ICCJ. Decizia nr. 874/2011. Penal. Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art.246 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 874/2011
Dosar nr. 8634/2/2009
Şedinţa publică din 7 martie 2011
Deliberând asupra recursurilor de faţă pe baza lucrărilor şi materialului aflate în dosarul cauzei a constatat următoarele.
I. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Sentinţa penală nr. 133 din 6 mai 2010 dată în Dosar nr. 8634/2/2009 în rejudecarea în primă instanţă după casare în recurs a cauzei penale privind pe inculpatul executor-judecătoresc P.V. (fiul lui T. şi Z., născut la 11 mai 1957 în oraşul Mărăşeşti, judeţul Vrancea) hotărând asupra învinuiţilor aduse acestuia prin Rechizitoriul nr. 505/P/2005, din 20 februarie 2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti a pronunţat în conformitate cu dispoziţiile art. 302 şi 345 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. următoarele rezolvări juridice:
a) respingerea ca neîntemeiate a cererilor inculpatului de restituire a cauzei la procuror, de încetare a procesului penal şi de schimbare a încadrării juridice a faptelor deduse judecăţii iar consecutiv;
b) condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), în dauna persoanei vătămate SC A. SRL Oneşti la pedeapsa de 6 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată condiţionat, pe un termen de încercare de 2 ani şi 6 luni potrivit art. 81 şi următoarele C. pen. [şi respectiv achitarea aceluiaşi inculpat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. sub aspectul săvârşirii şi a unei alte infracţiuni concurente de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) în dauna persoanei vătămate SC C.C. SRL Oneşti].
Pe latură civilă au fost respinse ca neîntemeiate acţiunile civile formulate de părţile civile SC A. SRL Oneşti şi SC C.C. SRL Oneşti [cu consecinţa ridicării sechestrului asigurator instituit prin Ordonanţa nr. 505/P/2005 din 21 decembrie 2005 asupra bunurilor proprietatea inculpatului respectiv a respingerii cererii de sechestrare şi a unui alt imobil proprietatea inculpatului înscris în cartea funciară a municipiului Oneşti].
Conform art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la sumele de 500 lei către stat şi 1622,08 lei către partea vătămată SC A. SRL Oneşti prin reprezentant legal A.M. administrator cu titlu de cheltuieli judiciare.
Hotărând rezolvarea acţiunii penale prin condamnare sau achitare după caz, în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. instanţa de rejudecare a reţinut în fapt următoarele:
1.1. La data de 28 februarie 2006 a fost sesizată Judecătoria Oneşti prin rechizitoriul din 20 februarie 2006 emis în Dosarul nr. 505/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.V., executor judecătoresc, pentru săvârşirea în concurs real, a două infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Ca urmare a strămutării dosarului, dispusă prin Încheierea nr. 2528 din 17 aprilie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 4012/1/2006, cauza a fost trimisă şi, în final, soluţionată de Judecătoria Urziceni prin Sentinţa penală nr. 197 din 19 iunie 2007, dispunându-se, în baza art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru infracţiunile mai sus menţionate.
Împotriva sentinţei anterior menţionate au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Urziceni şi părţile civile.
Prin Decizia penală nr. 186/ A din 30 noiembrie 2007 a Tribunalului Ialomiţa au fost admise apelurile, a fost desfiinţată în totalitate sentinţa şi a fost trimisă cauza spre competenta soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, faţă de împrejurarea că potrivit art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 79 din 26 martie 2007, curtea de apel judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de executori judecătoreşti. Totodată, în ceea ce priveşte competenţa teritorială, s-a apreciat că efectul strămutării dispuse anterior, rămâne operant până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, solicitând menţinerea soluţiei de achitare dispusă de Judecătoria Urziceni.
Recursul inculpatului a fost admis prin Decizia penală nr. 40 din 14 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, au fost casate, în totalitate, sentinţa şi Decizia anterior menţionate şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Bacău, apreciindu-se că hotărârea de strămutare a acordat competenţă specială Judecătoriei Urziceni şi nu poate avea efecte, pe verticală, cu privire la competenţa teritorială a curţii de apel.
Împotriva deciziei date în recurs, inculpatul a formulat contestaţie în anulare, cu motivarea că la soluţionarea recursului nu a fost legal citat.
Prin încheierea din 22 februarie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis în principiu contestaţia, iar la termenul din 21 martie 2008 s-a luat act că inculpatul şi-a retras recursul.
Faţă de această împrejurare, Curtea de Apel Bacău, sesizată prin hotărârea de declinare a competenţei, respectiv Decizia penală nr. 40 din 14 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a apreciat că aceasta este lipsită de efecte, câtă vreme pe calea unei contestaţii în anulare s-a luat act de retragerea recursului formulat de inculpatul P.V. împotriva Deciziei penale nr. 186/ A din 30 noiembrie 2007 Tribunalul Ialomiţa.
În consecinţă, prin încheierea de şedinţă din data de 29 mai2008, Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, a scos cauza de pe rol şi a trimis-o la Curtea de Apel Bucureşti spre competentă soluţionare.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la 11 iunie 2008 cu nr. 3471/2/2008.
Prin încheierea de şedinţă din data de 15 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea acesteia la Curtea de Apel Bacău.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că prin Decizia nr. 40 din 14 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău, şi că această hotărâre are autoritate de lucru judecat, câtă vreme nu a fost desfiinţată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.
De asemenea, s-a constatat că prin Decizia penală nr. 415 din 21 martie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, nu a fost desfiinţată Decizia penală nr. 40 din 14 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău, întrucât desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi implicită ci expresă, materializată prin soluţia pronunţată de instanţă.
Prin urmare, s-a apreciat că Decizia penală nr. 40/14 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, are autoritate de lucru judecat şi, în consecinţă, îşi produce efectele. Pentru considerentele expuse cauza a fost trimisă la Curtea de Apel Bacău spre competentă soluţionare.
Prin Sentinţa penală nr. 3 din 8 ianuarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, în baza art. 39 C. proc. pen. raportat la art. 60 C. proc. pen. a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bacău şi în baza art. 42 C. proc. pen. a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Bacău a constatat că Decizia penală nr. 40 din 14 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti nu produce efecte juridice, recursul inculpatului P.V. fiind retras, potrivit Deciziei nr. 415 din 21 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti. Totodată, s-a apreciat că eroarea comisă de Curtea de Apel Bucureşti la pronunţarea Deciziei penale nr. 415/2008, aceea de a omite să desfiinţeze Decizia anterioară (Decizia penală nr. 40 din 14 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti), în calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare, nu poate fi acoperită prin simpla sa ignorare, ci prin acordarea eficienţei acestei decizii penale, potrivit obiectului real al cauzei, acela de contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 415 din 21 martie 2008 a aceleiaşi instanţe. În aceste condiţii, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că în cauză există un conflict negativ de competenţă, determinat de împrejurarea că cele două instanţe, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Bacău şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, însă instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa, respectiv Curtea de Apel Bacău nu a sesizat, în conformitate cu dispoziţiile art. 43 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu acest conflict negativ de competenţă. Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti nefiind sesizată prin vreunul din modurile prevăzute de lege, a constatat cursul justiţiei întrerupt şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin Încheierea nr. 668 din 31 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul P.V. în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată la data de 11 septembrie 2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti cu nr. 8634/2/2009 (2176/2009).
Din conţinutul actului de sesizare a instanţei rezultă că în sarcina inculpatului P.V. a fost reţinută săvârşirea, în concurs real, a două infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. ce s-a pretins a fi fost comise prin aceea că în anul 2004, SC C.C. SRL Caşin, reprezentată de administrator Ş.C., a primit de la SC A. SRL Oneşti, reprezentată de A.M., 4 file CEC care ulterior au refuzate la plată pentru lipsă de disponibil în cont.
Ulterior, SC C.C. SRL Caşin a obţinut, prin încheierea din 3 martie 2004, pronunţată de Judecătoria Oneşti în Dosarul nr. 1305/2004, învestirea cu formulă executorie a celor 4 file CEC, în valoare totală de 500 milioane ROL. După învestirea cu formulă executorie a filelor CEC, SC C.C. SRL Caşin, prin reprezentant Ş.C., s-a adresat Biroului Executorului Judecătoresc P.V., în vederea executării silite a societăţii debitoare SC A. SRL Oneşti.
Astfel, a fost întocmit Dosarul de executare nr. 102/2004, activitatea de executare silită fiind efectuată de inculpatul P.V., care în calitate de executor judecătoresc, cu ştiinţă, a acţionat în mod defectuos, cauzând vătămarea intereselor legale ale SC A. SRL Oneşti, prin aplicarea nelegală a sechestrului asupra bunurilor acesteia, evaluarea nelegală a bunurilor şi executarea silită nelegală.
Cu privire la aplicarea nelegală a sechestrului s-a reţinut că la data de 4 martie 2004, inculpatul a trimis către SC A. SRL Oneşti o somaţie de plată după care, la data de 9 martie 2004, s-a deplasat la magazinele acestei societăţi, a procedat la sigilarea uşilor de acces în interiorul spaţiilor comerciale şi a încheiat proces-verbal de sechestru definitiv (fila 9 din dosarul de urmărire penală, vol. II).
Totodată, s-a reţinut că la data de 12 martie 2004, inculpatul s-a deplasat la magazinele debitoarei, a procedat la evaluarea, ridicarea şi predarea bunurilor în custodia creditoarei, fără a se ţine seama de poziţia reprezentantei SC A. SRL Oneşti, A.M., care a solicitat evaluarea bunurilor printr-o expertiză. Aceste acte de executare au fost consemnate într-un proces-verbal. (fila 13 din dosarul de urmărire penală, vol. II). La data de 15 martie 2005, a fost continuată executarea silită în aceeaşi modalitate, până la acoperirea întregii datorii şi a cheltuielilor de executare.
