ICCJ. Decizia nr. 606/2011. Penal. Conflict de competenţă (pozitiv/negativ) (art. 43 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheiereanr. 606/2011
Dosar nr.293/45/2011
Şedinţa publică din 18 aprilie 201.
Deliberând asupra conflictului de competenţă de faţă, pe baza materialului şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 127 din 31 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a dispus, în conformitate cu art. 42 alin. (3) şi art. 1606 alin. (4) C. proc. pen. declinarea competenţei de soluţionare a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.V. în favoarea Curţii de Apel Iaşi.
Pentru a dispune astfel, Curtea a avut în vedere că, prin cererea formulată la data de 29 martie 2011 şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, sub nr. 289/2/2011, inculpatul A.V., prin intermediul apărătorului ales a solicitat în baza art. 1602 şi următoarele C. proc. pen. liberarea sa provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis în baza încheierii din 22 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 1583/2/2011, prin care a fost admisă propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA şi s-a dispus arestarea sa preventivă pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 7 din Legea nr. 39/2003.
În motivarea acestei cereri s-a arătat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., în sensul că infracţiunea reţinută în sarcina sa este pedepsită cu pedeapsa închisorii mai mică de 18 ani şi nu există date care să justifice temerea că va săvârşi o nouă infracţiune dacă va fi pus în libertate sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea vreunor martori ori prin alterarea sau distrugerea altor mijloace de probă, în contextul în care inculpatul nu are interesul de a-şi agrava situaţia şi doreşte să participe la corecta stabilire a situaţiei de fapt.
Analizând actele dosarului raportat la cererea reprezentantului Ministerului Public – Direcţia Naţională Anticorupţie de declinare a competenţei de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Curţii de Apel Iaşi întemeiată pe prevederile art. 1606 alin. (4) C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta este întemeiată având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 1606 alin. (4) C. proc. pen. „rezolvarea cererii de liberare provizorie în cursul urmăririi penale revine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond”.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a reţinut că instanţa competentă, atât din punct de vedere material şi după calitatea persoanei, cât şi din punct de vedere teritorial, în raport cu criteriile instituite prin dispoziţiile art. 30 alin. (1) C. proc. pen., să judece fondul cauzei în care faţă de inculpatul A.V. s-a luat măsura arestării preventive, este Curtea de Apel Iaşi, în a cărei rază teritorială de competenţă au fost săvârşite pretinsele fapte şi inculpatul îşi are domiciliul, iar nu Curtea de Apel Bucureşti care nu îndeplineşte nici unul dintre criteriile prevăzute de lege pentru determinarea competenţei după teritoriu.
S-a mai arătat că este adevărat că potrivit art. 30 alin. (3) C. proc. pen., atunci când urmărirea penală este efectuată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul prin rechizitoriu, ţinând seama, ca în raport de împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal, stabileşte care va fi instanţa competentă să judece cauza în fond, însă alegerea acestei instanţe nu este aleatorie, ci se raportează în mod obligatoriu tot la criteriile prevăzute în art. 30 alin. (1) C. proc. pen., or aşa cum rezultă din actele dosarului, Curtea de Apel Bucureşti nu satisface nici unul dintre aceste criterii, astfel încât nici nu va putea fi desemnată ca instanţă competentă în condiţiile art. 30 alin. (3) C. proc. pen.
Investită cu soluţionarea cererii de liberare provizorie în urma declinării de competenţă, Curtea de Apel Iaşi, în baza încheierii nr. 10 din 8 aprilie 2011 a Secţiei Penale şi pentru Cauze cu Minori a dispus în temeiul art. 42 C. proc. pen. declinarea competenţei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca regulator de competenţă.
În motivarea soluţiei de declinare, Curtea a reţinut următoarele :
Cererile de liberare provizorii sunt, de fapt, cereri de înlocuire a măsurii arestării preventive cu alte măsuri preventive.
