ICCJ. Decizia nr. 4371/2011. Penal

Prin încheierea din 23 decembrie 2011 Curtea de Apel București, secția I penală, a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, și în temeiul art. 155 și urm. C. proc. pen. a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaților M.Ș., A.L., A.V., A.G., G.C., G.Co. și M.T. pe o perioadă de 30 de zile, de la data de 30 decembrie 2011 la data de 28 ianuarie 2012, inclusiv.

De asemenea au fost respinse ca neîntemeiate cererile de luare a măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, formulate de inculpații G.C. și A.G.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a reținut că temeiurile de fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă a inculpaților M.Ș., A.L., A.V., G.C., A.G., G.Co. și M.T. - art. 148 lit. f) și art 143 C. proc. pen., se mențin și justifică în continuare privarea de libertate a acestora.

Curtea a constatat că probele administrate în faza de urmărire penală relevă indicii temeinice, din care rezultă presupunerea rezonabilă că cei șapte inculpați au săvârșit infracțiunile în legătură cu care sunt cercetați.

Pentru a se dispune arestarea preventivă a unei persoane și prelungirea măsurii arestării preventive, legiuitorul nu a prevăzut obligativitatea existenței unor probe certe că persoana respectivă a săvârșit fapta prevăzută de legea penală pentru care este cercetată, fiind suficient să existe fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea.

Or, în prezenta cauză, în opinia Curții probele anterior specificate sunt în măsură să conducă la concluzia că indiciile temeinice, astfel cum au fost definite în art. 68 C. proc. pen. și prin raportare la sensul oferit de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, există, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 143 C. pen.

De asemenea, Curtea a constatat că sunt îndeplinite cumulativ și condițiile impuse de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., atât în ceea ce privește pedeapsa prevăzută de lege pentru faptele comise, mai mare de 4 ani, cât și sub aspectul existenței probelor că lăsarea în libertate a inculpaților M.Ș., A.L., A.V., G.C., A.G., G.Co. și M.T. prezintă și la acest moment un pericol concret pentru ordinea publică.

La aprecierea acestei ultime condiții, Curtea a avut în vedere natura și gravitatea infracțiunilor presupus a fi fost comise de fiecare dintre inculpații M.Ș., A.L., A.V., G.C., A.G., G.Co. și M.T. (infracțiuni contra libertății persoanei, infracțiuni contra vieții, infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției), modalitatea și împrejurările concrete de săvârșire a acestora, astfel cum au fost descrise iar în cazul inculpatului G.Co., calitatea sa de comisar șef, lucrător al poliției judiciare, calitate în care avea obligația să asigure respectarea legii și a ordinii de drept și nicidecum să favorizeze pe autorul unei fapte de furt calificat cu scopul de a asigura înlăturarea răspunderii penale a acestuia. în cazul inculpaților A.L., A.V. și M.T., Curtea a avut în vedere împrejurarea că nu sunt la prima încălcare a legii penale, fiind anterior condamnați de mai multe ori atât în România cât și în Franța, aspecte care denotă o periculozitate sporită și care impun și justifică o reacție fermă din partea autorităților statului. în contextul dat, s-a apreciat că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă în mod cert un pericol concret pentru ordinea publică.

Curtea a considerat că infracțiunile, astfel cum au fost reținute în sarcina fiecăruia dintre inculpații prin gravitatea acestora și reacția publicului creează o stare de neliniște capabilă să justifice prelungirea măsurii arestării preventive, fiind satisfăcute astfel și cerințele art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

în opinia Curții datele favorabile ce caracterizează persoana fiecărui inculpat precum și perioada de timp ce a trecut de la comiterea faptelor pentru care sunt cercetați, nu sunt în măsură să justifice lăsarea în libertate a inculpaților cu atât mai mult cu cât prezentul dosar penal s-a format ca urmare a sesizării la data de 27 aprilie 2011 a Inspectoratului General al Poliției Române - Direcția Investigații Criminale de către părțile vătămate L.P. și L.G., preluării mai multor cauze de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni ce îi priveau pe inculpații arestați preventiv și alte persoane cercetate în această cauză, în care fuseseră adoptate soluții de netrimitere în judecată ce au fost infirmate sau se aflau în curs de cercetare, existând serioase indicii că organele judiciare locale au asigurat protecție inculpaților.

în consecință Curtea a apreciat că se impune prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaților pentru buna desfășurarea a urmăririi penale.

împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpații solicitând admiterea recursurilor, casarea încheierii și rejudecând să se respingă propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive cu consecința lăsării inculpaților în libertate. Motivele de recurs au fost prezentate în partea introductivă a prezentei hotărâri fapt pentru care ele nu vor mai fi reluate.

înalta Curte de Casație și Justiție, examinând hotărârea atacată în conformitate cu dispozițiile art. 38514 C. proc. pen. și art. 3856alin. (3) C. proc. pen., constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:

Conform art. 155 alin. (1) C. proc. pen., "arestarea inculpatului dispusă de instanță poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate".

Analizând legalitatea și temeinicia încheierii penale recurate înalta Curte apreciază că în mod judicios s-a prelungit măsura arestării preventive a inculpaților, în deplină concordanță cu dispozițiile art. 159 C. proc. pen. precum și art. 5 din Convenția Europene a Drepturilor Omului.

Din probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual se constată că temeiurile faptice ce au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpați, continuă să subziste, acestea nefiind înlăturate de actele depuse la dosar și declarațiile martorilor.

Pe de altă parte, înalta Curte reține și că potrivit dispozițiilor art. 681C. proc. pen. măsurile preventive necesită existența presupunerii rezonabile privind săvârșirea faptelor imputate inculpaților, iar față de probatoriul administrat până în acest moment nu există date care să conducă la concluzia că măsura arestării preventive dispusă față de inculpați ar fi fost luată cu încălcarea prevederilor legale.

Totodată, împotriva inculpaților continuă să își găsească incidența dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. (acuzele ce planează asupra acestora vizează infracțiuni ce sunt sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea acestora în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică).

Analizând posibilitatea luării unei măsuri alternative, înalta Curte constată că, la acest moment procesual nu se identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpaților, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica.

Pertinența și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpaților fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale.

în ce privește respectarea dreptului la libertate al inculpaților, este adevărat că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală - și ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură "există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adus atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate".

Prin urmare, instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între măsura privării de libertate pe de o parte și interesul public de protecție a cetățenilor împotriva comiterii de infracțiuni grave, dedus din modul de săvârșire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea inculpaților și din consecințele acestora.

în condițiile speței, la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpaților de a fi puși în stare de libertate.

Ținându-se seama de scopul măsurilor preventive, de gradul de pericol social al infracțiunilor, sănătatea, vârsta, antecedentele personale ale inculpaților, înalta Curte consideră justificată dispoziția instanței de fond de prelungire a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse ca nefondate.

în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenții inculpați au fost obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar onorariile apărătorului din oficiu au fost avansate din fondul Ministerului Justiției.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4371/2011. Penal