În aceste condiţii, procurorul a reţinut că a fost aplicat ilegal sechestru iar bunurile SC A. SRL Oneşti au fost sechestrate fără identificare şi preţuire fiind încălcate dispoziţiilor dispoziţiile art. 3841 şi art. 411 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ.
De asemenea, s-a reţinut că la data de 15 decembrie 2004, inculpatul a încheiat un proces-verbal, în conţinutul căruia a consemnat că, faţă de împrejurarea că SC C.C. SRL Caşin, reprezentată prin administrator Ş.C., înţelege să preia bunurile sechestrate şi ridicate, în data de 12 martie 2004, în contul datoriei, aceste bunuri se predau acesteia urmând ca pe măsura vânzării lor să achite TVA - ul corespunzător.(fila 37 din dosarul de urmărire penală, vol. II). După ce a intrat în posesia acestui proces verbal, Ş.C. a solicitat sprijinul experţilor B.C. şi C.V., care au subevaluat marfa aflată în custodia sa, de la 679.943.000 lei la 70.849.300 lei, (luând în calcul un grad de uzură de 90% a tuturor bunurilor evaluate). După reevaluare, Ş.C. a vândut bunurile unei terţe societăţii. Prin Decizia civilă nr. 525/R din 17 decembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bacău, a fost admisă contestaţia la executare formulată de SC C. SRL Caşin şi au fost anulate formele de executare.
Perseverând în hotărârea sa, în pofida dispoziţiilor deciziei sus-menţionate a Tribunalului Bacău, inculpatul a continuat procedura de executare silită, conform procesului verbal de constatare din 21 decembrie 2004 (fila 180 din dosarul de urmărire penală, vol. I). În drept, s-a reţinut că fapta învinuitului P.V., care în calitate de executor judecătoresc a îndeplinit în mod defectuos executarea silită asupra bunurilor SC A. SRL Oneşti, s-a apreciat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 246 din C. pen.
Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a aceluiaşi inculpatului pentru săvârşirea unei infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în legătură cu executarea silită ce a făcut obiectul Dosarului nr. 599/2003.
Astfel, la data de 19 decembrie 2003, SC C. SRL Oneşti, s-a adresat inculpatului cu o cerere de evacuare a SC C. SA Oneşti, reprezentată de partea vătămată B.S. Titlul executoriu îl constituia procesul-verbal de licitaţie pentru bunuri imobile, învestit cu formulă executorie, a cărui executare silită a fost încuviinţată prin încheierea din 22 decembrie 2003 a Judecătoriei Oneşti (fila 5 din dosarul de urmărire penală, vol. IV).
Prin urmare, la data de 16 ianuarie 2004, inculpatul a procedat, în baza titlului sus-amintit, la evacuarea SC C. SA Oneşti din imobilul menţionat anterior şi a declarat pusă în posesie pe SC C. SRL Oneşti. Bunurile identificate în imobil au fost lăsate în custodia administratorului SC C. SRL Oneşti, S.A., printre acestea aflându-se şi un utilaj tip R.T. 120, cu exhaustor coral şi accesorii, destinat producerii de rame de geamuri termopan.
La data de 21 ianuarie 2004, la cererea SC C. SRL Oneşti, pentru recuperarea cheltuielilor de executare, inculpatul a întocmit procesul-verbal de sechestru definitiv asupra utilajului menţionat anterior, pe care l-a evaluat la suma de 220 milioane lei.
La data de 09 februarie 2004, inculpatul a întocmit publicaţia de vânzare a utilajului, stabilită pentru data de 1 martie 2004.
Cu adresa nr. 41 din 11 februarie 2004, administratorul SC C.C. SRL Oneşti, B.S., i-a comunicat inculpatului că utilajul tip R.T. 120, scos la vânzare prin licitaţie, nu aparţine societăţii debitoare în dosarul de executare silită, SC C. SA Oneşti ci SC C.C. SRL Oneşti. Totodată, a depus un proces-verbal de custodie, prin care se atesta faptul că SC C.C. SRL Oneşti predă în custodie la SC C. SA Oneşti, respectivul utilaj.
Fără a ţine cont de actele depuse şi fără a verifica facturile menţionate în procesul-verbal de custodie, inculpatul a procedat, la data de 10 martie 2004, la vânzarea la licitaţie a utilajului.
Astfel, deşi a fost atenţionat prin adresa sus-menţionată şi i s-a făcut dovada că utilajul nu aparţine societăţii debitoare, inculpatul l-a vândut la licitaţie, săvârşind infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 din C. pen.
Faptele ilicit sus-menţionate au fost stabilite de organul de urmărire penală pe baza următoarelor probe în acuzare: plângerile şi declaraţiile părţilor vătămate, memorii adresate instituţiilor de stat, listă de probatorii, declaraţii de martori, raport de expertiză, hotărârea Camerei Executorilor Judecătoreşti, sentinţe civile, dosare de executare silită şi declaraţiile inculpatului.
1.2. După sesizarea Judecătoriei Oneşti, la data de 24 martie 2006 SC A. SRL Oneşti prin reprezentant legal A.M., s-a constituit parte civilă cu suma de 1.909.758.014 ROL din care 1.014.757.573 ROL, reprezentând contravaloarea actualizată a mărfurilor ce i-au fost ridicate în procedura de executare silită, 378.912.441 ROL beneficiul nerealizat, 500.000.000 ROL daune morale şi 16.080.000 ROL cheltuieli cu taxa de timbru, efectuarea unor copii de pe actele dosarului, contravaloarea drumurilor la Comisia de disciplină şi diverse taxe poştale.
În continuare, judecarea cauzei a fost strămutată la Judecătoria Urziceni, fiind menţinute actele îndeplinite de Judecătoria Oneşti.(fila 4 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).
După înregistrarea dosarului pe rolul Judecătoria Urziceni, respectiv la data de 06 iulie2006, SC C.C. SRL Oneşti, prin reprezentant legal B.S., s-a constituit parte civilă cu suma de 67.352,18 RON reprezentând contravaloarea utilajului tip R.T. 120 (fila 29 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).
Prin Încheierea din 6 iulie 2006 a fost introdusă în cauză, ca parte responsabilă civilmente, Biroul Executorului Judecătoresc P.V. Oneşti (fila 34 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).
Prin încheierea din 27 iulie2006 a fost introdusă în cauză, în calitate de asigurător, Casa de Asigurări a Executorilor Judecătoreşti din România (fila 65 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).
În cursul cercetării judecătoreşti efectuate în primul ciclu procesual desfăşurat de către Judecătoria Urziceni au fost audiaţi : inculpatul P.V., A.M. în calitate de reprezentantă a părţii civile SC A. SRL Oneşti şi martorii I.C., Ş.C., A.I., A.P., C.V., R.L., A.I. şi R.D. (filele 146-149, 163, 164, 231- 235, 325,326 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).
Martorul P.I., audiat în faza de urmărire penală, a declarat că în baza art. 80 alin. (1) C. proc. pen. refuză să dea declaraţii întrucât este rudă cu A.M., reprezentanta părţii civile SC A. SRL Oneşti, şi se află în relaţii de duşmănie cu părţile din cauză (fila 252 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).
Rejudecând cauza în fond după desfiinţare cu trimitere la instanţa competentă, Curtea a reaudiat pe inculpat, pe A.M. în calitate de reprezentantă a părţii civile SC A. SRL Oneşti, precum şi pe martorii Ş.C., R.L. şi A.P. (filele 79 - 86, 255 - 259 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti). Totodată, a audiat pe reprezentantul părţii civile SC C.C. SRL Oneşti – B.S. şi pe martorul P.I. (filele 221, 290 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti).
Curtea a încuviinţat, conform art. 320 alin. (4) C. proc. pen., administrarea de probe noi, pentru părţile civile proba cu înscrisuri, iar pentru inculpat proba cu martori, fiind astfel ascultaţi martorii B.O. şi P.R. (filele 383, 384 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti) În ceea ce priveşte ascultarea martorului B.O. s-a făcut aplicarea art. 79 alin. (1) C. proc. pen.
Martora I.C. nu a mai putut fi reaudiată constatându-se imposibilitatea de ascultare a acesteia iar cu privire la martorii A.I., C.V. şi A.I. s-a făcut aplicarea art. 329 alin. (2) C. proc. pen. (filele 260 şi 301 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti).
Părţile civile au declarat că îşi menţin pretenţiile civile formulate iniţial (filele 84 şi 221 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti).
1.3. La ultimul termen de judecată, înainte de a se constata cercetarea judecătorească ca fiind finalizată inculpatul prin apărător ales a invocat excepţia necompetenţei organului care a efectuat urmărirea penală, susţinând că potrivit dispoziţiilor art. 209 alin. (4) din C. proc. pen., competenţa de efectuare a urmăririi penale sau de supraveghere a activităţii de cercetare penală aparţine procurorului de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă. Prin urmare, a solicitat, în baza art. 332 C. proc. pen., restituirea cauzei la organul de urmărire competent, respectiv la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin încheierea de şedinţă din 14 aprilie 2010, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia, apreciindu-se că la momentul sesizării prin rechizitoriu a Judecătoriei Oneşti competenţa de soluţionare aparţinea judecătoriei iar urmărirea penală se efectua de parchetul de pe lângă judecătorie.
