ICCJ. Decizia nr. 4213/2011. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4213/2011
Dosar nr. 9494/1/201010
Şedinţa publică din 12 decembrie 2011
Asupra cererii de contestaţie în anulare de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 17 noiembrie 2010, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea J.R. împotriva Deciziei penale nr. 4036 din 12 noiembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 3269/2/2008.
În motivarea cererii de contestaţie în anulare, sus-numita contestatoare a invocat dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. şi anume că nu a fost audiată de instanţa de recurs deşi ascultarea ei era obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) C. proc. pen.
Prin încheierea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 29 iunie 2011 în Dosarul nr. 9494/1/2010 s-a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatoarea J.R., reţinându-se că sunt îndeplinite cerinţele art. 391 C. proc. pen. respectiv, că a fost formulată în termenul prevăzut de lege şi că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386.
Ulterior pronunţării încheierii susmenţionate, contestatoarea a invocat şi cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. c) C. proc. pen. constând în aceea că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar.
În concret, în susţinerea acestui caz de contestaţie în anulare, contestatoarea a arătat că în rechizitoriu nu se detaliază fiecare act material ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe grave pentru care a fost trimisă în judecată, că instanţa nu a fost legal sesizată deoarece din actele întocmite în cursul urmăririi penale rezultă că înscrisurile ce formează obiectul cercetărilor din Dosarul nr. 251/P/2007 au fost identificate şi ridicate de organele de cercetare penală cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la locuinţa sa la data de 13 septembrie 2007 şi cu toate acestea faţă de contestatoare s-a extins acţiunea penală şi cu privire la alte acte materiale descoperite ulterior şi care în realitate nu există. A mai susţinut contestatoarea că instanţa de recurs nu a luat în considerare faptul că o parte dintre persoanele vătămate nu au înţeles să se constituie părţi civile sau să participe în proces ca părţi vătămate, ceea ce echivalează cu lipsa unei condiţii esenţiale privitoare la legala sesizare a instanţei de judecată.
Examinând contestaţia în anulare formulată, Înalta Curte constată că nu este fondată.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia penală nr. 4036 din 12 noiembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 3269/2/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a respins ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - şi de inculpata J.R. împotriva Sentinţei penale nr. 345 din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I Penală (prin această sentinţă inculpata a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi e) C. pen. cu aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de: art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 74 alin. (2) şi art. 76 lit. a) C. pen., art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În ce priveşte cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu este incident în cauză.
Potrivit art. 38514 alin. (11) C. proc. pen., „cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, Titlul II, Capitolul III, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare".
Din încheierea pronunţată la data de 29 octombrie 2010 când instanţa de recurs a acordat cuvântul în susţinerea recursurilor formulate de parchet şi inculpată rezultă că, întrebată fiind de către preşedintele completului de judecată dacă doreşte să facă vreo declaraţie în cauză, aceasta a arătat că nu dă declaraţie în faţa instanţei de recurs deoarece a făcut declaraţii ample la instanţa de fond. Menţiunile din încheierea susmenţionată sunt confirmate de transcrierea dezbaterilor din data de 29 octombrie 2010 efectuată la cererea contestatoarei şi ataşată la dosarul cauzei.
Dreptul contestatoarei de a nu face declaraţii nu echivalează cu neîndeplinirea de către instanţa de recurs a obligaţiei de a proceda la ascultarea acesteia în cazurile şi condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale sus-menţionate.
Referitor la cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte constată că nici acesta nu este incident în cauză.
Potrivit textului de lege susmenţionat poate fi făcută contestaţie în anulare când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute de art. 10 lit. f) - i1) cu privire la care existau probe în dosar.
Judecând recursul, instanţa trebuie să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, ea având obligaţia ca, în limitele devoluţiunii, să analizeze toate aspectele care privesc buna rezolvare a cauzei.
Între altele, instanţa trebuie să se pronunţe asupra tuturor motivelor de casare a hotărârii, atât în situaţia în care motivele au fost invocate de părţi cât şi din oficiu.
Aşadar, termenul folosit de lege „nu s-a pronunţat" trebuie înţeles într-un sens larg, adică o omisiune a instanţei de a da răspuns unor motive de casare, motive care duceau la încetarea procesului penal, indiferent dacă motivele au fost invocate sau nu de părţi.
Pentru a se putea reţine acest caz de contestaţie, legea fixează cerinţa ca la dosar să fi existat probe cu privire la cauza de încetare a procesului penal, această cerinţă urmând a fi interpretată în funcţie de cauza de încetare a procesului penal cu privire la care instanţa trebuie să se pronunţe.
Motivele invocate de contestatoare în susţinerea cazului de contestaţie în anulare sus-menţionat constituie de fapt critici aduse sentinţei, care au fost formulate şi la instanţa de recurs şi care în urma examinării hotărârii instanţei de fond sub toate aspectele de fapt şi de drept le-a apreciat ca fiind nefondate şi le-a respins ca atare.
De altfel, în cauză nici nu putea fi incident vreunul din cazurile de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 lit. f) - i1) C. proc. pen., având în vedere că pentru infracţiunile pentru care contestatoarea a fost trimisă în judecată, acţiunea penală nu se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu este necesară autorizarea sau sesizarea organului competent, nu a intervenit amnistia, prescripţia, nu operează retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor, nu sunt incidente dispoziţiile legale referitoare la înlocuirea răspunderii penale, nu există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.
În consecinţă, nefiind întrunite cerinţele art. 386 lit. c) şi e) C. proc. pen., contestaţia în anulare formulată de contestatoarea J.R. împotriva Deciziei penale nr. 4036 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 12 noiembrie 2010 se va respinge ca nefondată.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată cererea de contestaţie în anulare formulată de contestatoarea J.R. împotriva Deciziei penale nr. 4036 din 12 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 3269/2/2008.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 150 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 decembrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3972/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 4250/2011. Penal → |
|---|
