ICCJ. Decizia nr. 639/2011. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 639/2011
Dosar nr.1020/42/2010
Şedinţa publică din 18 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 64/P/2010 din data de 1 iunie 2010, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) faţă de magistratul - judecător M.C.A. şi expertul topograf P.D.
Pentru a dispune astfel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a reţinut, în esenţă, că persoana vătămată este nemulţumită că magistratul nu a luat cuvenitele măsuri pentru sancţionarea persoanelor care nu s-au prezentat în instanţă - E.N. şi E.V., precum şi pentru efectuarea cu întârziere a expertizei dispusă în cauză, iar expertul a efectuat măsurătorile în teren greşit, astfel încât partea adversă a fost favorizată.
În urma verificărilor efectuate s-a constatat că în cauză sunt aplicabile disp. art. 10 lit. a) C. proc. pen., deoarece faptele reclamate nu există.
Astfel, potrivit disp. art. 108/1 C. proc. civ. magistratul investit cu soluţionarea unei cauze va putea sancţiona fapte în legătură cu procesul ceea ce denotă că legiuitorul nu a instituit o obligaţie în acest sens, aplicarea sancţiunilor fiind facultativă.
Referitor la faptele pretins comise de expertul topograf în lipsa unor probe concludente şi pertinente de vinovăţie, în sens penal, nu s-a putut face aprecieri referitoare la concluziile raportului de expertiză topografică.
De altfel, apelul declarat de I.N. în dosarul nr. 10895/281/2007, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 5582 din 11 mai 2009, a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 207 din 24 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova.
Împotriva acestei ordonanţe petentul a formulat plângere în condiţiile art. 278 C. proc. pen. la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, iar prin rezoluţia nr. 839/II/2/2010 din data de 14 iulie 2010, s-a respins plângerea formulată de petent.
S-a reţinut de către procurorul general că nu sunt indicii privind comiterea unor fapte penale de către M.C.A. şi de către P.D care să justifice începerea procesului penal.
Simpla nemulţumire a petiţionarului potrivit căreia „Decizia instanţei este greşită" nu poate conduce la concluzia că subzistă infracţiunea de abuz în serviciu.
Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, iar hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate numai în căile de atac reglementate de lege.
Nu au fost evidenţiate acţiuni sau inacţiuni care să intre în latura obiectivă a unei infracţiuni de serviciu.
In ceea ce-l priveşte pe expertul P.D nu au existat de asemenea indicii privind efectuarea necorespunzătoare a măsurătorilor ce au stat la baza întocmirii raportului de expertiză.
De altfel după cum reiese din sentinţa civilă nr. 5582 din 04 mai 2009 a Judecătoriei Ploieşti, I.N. a formulat prin avocat obiecţiuni la raportul de expertiză ce au fost respinse de instanţă.
Împotriva celor două acte de neurmărire penală, petentul I.N., s-a adresat cu plângere în condiţiile prevăzute de art. 278/1 C. proc. pen. instanţei de judecată, respectiv Curţii de Apel Ploieşti.
În final instanţa, prin sentinţa penală nr. 153 din 1 noiembrie 2010, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul I.N., împotriva rezoluţiilor nr. 64/P/2010, din data de 1 iunie 2010 şi nr. 839/11/2/2010, din data de 14 iulie 2010, ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în contradictoriu cu intimaţi M.C.A. şi P.D.
Menţine rezoluţiile atacate.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligă petentul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat
Petentul a înţeles a exercita şi calea de atac a recursului.
Recurentul I.N. a reiterat aceleaşi aspecte ca şi în plângerile adresate organelor de urmărire penală, susţinând că documentaţia aprobată nu corespunde cu actele şi măsurătorile efectuate în teren, iar hotărârea pronunţată de instanţa de fond este greşită. Mai arată că expertul nu a făcut măsurătoarea corectă deoarece se măsurase terenul ce îl deţine el cu moştenitorii lui I.M., cu suprafaţa de 2015 mp, iar expertul invocă o toleranţă la măsurătoare.
Solicită instanţei admiterea recursului şi să se dispună efectuarea de cercetări cu privire la faptele reclamate de el.
Consideră că instanţele de judecată colaborează între ele, nu vor să recunoască că s-a luat o hotărâre greşită, documentaţia este greşită.