Împrejurarea că, după efectuarea cercetării judecătoreşti în primul ciclu procesual, s-a modificat competenţa prin Legea nr. 79 din 26 martie 2007 publicată în M. Of. nr. 225 din 02 aprilie 2007, nu afectează actele procedurale şi procesuale efectuate sub imperiul legii anterioare, fiind aplicabilă pentru actele efectuate după data intrării în vigoare.
Cu prilejul dezbaterilor, inculpatul a solicitat, în baza art. 332 C. proc. pen., restituirea cauzei la organul de urmărire penală competent, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, susţinând că în cauză nefiind pusă în discuţie regularitatea actului de sesizare, în conformitate cu dispoziţiilor art. 300 C. proc. pen., nu s-a putut invoca că rechizitoriul nu este confirmat de procurorul ierarhic superior, Curtea având obligaţia de a verifica regularitatea actului de sesizare în raport cu legea procesuală în vigoare la data sesizării curţii de apel.
Totodată, inculpatul a învederat că pentru fapta descrisă la lit. b) din rechizitoriu nu i-a fost adusă la cunoştinţă învinuirea, încălcându-i-se grav dreptul la apărare, respectiv art. 6 C. proc. pen. şi art. 6 alin. (3) din Convenţia europeană. De asemenea, a învederat că pentru această faptă dar şi pentru cea descrisă la lit. a) subpunctele 1 şi 2, nu s-a început urmărirea penală.
Cu privire la excepţiile invocate s-au reţinut următoarele:
Sesizarea instanţei în prezenta cauză a avut loc la data de 28 februarie 2006 prin rechizitoriul din 20 februarie 2006 emis în Dosarul nr. 505/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti, ca modalitate principală de sesizare.
Astfel, momentul sesizării a fost cel al înregistrării rechizitoriului pe rolul Judecătoria Oneşti, declinările ulterioare de competenţă, fiind modalităţi secundare, subsecvente, de sesizare a instanţei competente.
Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti nu a fost sesizată cu rechizitoriu ci prin Decizia nr. 668 din 31 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de stabilire a competenţei.
Or, inculpatul invocă neregularităţi ale rechizitoriului şi nu ale hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea a apreciat că, potrivit principiului tempus regit actum, rechizitoriul, ca act procesual, se întocmeşte după normele în vigoare la momentul emiterii sale, prin urmare şi orice neregularitate se analizează în raport cu legea în vigoare la data când a fost emis.
Numai în condiţiile existenţei unor norme tranzitorii s-ar putea discuta de o eventuală retroactivitate a legii noi de procedură.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 264 C. proc. pen., anterior modificărilor intervenite prin OUG nr. 60/2006, publicată în M. Of. al României nr. 764 din 7 septembrie 2006, rechizitoriul se întocmea de procurorul care a supravegheat urmărirea penală şi dispoziţia sa de trimitere în judecată producea efecte juridice, ca regulă generală, fără ca actul său să fie supus avizării de către un alt organ judiciar.
Regula generală anterior menţionată cunoştea două excepţii, ce nu sunt incidente în cauză, în care rechizitoriul era supus confirmării organului ierarhic superior. Aceste situaţii existau atunci când urmărirea penală se efectua în mod obligatoriu de către procuror şi, conform art. 209 alin. (5) C. proc. pen., rechizitoriul era supus confirmării procurorului ierarhic superior, precum şi atunci când urmărirea penală era efectuată/supravegheată şi rechizitoriul era emis de un organ de urmărire penală inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, ipoteză în care rechizitoriul, conform art. 264 alin. (2) C. proc. pen., era supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe.
Or, infracţiunile pentru care s-au efectuat cercetări în cauză, nu erau dintre cele pentru care, potrivit dispoziţiilor art. 209 alin. (3) C. proc. pen., urmărirea penală se efectua, în mod obligatoriu, de către procuror iar rechizitoriul nu a fost emis de un organ inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, împrejurări ce ar fi atras obligativitatea confirmării rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior.
Aşadar, legea procesual penală în vigoare la momentul sesizării Judecătoriei Oneşti (28 februarie 2006), anterior modificării dispoziţiilor art. 264 C. proc. pen. prin OUG nr. 60/2006, publicată în M. Of. al României nr. 764 din 7 septembrie 2006, nu prevedea obligativitatea confirmării sau a verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior.
Astfel, în mod corect sesizarea instanţei a fost făcută de către procurorul care a întocmit rechizitoriul, nefiind necesară nici confirmarea şi nici verificarea actului de către procurorul ierarhic superior.
Totodată, s-a reţinut că rejudecând cauza, Curtea a reluat cercetarea judecătorească, apreciind că momentul verificării legalităţii actului de sesizare, în conformitate cu dispoziţiile art.300 C. proc. pen. a fost depăşit, câtă vreme cauza a fost declinată la curtea de apel că urmare a modificării competenţei de soluţionare a cauzei, după calitatea persoanei, intervenită în cursul lunii aprilie 2007(Legea nr. 79 din 26 martie 2007 publicată în M. Of. nr. 225 din 2 aprilie 2007), când cercetarea judecătorească efectuată de Judecătoria Urziceni se apropia de final, actele îndeplinite şi măsurile dispuse de către instanţa care s-a desesizat putând fi folosite, respectiv menţinute, în baza art. 42 alin. (2) C. proc. pen.
Cu privire la omisiunea de a i se aduce la cunoştinţă inculpatului învinuirea descrisă la lit. b) din rechizitoriu şi de a se începe urmărirea penală pentru această faptă dar şi pentru cea descrisă la lit. a), subpunctele 1 şi 2.
Verificând aspectele învederate, Curtea a constatat că la data de 30 septembrie 2005 la dosarul nr. 505/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti a fost conexat dosarul nr. 1957/P/2005 al aceluiaşi parchet având ca obiect plângerea formulată de SC C.C. SRL (ordonanţa de conexare aflată la fila 6 din dosarul de urmărire penală, vol. I).
În cauză, la data de 24 octombrie 2005, organele de cercetare penală au început urmărirea penală faţă de P.V. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) constând în aceea că, în calitate de executor judecătoresc, nu a respectat reglementările legale în domeniul executării silite în dosarul de executare nr. 102/2004 favorizând prejudicierea părţii vătămate SC A. SRL cu suma de 720.000.000 lei. În aceeaşi zi, prin rezoluţie, procurorul a confirmat procesul verbal de începere a urmăririi penale menţionat (filele 1, 2 din dosarul de urmărire penală, vol. I).
La data de 10 ianuarie 2006, în prezenţa apărătorului ales, i-a fost adusă la cunoştinţă inculpatului P.V. învinuirea privind săvârşirea infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) constând în aceea că, în calitate de executor judecătoresc, în mod defectuos, a atribuit prin procesul verbal din 15 decembrie 2004 bunurile SC A. SRL în favoarea SC C.C. SRL, deşi se dispusese suspendarea executării. (fila 147 din dosarul de urmărire penală, vol. I) Totodată, a fost audiat numai cu privire la această faptă (filele 148-151 din dosarul de urmărire penală, vol. I).
Prin referatul nr. 505/P/16 ianuarie 2006 organele de cercetare penală au propus extinderea cercetărilor penale faţă de acelaşi inculpat cu privire la comiterea unei noi infracţiuni de abuz în serviciu, constând în aceea că a vândut un utilaj aparţinând SC C.C. SRL deşi dosarul de executare privea SC C. SA., şi la aceeaşi dată procurorul a confirmat începerea urmăririi penale (filele 3,4 din dosarul de urmărire penală, vol. I).
La data de 18 ianuarie 2006 inculpatul a fost audiat şi cu privire la această faptă, în prezenţa apărătorului ales după ce i s-a adus la cunoştinţă învinuirea (filele 152-153 din dosarul de urmărire penală, vol. I).
Prezentarea materialului de urmărire penală s-a făcut la data de 17 februarie 2006, în prezenţa apărătorului ales al inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), fără a se menţiona în cuprinsul procesului verbal a dispoziţiilor art. 33 C. pen (fila 273 din dosarul de urmărire penală, vol. I).
Având în vedere cele menţionate, s-a constatat că nu a fost încălcat dreptul la apărare al inculpatului acestuia fiindu-i aduse la cunoştinţă ambele învinuiri şi fiind ascultat, în prezenţa apărătorului ales, cu privire la ambele fapte, cunoscând astfel toate acuzaţiile ce i s-au adus. De altfel, inculpatul abia cu prilejul dezbaterilor a învederat aceste neregularităţi, după ce, în tot cursul procesului penal, şi-a construit apărarea cu privire la ambele infracţiuni ce i se impută.
Totodată, Curtea a apreciat că pentru fapta descrisă la lit. b) din rechizitoriu, nici nu se mai impunea începerea urmăririi penale, atâta vreme cât, extinderea cercetărilor penale cu privire la această faptă constituie modalitatea legală de stabilire a noului cadru procesual, nefiind necesară întoarcerea la o fază deja depăşită, a începerii urmăririi penale.
Dar chiar dacă susţinerile inculpatului ar fi întemeiate, a motivat în continuare Curtea nu ar mai putea conduce la restituirea cauzei la procuror pentru că, pe de-o parte legalitatea sesizării instanţei este condiţionată numai de valabilitatea rechizitoriului şi nu de valabilitatea vreunuia dintre actele efectuate în cursul urmăririi penale. Pe de altă parte, neregularitatea invocată constând în omisiunea menţionării art. 33 lit. a) C. pen. în procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală nu constituie unul dintre cazurile prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., care să atragă nulitatea absolută ci ar putea conduce la o nulitate relativă a actului, dar numai în condiţiile art. 197 alin. (4) C. proc. pen., adică dacă ar fi fost invocată la primul termen cu procedură completă şi s-ar fi făcut dovada că inculpatului i s-a produs o vătămare care nu ar fi putut fi înlăturată decât prin anularea actului. Or, aceste condiţii nu sunt îndeplinite în cauză.
Pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat că cererea de restituire a cauzei la organul de urmărire competent este neîntemeiată urmând a fi respinsă.
O altă cerere formulată de inculpat cu prilejul dezbaterilor a fost aceea de a se dispune, în baza art. 10 alin. (1) lit. f) coroborat cu art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., încetarea procesului penal motivat de împrejurarea că lipseşte o condiţie prevăzută de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv avizul Ministrului Justiţiei. Astfel, s-a susţinut că avizul Ministrului Justiţiei din 19 august 2005 a fost dat doar pentru fapta ce a făcut obiectul Dosarului nr. 505/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti nu şi pentru faptele ce a format obiectul dosarelor conexate la acesta, şi anume Dosarele nr. 1957/P/2005 şi nr. 2947/P/2005.
Sub acest aspect, Curtea a constatat că la data de 19 august 2005 ministrul justiţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 188/2000, a avizat cercetarea penală a executorului judecătoresc P.V. în dosarul nr. 505/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) (fila 5 din dosarul de urmărire penală, vol. I).
Ulterior, la 30 septembrie 2005 şi respectiv la 15 decembrie 2005 la Dosarul nr. 505/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti au fost conexate Dosarele nr. 1957/P/2005 şi 2947/P/2005 ale aceluiaşi parchet. (ordonanţe de conexare aflate la filele 6,7 din dosarul de urmărire penală, vol. I)
Prin OUG nr. 190/2005 publicată în M. Of. nr. 1179 din 28 decembrie 2005 a fost abrogat art. 36 din Legea nr. 188/1999 privind executorii judecătoreşti, care prevedea că, pentru faptele penale săvârşite de executorii judecătoreşti în legătură cu exerciţiul activităţii lor profesionale, cu excepţia infracţiunilor flagrante, se cere avizul ministrului justiţiei în vederea cercetării, percheziţionării, reţinerii, arestării sau trimiterii în judecată.
Or, în cauză pentru fapta descrisă la lit. b) din rechizitoriul ce a format iniţial obiectul Dosarului nr. 1957/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti, cercetarea penală a început la data 16 ianuarie 2006, după abrogarea, la 28 decembrie 2005, a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 188/1999 care impuneau condiţia avizului ministrului justiţiei.
Prin urmare, autorizarea nemaifiind o condiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, nu este incident cazul prev. de art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., aşa încât cererea de încetare a procesului penal formulată de inculpat este neîntemeiată urmând a fi respinsă.
În cursul judecării cauzei, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) în art. 246 cu aplic. art. 258 C. pen., întrucât executorul judecătoresc nu este funcţionar public.
Curtea a apreciat cererea inculpatului că fiind neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 147 alin. (1) C. pen., prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.
În conformitate cu art. 145 C. pen., prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice,instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, servicii de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.
Or, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188 din 1 noiembrie 2000 astfel cum a fost modificată, executorii judecătoreşti sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public.
Totodată, în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competenţelor legale, purtând ştampila şi semnătura acestuia, precum şi numărul de înregistrare şi data, este act de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege.
Aşadar, executorii judecătoreşti realizează un serviciu de interes public, întrucât activitatea de executare silită corespunde nu numai intereselor private ale celor implicaţi, ci şi interesului public de asigurare şi garantare a prestigiului justiţiei. Organele de executare sunt învestite cu autoritate de stat în scopul de a impune realizarea întocmai a dispoziţiilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească sau într-un alt titlu executoriu.
Adresa din 11 iulie 2006 emisă de preşedintele A.N.F.P. la solicitarea inculpatului, menţionează că „având în vedere forma de organizare a profesiei de executor judecătoresc, precum şi modul de desfăşurare a activităţii de către această categorie profesională, potrivit Legii nr. 188/2000, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că executorii judecătoreşti nu au calitatea de funcţionari publici în înţelesul Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare" (fila 143 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti).
Este adevărat că executorii judecătoreşti nu sunt funcţionari publici în înţelesul Legii nr. 188/1999, nefiind enumeraţi în cuprinsul acestei legi – a motivat Curtea - însă, împrejurarea că executorii judecătoreşti nu sunt enumeraţi în lista cuprinzând funcţiile publice din Legea nr. 188/1999, nu înseamnă că nu pot fi funcţionari publici în înţelesul legii penale dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 147 C. pen.
Or, sub acest aspect, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, inculpatul fiind funcţionar public în accepţiunea art. 147 C. pen., întrucât în calitate de executor judecătoresc era învestit cu autoritate de stat şi prin activitatea sa a realizat un serviciu de interes public.
Prin urmare, cererea formulată de inculpat de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) în art. 246 cu aplicarea art. 258 C. pen. a fost respinsă.
1.4. Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), comisă în dauna persoanei vătămate SC A. SRL Oneşti (faptă descrisă la pct. A din rechizitoriu) analizând întregul material probator administrat în cauză, inclusiv a celui administrat în primul ciclu procesual de către Judecătoria Urziceni, pe care Curtea a înţeles să îl folosească în temeiul art. 42 alin. (2) C. proc. pen., a fost reţinută următoarea situaţie de fapt:
Prin cererea adresată inculpatului, executor judecătoresc, SC C.C. SRL Caşin, prin reprezentant legal Ş.C., în calitate de creditoare, a solicitat executarea silită a debitoarei SC A. SRL Oneşti, reprezentată de A.M., pentru suma de 500.000.000 ROL, reprezentând contravaloarea a 4 file cec, formându-se dosarul de executare nr. 102/2004 (fila 1 din dosarul de urmărire penală, vol. II).
Prin încheierea din 3 martie 2004 pronunţată în Dosarul nr. 1305/2004 al Judecătoriei Oneşti s-a dispus, în baza art. 3731 alin. (2) C. proc. civ., încuviinţarea executării silite a celor 4 file cec emise de SC A. SRL Oneşti (fila 6 din dosarul de urmărire penală, vol. II).
La data de 4 martie 2004, în temeiul titlului executoriu reprezentat de cele 4 file cec emise de SC A. SRL Oneşti şi a dispoziţiilor art. 387 C. proc. civ., executorul judecătoresc a emis somaţia nr. 102 prin care a cerut debitoarei că în termen de o zi să achite creditoarei suma de 500.000.000 ROL. Totodată, a fost încunoştiinţată debitoarea, că dacă nu va achita datoria, în baza art. 411 C. proc. civ., se va proceda la executarea silită, prin sechestrarea şi vinderea la licitaţie publică a averii sale mobile (fila 6 din dosarul de urmărire penală, vol. II).
Somaţia a fost comunicată debitoarei, prin afişare, la data de 5 martie 2004 (procesul verbal de predare aflat la fila 8 din dosarul de urmărire penală, vol. II).
La data de 9 martie 2004, continuând procedura de executare silită, inculpatul a aplicat sigiliu pe intrările în spaţiile comerciale ale SC A. SRL Oneşti.
În cuprinsul procesului verbal încheiat cu acest prilej, inculpatul a consemnat că a aplicat sechestru definitiv pe toată marfa aparţinând debitoarei SC A. SRL Oneşti, aflată în spaţiile comerciale de la parterul blocului din strada M., a sigilat intrările în aceste spaţii iar bunurile sechestrate au fost lăsate în custodia soţilor A.M. şi A.I., reprezentanţi legali ai societăţii debitoare (procesul verbal de sechestru definitiv aflat la fila 9 din dosarul de urmărire penală, vol. II).
Potrivit dispoziţiilor art. 411 alin. (1) C. proc. civ., dacă în termen de o zi de la primirea somaţiei debitorul nu plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc de pe lângă instanţa de executare va proceda la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, chiar dacă acestea sunt deţinute de terţi.
În conformitate cu prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol, în cazul în care există pericol evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la cererea creditorului sau a executorului judecătoresc, preşedintele instanţei de executare va putea dispune, prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, că odată cu înmânarea somaţiei să se aplice sechestrul.
Astfel, în situaţia descrisă la alin. (1), după trecerea unui timp de cel puţin o zi, executorul judecătoresc, se va deplasa la locul unde se află bunurile mobile proprietatea debitoarei şi va proceda la inventarierea şi numai după parcurgerea acestei etape va putea să le sechestreze. În mod evident, în această procedură nu pot fi sechestrate bunuri fără o prealabilă identificare şi inventariere.
Sub sancţiunea nulităţii (nulitate expresă, vătămarea fiind prezumată), art. 412 C. proc. civ. prevede că executorul judecătoresc trebuie să fie însoţit de un ofiţer de poliţie sau ajutor al său, şi, în lipsa lor, a primarului sau a viceprimarului: 1. dacă uşile debitorului sunt închise şi nu voieşte ale deschide; 2. dacă nu voieşte a deschide camerele sau mobilele; 3. dacă debitorul lipseşte şi nu este, spre a-l reprezenta, nici o rudă locuind cu dânsul.
Prin urmare, constatând că la data de 9 martie 2004 uşile spaţiilor comerciale în care se aflau bunurile urmăribile erau închise şi debitoarea lipsea inculpatul trebuia să solicite să fie însoţit de una dintre persoanele menţionate în art. 412 C. proc. civ. şi în prezenţa acesteia să inventarieze şi să sechestreze bunurile.