Art. 1606 alin. (4) C. proc. pen. stabileşte instanţa competentă să judece cererile de liberare provizorie, formulate în cursul urmăririi penale, din punct de vedere al competenţei materiale.
Competenţa teritorială se stabileşte în condiţiile art. 30 C. proc. pen.
Din interpretarea logică a dispoziţiilor care reglementează soluţionarea cererilor cu privire la măsurile preventive în cursul urmăririi penale şi a dispoziţiilor art. 30 C. proc. pen., competentă teritorial este instanţa în raza căreia s-a efectuat urmărirea penală.
Atunci când există competenţă teritorială alternativă de a judeca fondul cauzei, pentru cererile efectuate în cursul urmăririi penale, competenţa revine instanţei corespunzătoare în grad în circumscripţia căreia se află locul de deţinere ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează urmărirea penală, aceasta pentru a se asigura celeritatea în soluţionarea unor astfel de cereri.
Acest mod de stabilire a competenţei pentru faza de urmărire penală a intervenit atunci când nu există identitate de loc pentru parchetul care efectuează urmărirea penală, ori loc de detenţie cu instanţa corespunzătoare să judece fondul cauzei.
S-a motivat că având în vedere competenţa teritorială alternativă pentru soluţionarea fondului, prerogativa procurorului inclusă în dispoziţiile art. 30 alin. (3) C. proc. pen. de a sesiza mai multe instanţe pentru soluţionarea fondului, soluţionarea cererii în cauză revine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă care a dispus asupra luării şi prelungirii măsurii arestării preventive, aceasta şi pentru a se putea respecta celeritatea şi asigurarea garanţiilor procesuale ale inculpaţilor.
Hotărând asupra conflictului negativ de competenţă astfel creat, Înalta Curte expune :
Din interpretarea literală, logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 30 alin. (3) C. proc. pen., dar şi ale art. 1606 alin. (4) C. proc. pen. rezultă că, în cauză, competenţa de soluţionare revine Curţii de Apel Iaşi.
Astfel, prevederile art. 30, care reglementează competenţa pentru infracţiuni săvârşite în ţară stabilesc criteriile în funcţie de care se determină competenţa după teritoriu.
Alin. (2) al textului de lege invocat statuează cu privire la instanţa competentă a soluţiona în fond cauza, în raport cu criteriile enunţate în alin. (1) al aceluiaşi articol, în condiţiile în care urmărirea penală a fost efectuată în raza sa de circumscripţie.
În fine, alin. (3) al art. 30 C. proc. pen. – ce interesează în cauză – stabileşte că în situaţia în care urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu stabileşte, căreia dintre instanţele prevăzute în alin. (1) îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama că, faţă de împrejurarea cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal.
Ori, astfel cum Curtea de Apel Bucureşti a constatat, competenţa, atât din punct de vedere material şi după calitatea persoanei, cât şi în raport cu criteriile prevăzute prin dispoziţiile art. 30 alin. (1) C. proc. pen., din perspectiva competenţei teritoriale, aparţine Curţii de Apel Iaşi.
Analizând criteriile reglementate de lege pentru determinarea competenţei după teritoriu, se poate concluziona că, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti nu satisface niciunul dintre acestea.
Argumentele aduse de Curtea de Apel Iaşi cu privire la caracterul cererilor de liberare provizorie, care ar fi în fapt cereri de înlocuire a măsurii arestării preventive cu alte măsuri preventive, precum şi cele referitoare la necesitatea asigurării celerităţii soluţionării unor asemenea cereri nu pot fi primite, interpretarea logică a dispoziţiilor în materie impunând concluzia că în soluţionarea cererii de liberare provizorie formulată de inculpatul A.V., competenţa aparţine Curţii de Apel Iaşi.
În virtutea considerentelor ce preced, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul A.V. în favoarea Curţii de Apel Iaşi, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 605/2011. Penal. Conflict de competenţă... | ICCJ. Decizia nr. 615/2011. Penal. Conflict de competenţă... → |
|---|