Intimatul P.D a depus la dosar o notă de şedinţă şi arată că el a fost numit expert de instanţă, a convocat legal părţile din proces, a efectuat măsurătorile, iar la raportul de expertiză s-au efectuat obiecţiuni care au fost respinse. Solicită instanţei respingerea recursului formulat de petent şi menţinerea sentinţei atacate întrucât este legală şi temeinică.
Examinând recursul formulat, în raport de criticile invocate, de actele şi lucrările dosarului de urmărire penală ce a fost ataşat, de dispoziţiile legale incidente în materie, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, se constată următoarele:
Petentul a formulat plângere împotriva celor doi intimaţi, fiind nemulţumit, rezumativ, că magistratul judecător M.C.A., în dosarul civil nr. 10895/281/2007 al Judecătoriei Ploieşti, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 5582 din 11 mai 2009, nu a luat anumite măsuri pentru sancţionarea persoanelor care nu s-au prezentat în instanţă - E.N. şi E.V., precum şi pentru efectuarea cu întârziere a expertizei dispusă în cauză, iar expertul a efectuat măsurătorile în teren greşit, astfel încât partea adversă a fost favorizată.
În această cauză civilă, este de reţinut că petentul I.N. a uzat de calea legală, respectiv a declarat apel, iar acesta a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 207 din 24 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Prahova.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului de faţă se constată că, în realitate, petentul este nemulţumit de soluţiile adoptate în aceste cauze civile.
Actele premergătoare efectuate în cauză de procuror nu au evidenţiat aspecte de nelegalitate în ceea ce priveşte modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu de către intimaţi, care să îmbrace formă penală sau să se circumscrie infracţiunii pentru care aceştia au fost cercetaţi.
Îndeplinind funcţia de judecător în cadrul Judecătoriei Ploieşti, intimata M.C.A. a soluţionat cauza, respectând întocmai atât normele procedurale ce reglementează activitatea de judecată, cât şi normele privind atribuţiile acesteia de serviciu.
Trebuie subliniat că soluţiile pronunţate de magistraţi, în calitatea pe care o deţin, în numele şi cu respectarea legii, nu pot fi verificate şi cenzurate prin modalitatea formulării unor plângeri penale împotriva acestora, mijloc la care părţile apelează deseori, fără a invoca argumente care să susţină o acuzaţie penală. O astfel de situaţie se regăseşte şi în prezenta cauză.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, desfiinţarea şi reformarea hotărârilor judecătoreşti sunt permise doar în cadrul căilor de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.
Altfel spus, nu este permisă imixtiunea în actul de justiţie la intervenţia uneia din părţile pretins defavorizate prin hotărârile pronunţate, aceasta având la îndemână posibilitatea folosirii căilor de atac ordinare şi/sau extraordinare, cenzura unei hotărâri judecătoreşti realizându-se numai de către instanţele de judecată şi nu în cadrul unei anchete penale.
În cauzele aflate spre soluţionare, magistraţii se supun numai legii pronunţând soluţiile în funcţie de probele administrate şi în raport de propria convingere, iar nemulţumirea părţilor faţă de soluţia adoptată şi etichetarea acesteia drept abuzivă ori partinică, fără prezentarea nici unui element solid de natură să susţină această calificare, nu reprezintă un temei pentru angajarea răspunderii penale a magistraţilor ce au pronunţat-o.
Din actele dosarului se observă că hotărârea pronunţată de intimată, inclusiv sub aspectul probatoriului administrat, în special a expertizei efectuate de intimatul P.D, a fost verificată şi menţinută de instanţa de control judiciar, astfel că susţinerea petentului în sensul caracterului abuziv al acestora reprezintă o simplă speculaţie, insuficientă pentru a da naştere unui raport juridic de drept penal.
În consecinţă, Curtea constatând plângerea ca fiind nefondată, a fost respinsă conform art. 278/1 pct. 8 lit. a) C. proc. pen., fiind menţinute soluţiile de neurmărire penală dispuse în cauză, a pronunţat o soluţie care este legală şi temeinică, cazuri de casare constatabile din oficiu nu s-au evidenţiat, astfel că recursul de fată are ca şi soluţie respingerea sa pe considerentele dispoziţiile art. art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., ca nefondat. Văzând şi disp. art. 192 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul Mie Niculae împotriva sentinţei penale nr. 153 din 1 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 607/2011. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 643/2011. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