Cu prilejul ascultării, inculpatul a susţinut că a luat măsura de a aplica sigiliu pe uşile de acces în spaţiile comerciale aparţinând debitoarei întrucât trebuia să împiedice sustragerea bunurilor (fila 79 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti). În concluziile din dezbateri, apărătorul ales al inculpatului a susţinut că acesta a urmărit să elimine posibilitatea sustragerii bunurilor.
Or, dacă într-adevăr exista pericolul de sustragere a bunurilor debitoarei, această situaţie trebuia constatată de către instanţa de executare, la cererea creditoarei sau a inculpatului, şi numai această instanţă putea dispune să se aplice sechestrul, conform dispoziţiilor art. 411 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, din moment ce după comunicarea somaţiei inculpatul a lăsat să treacă încă trei zile este evident că nu exista nici un pericol de sustragere a bunurilor iar procedura de urmat era cea prevăzută de art. 411 alin. (1) C. proc. civ.
De altfel, inculpatul nici nu a menţionat, în cuprinsul procesului verbal din 9 martie 2004, dacă luarea măsurii sechestrului fără inventarierea bunurilor a fost justificată de existenţa vreunui pericol de sustragere a bunurilor. Mai mult decât atât, deşi, potrivit art. 419 alin. (3) C. proc. civ., în absenţa debitorului inculpatul trebuia să lase bunurile în păstrare unui custode, numit cu precădere dintre persoanele numite de creditor, el le-a lăsat în custodia soţilor A.M. şi A.I., reprezentanţi legali ai societăţii debitoare, absenţi în momentul luării măsurii.
Aşadar, nefiind îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 411 alin. (2) C. proc. civ. (existenţa unui pericol de sustragere precum şi a unei hotărâri a instanţei de executare care să dispună aplicarea sechestrului) inculpatul trebuia să procedeze conform dispoziţiilor art. 411 alin. (1) C. proc. civ., în sensul de a identifica, inventaria şi apoi a sechestra bunurile. Inculpatul putea să pătrundă în imobil în condiţiile art. 3841 C. proc. civ., având în vedere că debitoarea lipsea de la locul unde avea loc executarea, dar, în nici un caz, nu putea recurge la o conduită pe care legea nu o permite, de a aplica sigiliu pe uşile de acces în spaţiile comerciale ale debitoarei, împiedicând pătrunderea în imobil a acesteia.
Nerespectarea dispoziţiilor art. 411 C. proc. civ., a fost constatată şi prin hotărârea nr. 1 a Consiliului de disciplină a Camerei executorilor judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bacău, în cuprinsul căreia s-a reţinut că executorul judecătoresc P.V. nu a respectat dispoziţiile legale privind executarea silită mobiliară pentru situaţia în care debitorul lipseşte, sigilând imobilul şi declarând sechestrată toată marfa din interiorul magazinului fără să existe o justificare pentru luarea acestei măsuri, definitivă prin Decizia civilă nr. 190 din 6 martie 2006 a Curţii de Apel Bacău, Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin care a fost respins recursul formulat de inculpat (filele 397 - 409 din Dosarul nr. 1507/2006 al Judecătoriei Urziceni).
Cu prilejul dezbaterilor, inculpatul a susţinut că, în mod greşit, procurorul a reţinut, prin rechizitoriu, că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 3841 C. proc. civ.
Potrivit art. 3841 alin. (1) C. proc. civ., în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti, executorul judecătoresc poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul, reşedinţa sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte locuri, cu consimţământul acesteia, iar în caz de refuz, cu forţa publică.
În conformitate cu dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, în cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătoreşti, la cererea executorului judecătoresc, instanţa de executare va autoriza, prin hotărâre, intrarea în locurile arătate la alin. (1). Instanţa se pronunţă de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin hotărâre irevocabilă şi executorie.
Dispoziţiile legale anterior menţionate reglementează modalitatea pătrunderii în locul unde are loc executarea, or în prezenta cauză nu s-a constatat că, sub acest aspect, a fost încălcată legea.
S-a mai susţinut de către inculpat că prezenţa sa la sediul debitoarei şi activitatea desfăşurată cu acel prilej trebuiau consemnate în procesul verbal din 9 martie 2004, aşa încât acesta cuprinde menţiunile prevăzute de art. 388 C. proc. civ., scopul încheierii actului fiind acela de a se consemna că a efectuat aceste activităţi.
Potrivit dispoziţiilor art. 388 C. proc. civ., pentru toate actele de executare pe care le efectuează, executorul judecătoresc este obligat să încheie procese verbale care vor cuprinde, printre altele, şi menţiuni privind măsurile luate de executor sau constatările acestuia, precum şi lipsa creditorului sau a debitorului.
În cauză, nu s-a reţinut că procesul verbal din 9 martie 2004 a fost întocmit defectuos, nefiind contestat conţinutul acestuia şi nefiind puse la îndoială cele consemnate, în sensul că activităţile efectuate nu ar corespunde realităţii. Ceea ce s-a reclamat a fost legalitatea actului de executare efectuat şi anume, împrejurarea că sigilarea uşilor de acces în spaţiile comerciale ale debitoarei este un act ce excede activităţii de urmărire a bunurilor mobile reglementată în art. 411 alin. (1) C. proc. civ., procedură pe care inculpatul a susţinut că o urma la momentul comiterii faptei.
În concluzie, Curtea a reţinut că prin acţiunea sa de a aplica în mod nelegal sigiliu şi de sechestra bunurile debitoarei fără o prealabilă identificare şi evaluare, inculpatul a produs o vătămare a intereselor legale ale părţii civile SC A. SRL Oneşti, căreia în mod abuziv i-au fost indisponibilizate bunurile la data de 9 martie 2004.
La data de 12 martie 2004, inculpatul fiind însoţit de un poliţist şi reprezentanta legală a creditoarei, Ş.C. şi martorii A.P. şi A.C. s-a deplasat la magazinele debitoarei şi în prezenţa acesteia şi a persoanelor ce-l însoţeau a procedat la evaluarea, ridicarea şi predarea bunurilor în custodia debitoarei SC C.C. SRL Caşin. Aceste activităţi au continuat la data de 15 martie 2004 şi au fost consemnate în proces verbal (filele 13 şi 15 din dosarul de urmărire penală, vol. II).
Prin rechizitoriu s-a reţinut că, în desfăşurarea activităţilor anterior menţionate, inculpatul nu a arătat modalitatea de preţuire a bunurilor sechestrate şi nu a ţinut seama de solicitarea debitoarei de a fi evaluate printr-o expertiză.
Potrivit art. 411 alin. (3) C. proc. civ., executorul judecătoresc este obligat să identifice şi să evalueze cu acordul părţilor bunurile sechestrate, iar în caz contrar va solicita efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie.
Cu privire la această acuzaţie, inculpatul a susţinut, în mod constant, că în procesele verbale din datele de 12 şi 15 martie 2004 a menţionat preţurile de circulaţie a bunurilor, astfel cum i-au fost dictate chiar de către debitoare şi împrejurarea că aceasta a semnat procesul verbal din 15 martie 2004 demonstrează că a achiesat la această modalitate de evaluare a bunurilor. De asemenea, a declarat că a aflat că debitoarea este nemulţumită de modalitatea de evaluare a bunurilor, după finalizarea acestei activităţi, respectiv la data de 16 martie 2004 când a primit prin poştă o solicitare a acesteia de se efectua o expertiză (filele 146-148 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni, filele 79-83 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti).
Fiind audiată A.M., reprezentanta părţii civile, a confirmat împrejurarea că a semnat procesul verbal din 15 martie 2004. (fila 149 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni şi 84 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti) În legătură cu cererea de efectuare a unei expertize a susţinut că i-a remis-o inculpatului încă din data de 12 martie 2004 dar pentru că nu i-a pus nici o viză a mai transmis un exemplar prin poştă.
Martora Ş.C., reprezentantă a societăţii creditoare, a declarat, iniţial, că nu-şi aduce aminte exact cum s-a realizat preţuirea bunurilor dar crede că debitoarea dicta preţurile bunurilor iar inculpatul calcula valoarea pentru toate produsele de acelaşi fel, după care, în faţa curţii de apel a declarat că în mod cert preţurile bunurilor au fost stabilite de soţii A.I. şi M., fără să existe vreo obiecţie din partea acestora (fila 164 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni şi 255 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti).
De asemenea, martorul A.P. care a participat, la solicitarea martorei Ş.C., atât la data de 12 martie 2004 cât şi la data de 15 martie 2004 la evaluarea şi preţuirea bunurilor, a declarat că inculpatul a menţionat în procesele verbale preţurile pe care A.M. i le-a dictat. (filele 76,86 din dosarul de urmărire penală, vol. I, filele 164, 232 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni şi 259 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti).
Pe de altă parte, martorii A.I. (prieten al familiei A.), C.V. (propus că martor de A.M.) şi A.I. (soţul reprezentantei părţii civile a SC A. SRL Oneşti) au declarat că au auzit când A.M., i-a solicitat inculpatului să efectueze o expertiză pentru a se stabili valoarea bunurilor sechestrate (filele 231, 234 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni şi 259 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti).
Martorul P.I., rudă cu A.M., precizând că este în relaţii de duşmănie cu părţile din prezenta cauză, a confirmat susţinerile inculpatului în sensul că preţul mărfurilor a fost dictat de A.M., însă valoarea bunurilor a fost, în final, subevaluată (fila 85 din dosarul de urmărire penală, vol. I şi fila 290 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti).
