ICCJ. Decizia nr. 866/2011. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 866/2011
Dosar nr. 1805/1/2011
Şedinţa publică din 4 martie 2011
Asupra cauzei penale de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 16 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 160b alin. (3) raportat la art. 3002 C. proc. pen. a menţinut starea de arest preventiv a inculpaţilor P.A. şi S.L., apreciind că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive se menţin, iar lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol pentru ordinea publică.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii P.A. şi S.L., solicitând punerea în libertate, deoarece nu prezintă pericol pentru ordinea publică.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând recursurile declarate, prin prima motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. le consideră nefondate pentru următoarele considerente:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Teleorman nr.26/D/P/2009 din 17 iunie 2010 s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor P.A. şi S.L. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, fiind condamnaţi fiecare prin sentinţa penală nr. 146 din 28 decembrie 2010 a Tribunalului Teleorman, secţia penală, la pedeapsa închisorii de 3 ani şi 6 luni şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi e) C. pen. pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.
S-a reţinut că inculpaţii P.A. şi S.L. au săvârşit fapte de trafic de droguri prin modalităţile cumpărării, deţinerii şi vânzării.
Pe parcursul desfăşurării cercetării judecătoreşti, în faţa instanţei de fond şi apoi în faţa instanţei de apel, a fost verificată şi menţinută măsura arestării preventive succesive, constatându-se de fiecare dată, că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat şi prin încheierea din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în mod corect.
Potrivit art. 5 din CEDO şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României, nimeni nu poate fi privat de libertate. Totuşi de la această regulă generală sunt înscrise şi excepţii.
În art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când existau motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În raport de aceste reglementări internaţionale, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Dispunerea măsurii arestării preventive, cât şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl reliefează.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat în mod justificat, că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privării de libertate a inculpaţilor P.A. şi S.L., respectiv, infracţiunea dedusă judecăţii este una gravă, fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea inculpaţilor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.
Condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracţiunile pentru care inculpaţii au fost cercetaţi şi deduşi judecăţii, acestea fiind deosebit de grave, aducând atingere unor valori ocrotite de lege, cum ar fi dreptul la viaţă şi la sănătate, iar lăsarea în libertate a acestora ar crea o stare de nelinişte şi neîncredere în rândul membrilor societăţii, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local (Letellier vs.Franţa).
În cauză, există indicii temeinice că inculpaţii au săvârşit fapte grave, care prin modalitatea de comitere şi urmările produse duc la concluzia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică.
Lăsarea în libertate ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere al cetăţenilor în actul de justiţie.
Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legilor.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller contra Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff contra Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter contra Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier contra Franţei.
Înalta Curte, constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică.
Potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Labita contra Italiei) detenţia preventivă poate fi justificată, atâta timp cât există indicii cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate.
Or, în această cauză un asemenea interes este evident.
Argumentele potrivit cărora în cauză s-a depăşit (inculpaţii sunt arestaţi din decembrie 2010) sau se va depăşi termenul rezonabil al acestei măsuri nu pot fi reţinute cu atât mai mult cu cât în aprecierea duratei rezonabile a detenţiei, potrivit art. 5 paragraful 3 CEDO se analizează „in concreto", în funcţie de trăsăturile fiecărui caz în parte, considerentele de genul: probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor au relevanţă în jurisprudenţa Curţii Europene atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a prevederii, din perspectiva art. 6 paragraful 1 CEDO astfel cum s-a relevat în cauză (Allenet de Ribemont vs. Franţa).
Aspectele privind circumstanţele personale (atitudinea sinceră, necunoscuţi cu antecedente penalei) vor fi avute în vedere la individualizarea pedepselor şi nu la menţinerea arestării preventive a acestora.
Evaluând gravitatea infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi in judecată, reacţia publică declanşată datorită faptelor presupus a fi comise de aceştia, starea de nesiguranţă care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpaţilor, Înalta Curte constată că în această fază a procesului penal nu se impune luarea unor măsuri alternative neprivative de libertate faţă de aceştia.
În speţă, Înalta Curte constată că pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă inculpaţii este actual şi persistent. Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, reţinând corect că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestări preventive, iar lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol pentru ordinea publică, motiv pentru care, în conformitate cu art. 38515 alin. (1) pct. l lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii P.A. şi S.L. împotriva încheierii din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 3121/87/2010 (438/2011).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii P.A. şi S.L. împotriva încheierii din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 3121/87/2010 (438/2011).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 861/2011. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 925/2011. Penal → |
|---|
