art. 264 C. pen., constatându-se că faptele reclamate nu există.
Nemulţumit de soluţia dată de procuror, petiţionarul B.N. s-a adresat cu o plângere conducerii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, care, prin rezoluţia nr. 373/II/2/2010 din 7 mai 2010, a respins-o ca neîntemeiată, constatând că nu se impune infirmarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Potrivit art. 2781 C. proc. pen., petiţionarul a formulat plângere la Curtea de Apel Ploieşti, solicitând desfiinţarea rezoluţiei atacate şi trimiterea cauzei la parchet pentru completarea cercetărilor sau reţinerea cauzei spre judecare.
Prin sentinţa penală nr. 97 din 26 iulie 2010, pronunţată în dosarul nr. 421/42/2010 Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionar împotriva rezoluţiei nr. 693/P/2008 din 26 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, menţinând rezoluţia atacată.
Împotriva acestei decizii, petiţionarul a declarat recurs, susţinând că hotărârea primei instanţe are la bază un probatoriu incomplet, impunându-se casarea ei şi trimiterea cauzei la parchet pentru completarea probatoriului.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate cât şi întreaga cauză conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Pentru a se putea începe urmărirea penală într-o cauză sunt necesare două condiţii:
Prima condiţie constă din existenta acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârşit în mod cert o infracţiune, caz în care organul de urmărire penală poate deţine informaţiile fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfăşurate ulterior sesizării.
Cea de-a doua condiţie necesară urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. şi constă în inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu excepţia celui prevăzut la lit. b)1. Intervenţia unui astfel de caz, rezultând, fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, poate determina ca în locul începerii urmăririi penale să se dispună neînceperea urmăririi penale.
Potrivit art. 224 C. proc. pen. actele premergătoare se efectuează în vederea urmăririi penale şi pot realiza următoarele obiective:
- completează informaţiile organelor de cercetare pentru a aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmăririi penale;
- verifică informaţiile deţinute confirmând sau infirmând concordanţa acestora cu realităţile faptice ale cauzei;
- fundamentează convingerea organelor de urmărire penală referitoare la soluţia de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc. pen.
În prezenta cauză se constată că ne aflăm în această ultimă variantă, când din actele premergătoare efectuate a rezultat soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Actele premergătoare fiind facultative, ele pot fi şi limitate de organul de urmărire penală la îndeplinirea activităţilor necesare atingerii scopului lor legal.
Întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat existenţa acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, Înalta Curte, constată că în mod corect, parchetul a dispus soluţia de neurmărire penală, iar instanţa de fond, în deplin acord cu actele din dosar a menţinut rezoluţia atacată.
Aşa fiind, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionar.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul petiţionar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul B.N. împotriva sentinţei penale nr. 97 din 26 iulie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 417/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 435/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