Martora I.C. (angajată la societatea SC A. SRL Oneşti, administrată de soţii A.) a declarat că inculpatul a evaluat bunurile pe baza preţului de pe raft după care a scăzut din valoarea totală adaosul comercial. Aceeaşi martoră a declarat că nici o persoană care a asistat la evaluarea bunurilor nu a avut obiecţiuni, dar ulterior A.M. a formulat o cerere la executorul judecătoresc prin care a solicitat efectuarea unei expertize (fila 81 din dosarul de urmărire penală, vol. I şi fila 163 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).
Martora R.L. a declarat că A.M. i-a dat un înscris conţinând ceea ce trebuie să declare în acest proces, înscris pe care l-a depus la dosar (fila 235, 237 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).
Analizând declaraţiile martorilor ascultaţi în cauză, Curtea a constatat că depoziţiile martorilor A.I., C.V. şi A.I. sunt evident subiective, afirmaţiile lor privind modalitatea de evaluare a bunurilor dar şi în legătură cu cererea formulată de A.M., fiind contrazise de martorii I.C. şi Porumb Ion dar şi de împrejurarea, recunoscută de A.M., că a semnat fără obiecţiuni procesul verbal din 15 martie 2004. Ca atare, Curtea a reţinut că în mod cert, la momentul evaluării şi sechestrării bunurilor, A.M. nu a avut obiecţiuni şi nu a solicitat vreo expertiză preţuitoare, fapt atestat de faptul că aceasta a semnat procesul verbal din 15 martie 2004.
Este adevărat că la dosarul de executare există o cererea formulată de debitoare, datată 12 martie 2004, prin care se solicită evaluarea bunurilor la preţul de circulaţie sau prin efectuarea unei expertize ceea ce demonstrează că debitoarea a fost nemulţumită de modalitatea de evaluare a bunurilor. (fila 14 din dosarul de urmărire penală, vol. II). Totodată, din borderoul de primire corespondenţă al Biroul Executorului Judecătoresc – P.V. rezultă că cererea formulată de A.M. de efectuare a unei expertize a fost înregistrată la data de 16 martie 2004 (fila 126 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).
Cu toate acestea – a reţinut Curtea - probatoriul administrat nu a demonstrat, fără putinţă de tăgadă, că inculpatul ar fi avut cunoştinţă, înainte de a finaliza evaluarea bunurilor sechestrate că debitoarea nu este de acord cu modul de evaluare a bunurilor şi că solicită efectuarea unei expertize preţuitoare a acestora.
Un argument în plus - a motivat în continuare Curtea - ar fi şi acela că dacă ar fi verosimilă susţinerea debitoarei A.M. potrivit căreia la 12 aprilie 2004 a formulat cererea privind efectuarea unei expertize nu se explică cum la data de 15 aprilie 2004 a semnat, fără obiecţiuni, procesul verbal de sechestru. Prin urmare, nu i se poate reţine în sarcină inculpatului, ca modalitate alternativă de realizare a elementului material al infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), încălcarea dispoziţiilor art. 411 alin. (3) C. proc. civ.
După finalizarea identificării şi evaluării bunurilor sechestrate, acestea au fost ridicate şi lăsate în custodie creditoarei SC C.C. SRL Caşin.
Împotriva modalităţii în care s-a efectuat executarea silită de către executorul judecătoresc, debitoarea SC A. SRL Oneşti a formulat contestaţie la executare, solicitând totodată suspendarea provizorie a executării silite.
Inculpatul a continuat executarea silită în cauză, trecând în următoarea etapă, de valorificare a bunurilor sechestrate prin vânzarea la licitaţie publică, sens în care prin procesul verbal din 17 martie 2004 s-a stabilit termenul de vânzare la licitaţie pentru data de 6 aprilie 2004 şi s-a întocmit publicaţie de vânzare (filele17 şi 18 din dosarul de urmărire penală, vol. II).
Prin încheierea de şedinţă din 5 aprilie 2004 a Judecătoriei Oneşti, pronunţată în Dosarul nr. 1465/2004, s-a dispus suspendarea provizorie a executări silite în Dosarul nr. 102/2004 până la 14 decembrie 2004, împrejurare de care inculpatul a avut cunoştinţă, încheind în acest sens un proces verbal (fila 24 din dosarul de urmărire penală, vol. II).
La o zi după expirarea termenului de suspendare a executării silite, fixat de Judecătoria Oneşti, respectiv la data de 15 decembrie 2004, inculpatul a încheiat, în prezenţa creditoarei, un proces-verbal în care a consemnat următoarele:„având în vedere faptul că creditoarea SC C.C. SRL Caşin, reprezentată prin administrator Ş.C., înţelege să preia bunurile sechestrate şi ridicate, în data de 12 martie 2004, în contul datoriei, aceste bunuri se predau creditoarei urmând ca pe măsura vânzării bunurilor să achite TVA - ul corespunzător" (fila 37 din dosarul de urmărire penală, vol. II).
După ce a intrat în posesia acestui proces verbal, Ş.C. a reevaluat, prin efectuarea unei expertize, bunurile ridicate şi apoi le-a vândut unei terţe societăţii.
Prin Decizia civilă nr. 525/ R din 17 decembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bacău, a fost admisă contestaţia la executare formulată de debitoarea SC A. SRL Oneşti şi au fost anulate formele de executare.
În legătură cu întocmirea procesului verbal 15 decembrie 2004, Curtea constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor procesual civile după ce s-a procedat la identificarea şi sechestrarea bunurilor urmăribile ale debitorului, urmează cea de-a doua etapă a urmăririi silite mobiliare, respectiv vânzarea bunurilor, în scopul obţinerii sumei de bani necesară pentru îndestularea creanţei creditorului.
Astfel, în condiţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., executorul judecătoresc poate proceda la valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzarea la licitaţie publică, vânzare directă şi prin alte modalităţi admise de lege.
Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., executorul judecătoresc, cu acordul creditorului, poate să-i încuviinţeze debitorului să procedeze el însuşi la valorificarea bunurilor sechestrate.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile alineatul 3 al textului anterior menţionat, executorul judecătoresc poate proceda, cu acordul ambelor părţi, la valorificarea bunurilor urmărite prin vânzare directă cumpărătorului care oferă cel puţin preţul stabilit potrivit art. 439 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, singura modalitate de valorificare a bunurilor sechestrate, în condiţiile în care părţile nu au căzut de acord cu privire la vânzarea directă, era cea a vânzării la licitaţie publică.
Prin menţiunile din procesul verbal din 15 decembrie 2004 inculpatul a dat posibilitatea creditoarei, ca fără a avea acordul debitoarei, să vândă direct bunurile sechestrate, eludând în acest fel dispoziţiile legale care îl obligau să valorifice bunurile doar prin vânzare la licitaţie publică.
Inculpatul s-a apărat susţinând că a omis să specifice că vânzarea bunurilor se va face chiar de către executorul judecătoresc şi nu de către creditoare. De asemenea, a susţinut că nici un moment nu a avut reprezentarea faptului că creditoarea Ş.C. ar putea înţelege mai mult decât că are în custodie bunurile sechestrate, respectiv că ar putea dispune de ele prin vânzare.
Cu toate acestea din conţinutul menţiunii consemnate de inculpat în procesul verbal din 15 decembrie 2004, rezultă fără nici un fel de dubiu că intenţia inculpatului a fost aceea de a eluda dispoziţiile legale şi a da posibilitatea creditoarei Ş.C. să vândă direct bunurile sechestrate pe care le avea în custodie.
De altfel, creditoarea Ş.C., fără procesul verbal din 15 decembrie 2004, nu putea vinde bunurile pe care le avea în custodie, întrucât ştia că poate fi angajată răspunderea sa pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere de sub sechestru. Tocmai de aceea, menţiunea din care rezulta că bunurile i se predau urmând că pe măsura vânzării să fie achitat TVA - ul corespunzător, a creat premisa pentru valorificarea bunurilor sechestrate, prin vânzare directă.
Deşi inculpatul a încercat să acrediteze ideea că, de fapt, vânzarea urma să o facă chiar el şi nu creditoarea, în realitate, a urmărit să dea posibilitatea creditoarei de a vinde bunurile cunoscând că încalcă dispoziţiile art. 431 C. proc. civ. din interpretarea cărora rezultă că, pentru situaţia dată, singura modalitate de valorificare a bunurilor sechestrate era vânzarea lor la licitaţie publică.
De altfel, folosind procesul verbal din 15 decembrie 2004 emis de inculpat, creditoarea Ş.C. a vândut bunurile sechestrate, fiind astfel apărată de răspundere penală pentru sustragere de sub sechestru.
Nu se poate susţine nici că inculpatul nu şi-a dat seama că urmare a menţiunii din procesul verbal din 15 decembrie 2004 creditoarea va vinde bunurile – a reţinut Curtea - când tocmai acesta era interesul acestei părţi, scopul urmărit fiind acela de a-şi valorifica creanţa.
Împrejurarea că inculpatul ştia că vânzarea bunurilor sechestrate este nelegală o demonstrează şi faptul că având nevoie de acordul ambelor părţi pentru vânzarea directă trebuia să asigure prezenţa debitoarei la momentul încheierii procesului verbal din 15 decembrie 2004.
Mai mult decât atât, deşi prin procesul verbal din 17 martie 2004 a constatat că creanţa SC C.C. SRL Caşin a fost acoperită, bunurile sechestrate fiind date în custodie acesteia şi ştiind că nu au fost valorificate, la data de 21 decembrie 2004 a emis o nouă somaţie de plată împotriva debitoarei SC A. SRL Oneşti.
Prin urmare, inculpatul prin încălcarea dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ. a emis creditoarei, din Dosarul de executare nr. 102/2004, un proces verbal prin care i-a permis acesteia să vândă bunurile sechestrate, producând astfel o vătămare a intereselor legale ale părţii civile SC A. SRL Oneşti, reprezentată de A.M.
Interesul legal al părţii civile era acela de a se respecta procedura de valorificare prevăzută de lege, respectiv vânzarea la licitaţie a bunurilor sale, această modalitate asigurând obţinerea celui mai bun preţ, în măsură să acopere debitul.
În mod evident, prin încălcarea dispoziţiilor legale menţionate, - a reţinut Curtea - părţii civile i s-a produs o vătămare a intereselor sale legale. În plus, eludarea dispoziţiilor legale de către inculpat au condus în final la recuperarea unei sume neînsemnate de numai 70 de milioane ROL din datoria de 500 de milioane ROL, pe care SC A. SRL Oneşti o avea faţă de SC C.C. SRL Caşin, în timp ce valorificarea prin licitaţie publică a bunurilor sechestrate putea asigura eventual acoperirea întregului debit.
Chiar dacă procurorul nu a arătat în mod expres, în cuprinsul rechizitoriului că au fost încălcate dispoziţiile art.431 C. proc. civ. - a reţinut în final Curtea - descrierea modului de comitere a faptei trimit în mod evident la aceste prevederi.
Având în vedere situaţia de fapt anterior descrisă, Curtea a reţinut cu privire la încadrarea juridică a faptei următoarele:
Cu privire la situaţia premisă se constată că, la momentul comiterii faptei, inculpatul avea calitatea de executor judecătoresc, funcţionar public, în cadrul Biroului Executorului Judecătoresc, având, printre altele, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000, atribuţii de serviciu cu privire la punerea în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii. Totodată, inculpatul era competent să ia măsuri de punere în executare a titlurilor executorii prezentate de creditoarea SC C.C. SRL Caşin, executarea silită fiind încuviinţată de Judecătoria Oneşti. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 373 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia unde se află acestea. Prin urmare, în cauză, există situaţia premisă în care a fot posibilă săvârşirea faptei de către inculpat.
În ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective se reţine că inculpatul, fiind în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, le-a îndeplinit în mod defectuos, altfel decât se cuvenea să fie efectuate, cu nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementau materiei executării silite indirecte mobiliare.
Astfel, potrivit art. 51 din Legea nr. 188/2000, executorul judecătoresc îşi îndeplineşte atribuţiile cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi, a statutului profesiei şi a regulamentelor de aplicare a prezentei legi, precum şi ale Codului de procedură civilă şi a altor legi aplicabile în materie.
Tot astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3731 alin. (2) C. proc. civ., executorul este obligat să stăruie, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.
Or, aşa cum s-a reţinut anterior, inculpatul în cursul executării silite asupra bunurilor debitoarei SC A. SRL Oneşti, reprezentată de A.M., a încălcat dispoziţiile art. 411 alin. (1) şi (2) şi art. 431 alin. (1)-(3) C. proc. civ.
Prin încălcare dispoziţiilor legale menţionate, s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale părţii civile SC A. SRL Oneşti, reprezentată de A.M., care a avut că urmare violarea dreptului acesteia de a dispune de bunurile sale, întrucât inculpatul a aplicat în mod nelegal sigiliu asupra uşilor de acces în spaţiul comercial, precum şi a dreptului de a obţine cel mai bun preţ pentru bunurile ce i-au fost sechestrate dacă se respecta procedura de valorificare prin vânzare la licitaţie publică.
Sub aspectul laturii subiective, Curtea va reţine că fapta a fost comisă cu intenţie directă şi anume inculpatul a prevăzut că prin încălcarea dispoziţiilor anterior menţionate care reglementează procedura de executare silită mobiliară va produce o vătămare a intereselor legale ale părţii civile şi a urmărit producerea acestui rezultat.
Inculpatul a solicitat achitarea în baza art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., susţinând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) Totodată, a susţinut că „ori de câte ori legea prevede o modalitate specială de înlăturare a unui act procedural defectuos, nu este posibilă incriminarea persoanei care a înfăptuit actul întrucât actul nu este apt să cauzeze o vătămare a intereselor legale ale unei persoane".
Într-adevăr, potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., „împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare".De asemenea, potrivit art. 58 din Legea nr. 188/2000 „cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă".
Totodată, în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare.
De altfel, în tot cursul procesului penal, inculpatul şi-a construit apărarea pe împrejurarea că dispoziţiile procesual civile prevăd mijlocul procedural prin care partea nemulţumită poate cere desfiinţarea actelor sau a măsurilor de executare care s-au realizat cu ignorarea normelor de drept.
Cu toate acestea, desfiinţarea actului realizat cu nerespectarea dispoziţiilor legale nu exclude tragerea la răspundere penală a persoanei, dacă se dovedeşte că fapta sa (de a îndeplini actul de executare cu nerespectarea dispoziţiilor legale) întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.
Potrivit doctrinei, se consideră ilicit penal orice fapt pentru care normele juridice prevăd o pedeapsă şi ilicit extra-penal orice fapt, pentru care se prevede o sancţiune reparatorie.
Astfel, legiuitorul a prevăzut sancţiuni reparatorii (contestaţia la executare, întoarcerea executării) pentru cazul în care dispoziţiile procesual civile în materia executării sunt încălcate, şi tot legiuitorul a prevăzut pedeapsă pentru persoana a cărei faptă constând în încălcarea aceloraşi dispoziţii legale întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.
Sancţiunea reparatorie vizează desfiinţarea actului nelegal, în timp ce sancţiunea penală vizează pedepsirea persoanei care a efectuat actul nelegal.
Prin urmare, desfiinţarea actului nelegal nu poate exonera de răspundere persoana care l-a întocmit dacă fapta sa constituie infracţiune.
Pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), urmând să îl condamne pe inculpat pentru săvârşirea acesteia.
La individualizarea pedepsei, Curtea a avut în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv de dispoziţiile părţii generale a codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana inculpatului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, în baza cărora a aplicat acestuia o pedeapsă reprezentând minimul special prevăzut de lege, de 6 luni închisoare.
Cu privire la individualizarea modalităţii de executare, instanţa a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea pedepsei, în condiţiile art. 81 şi urm. C. pen., atrăgând atenţia acestuia pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 6 luni, asupra consecinţelor din art. 83 C. pen.
La individualizarea pedepsei accesorii, Curtea a ţinut seama de natura şi gravitatea infracţiunii comise, de împrejurările cauzei, de persoana inculpatului, precum şi de faptul că acesta a comis fapta în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Ca atare, în baza art. 71 C. pen. au fost interzise acestuia ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate a fost suspendată şi executarea pedepsei accesorii.
Cu privire la acţiunea civilă exercitată de partea civilă A.M., în calitate de reprezentantă legală a SC A. SRL Oneşti, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele motive: SC A. SRL Oneşti s-a constituit parte civilă cu suma de 1.909.758.014 ROL din care 1.014.757.573 ROL, reprezentând contravaloarea actualizată a mărfurilor ce i-au fost ridicate în procedura de executare silită, 378.912.441 ROL beneficiul nerealizat, 500.000.000 ROL daune morale şi 16.080.000 ROL cheltuieli cu taxa de timbru, efectuarea unor copii de pe actele dosarului, contravaloarea drumurilor la Comisia de disciplină şi diverse taxe poştale.
În cauză vătămarea intereselor legale ale părţii civile îmbracă şi un caracter material, întrucât nefiind vândute la licitaţie publică, nu s-a putut obţine cel mai bun preţ pentru bunurile sechestrate.
Astfel, după comiterea infracţiunii de către inculpat, SC C.C. SRL Caşin a evaluat, printr-o expertiză bunurile sechestrate, stabilind o valoare de 70.849,300 RON, apoi a vândut aceste bunuri.
Cu toate acestea, prin Sentinţa civilă nr. 3434 din 6 noiembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Oneşti a fost admisă acţiunea având că obiect întoarcerea executării formulată de SC A. SRL Oneşti şi a fost obligată pârâta SC C.C. SRL Caşin la 183.243 lei RON, reprezentând contravaloarea mărfurilor şi a beneficiului nerealizat în cuantumul stabilit de expertiza efectuată (filele 87-89 din Dosar nr. 8634/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti).
Prin urmare, prin sentinţa civilă mai sus menţionată s-a dispus, ca o măsură reparatorie, de restabilire a situaţiei anterioare, acoperirea pagubei ce i-a fost produsă reclamantei SC A. SRL Oneşti de către pârâta SC C.C. SRL Caşin care a primit bunurile sechestrate în procedura de executare silită.
Prejudiciul material suferit de partea civilă prin infracţiunea comisă de inculpat ar consta în diferenţa dintre suma care putea fi obţinută prin vânzarea bunurilor sechestrate prin licitaţie publică şi suma cu care acestea au fost vândute de către reprezentanta SC C.C. SRL Caşin, Ş.C.
În raport cu împrejurarea că printr-o acţiune civilă separată partea civilă a obţinut repararea întregii pagube pe care a suferit-o în procedura de executare silită şi nu numai a aceleia care rezultă din săvârşirea infracţiunii, Curtea a statuat că cererea de acordare a despăgubirilor materiale formulată de SC A. SRL Oneşti, prin reprezentant A.M. este neîntemeiată
În legătură cu daunele morale solicitate de A.M., ca reprezentantă a SC A. SRL Oneşti, Curtea a constatat că aceasta nu a făcut dovada existenţei vreunui prejudiciului moral, deşi potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei îi revenea. Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că cererea de daune morale este neîntemeiată.
Cu privire la daunele reprezentând cheltuieli pentru efectuarea unor copii din dosar, contravaloarea transportului şi diverse taxe poştale, acestea sunt în realitate cheltuieli judiciare efectuate de partea civilă în prezenta cauză, aşa încât Curtea l-a obligat pe inculpat la 1622,08 lei, reprezentând cheltuieli judiciare făcute de această parte.
Curtea a dispus ridicarea sechestrului asigurător aplicat prin ordonanţa din 21 decembrie 2005 emisă în Dosarul nr. 505/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti, asupra imobilului situat în Oneşti, strada M., judeţul Bacău şi asupra autoturismului marca T.Y., consecinţa respingerii acţiunii civile. Pentru aceleaşi considerente Curtea a respins ca neîntemeiată cererea formulată de SC A. SRL Oneşti, prin reprezentant legal A.M., de aplicare a sechestrului asigurător asupra unui imobil înscris în Cartea Funciară a municipiului Oneşti.
1.5. Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) comisă în dauna persoanei vătămate SC C.C. SRL Oneşti (fapta descrisă la pct. B din rechizitoriu) analizând întregul material probator administrat în cauză inclusiv a celui administrat în primul ciclu procesual de către Judecătoria Urziceni, pe care Curtea a înţeles să le folosească în temeiul art. 42 alin. (2) C. proc. pen., au fost reţinute în fapt următoarele:
La data de 19 decembrie 2003, SC C. SRL Oneşti, s-a adresat executorului judecătoresc P.V. cu o cerere de evacuare a SC C. SA Oneşti, din imobilul din Oneşti, jud. Bacău, societate reprezentată de partea vătămată B.S.
Titlul executoriu îl constituia procesul-verbal de licitaţie pentru bunuri imobile, învestit cu formulă executorie, a cărui executare silită a fost încuviinţată prin Încheierea din 22 decembrie 2003 a Judecătoriei Oneşti (fila 5 din dosarul de urmărire penală, vol. IV).
Prin urmare, s-a format Dosarul de executare nr. 599/2003, iar la data de 16 ianuarie 2004, inculpatul a procedat, în baza titlului sus-amintit, la evacuarea SC C. SA Oneşti din imobilul menţionat anterior şi a declarat pusă în posesie pe SC C. SRL Oneşti.
Bunurile identificate în imobil au fost lăsate în custodia administratorului SC C. SRL Oneşti, S.A., printre acestea aflându-se şi un utilaj tip R.T. 120, cu exhaustor coral şi accesorii, destinat producerii de rame de geamuri termopan.
La data de 21 ianuarie 2004, pentru recuperarea cheltuielilor de executare, inculpatul a întocmit procesul-verbal de sechestru definitiv asupra utilajului menţionat anterior, pe care l-a evaluat la suma de 220 milioane lei.
La data de 9 februarie 2004, acesta a întocmit publicaţia de vânzare a utilajului, stabilită pentru data de 01 martie 2004.
Cu adresa din 11 februarie 2004, B.S., în calitate de reprezentant al părţii civile SC C.C. SRL Oneşti, i-a comunicat inculpatului că utilajul tip R.T. 120, scos la vânzare prin licitaţie, nu aparţine SC C. SA Oneşti, debitoare din dosarul de executare silită. Totodată, a depus un proces-verbal de custodie, prin care se atesta faptul că SC C.C. SRL Oneşti a predat în custodie SC C. SA Oneşti, utilajul în litigiu (filele31 şi 32 din dosarul de urmărire penală, vol. IV).
Prin rechizitoriu s-a reţinut că deşi inculpatul a fost atenţionat prin adresa sus-menţionată şi i s-a făcut dovada că bunul ce urma a fi vândut la licitaţie nu aparţine societăţii debitoare, a vândut la licitaţie bunul, săvârşind infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 din C. pen.
Examinând actele dosarului Curtea a constatat că, până la finalizarea executării silite în Dosarul nr. 599/2003, nu s-a făcut dovada că utilajul era proprietatea SC C.C. SRL Oneşti. Astfel, până la momentul vânzării la licitaţie a utilajului, reprezentantul părţii civile nu a depus acte din care să rezulte că acesta aparţinea SC C.C. SRL Oneşti.
Este adevărat că pot forma obiect al executării silite – a reţinut Curtea - numai bunurile deţinute de debitor cu titlu de proprietar. Cu toate acestea, cel care pretinde că are un drept de proprietate trebuie să dovedească această împrejurare.
Prin urmare, din moment ce SC C.C. SRL Oneşti a pretins că este proprietara utilajului, menţionând numărul unor facturi cu care a dobândit utilajul - a reţinut în continuare Curtea - trebuia să depună documentele la care a făcut referire (filele31 şi 32 din dosarul de urmărire penală, vol. IV). La dosar nu există nici o dovadă că facturile din 15 mai 2003 şi din 8 mai 2003, au fost prezentate inculpatului anterior vânzării la licitaţie a utilajului.
Martorul R.D., consilier juridic la societatea debitoare SC C. SA Oneşti în perioada în care se pretinde că s-a comis fapta, a declarat că „alături de actele prin care inculpatul a fost încunoştinţat cu privire la situaţia juridică a utilajului au fost depuse şi facturile din care rezulta că SC C.C. SRL Oneşti este proprietara acestuia" (fila 326 din Dosarul nr. 1655/330/2006 al Judecătoriei Urziceni).
Contrar celor declarate de martor, B.S., în calitate de reprezentant al părţii civile, a susţinut că ar fi trimis facturile prin fax dar nu a prezentat vreo dovadă în acest sens (fila 221 din Dosarul nr. 8634/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti).
Inculpatul a declarat, în mod constant, că a solicitat depunerea dovezilor însă reprezentantul părţii civile B.S. nu i le-a comunicat, deşi acesta din urmă era administrator atât la SC C.C. SRL Oneşti cât şi la SC C. SA Oneşti.
Ca atare, Curtea a constatat că probatoriul administrat, anterior prezentat, este neconcludent pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul, neputându-se dovedi, fără putinţă de tăgadă, că acesta anterior vânzării utilajului la licitaţie publică a cunoscut că partea civilă este proprietara bunului amintit.
Prin urmare, nefiind întrunite elementele constitutive, sub aspectul laturii obiective, ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., Curtea a dispus achitarea inculpatului pentru fapta descrisă la lit. b) din rechizitoriu.
În acest context Curtea a apreciat ca neîntemeiată acţiunea civilă exercitată de SC C.C. SRL Oneşti, prin reprezentant legal B.S.
Totodată, a obligat inculpatul la 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat şi la 1.622,08 lei către SC A. SRL Oneşti, prin reprezentant legal A.M., reprezentând cheltuieli judiciare făcute de această parte.
2. Împotriva hotărârii amintite au declarat în termen recursuri părţile civile SC A. SRL Oneşti şi SC C.C. SRL Oneşti şi inculpatul P.V.
Recursurile amintite – cauză fiind eliptică de apel – au efect devolutiv integral asupra chestiunilor de fapt şi de drept deduse judecăţii în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) raportat la art. 3851 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Părţile civile au criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie atât pe latură penală [achitarea greşită pentru lipsa elementului material al laturii obiective sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu în dauna SC C.C. SRL Oneşti, respectiv pedeapsa unică aplicată pentru infracţiunea similară comisă în dauna SC A. SRL Oneşti], cât şi pe latura civilă [respingerea greşită ca neîntemeiate a cererilor acestora fiind obligarea inculpatului la despăgubiri civile pe motivul inexistenţei elementului material al faptei ilicite în cazul SC C.C. SRL Oneşti constatarea eronată că SC A. SRL Oneşti a obţinut repararea întregii pagube pe care a suferit-o în procedura de executare silită efectuată abuziv de inculpat prin a dresarea separată a acestuia la instanţa civilă în condiţiile în care acţiunea civilă amintită ce formează obiectul Dosarului comercial nr. 1252/270/2008 nu este rămasă irevocabilă, iar în procedura civilă amintită nu i-ai fost acordate şi daune morale, nu a fost reţinută şi răspunderea cabinetului executor judecătoresc P.V. şi ca atare nu aui fost instituite măsuri asiguratorii asupra bunurilor imobile şi mobile proprietatea inculpatului].
Inculpatul a reiterat cererile şi susţinerile în apărare făcute la prima instanţă solicitând în principal restituirea cauzei la procuror şi încetarea procesului penal pentru lipsa avizului de cercetare din partea ministrului justiţiei iar în subsidiar schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) raportat la art. 258 C. pen. şi achitarea sa sub aspectul săvârşirii acestei infracţiuni în temeiul art. 345 alin. (3) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) şi art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen.
În susţinerea motivelor de recurs invocate recurenţii au depus la dosar înscrisuri referitoare la procedurile de executare silită incriminate [cu precizarea ca fiind interpelat în acest sens de Înalta Curte, inculpatul a învederat că nu doreşte să facă alte declaraţii în legătură cu faptele imputate acestuia prevalându-se de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen.].
Recursurile amintite nefondate urmând a fi respinse ca atare în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. pentru considerent ele arătate în continuare.
Conform art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor „fapta funcţionarului public care în exercitarea atribuţiilor de serviciu cu ştiinţă nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale, a unei persoane".
Corespunzător definiţiei legale amintite elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor se poate realiza şi printr-o inacţiune [constând în neîndeplinirea unui act] ori printr-o acţiune [constând în îndeplinirea defectuoasă a unui act] atât acţiunea cât şi inacţiunea făptuitorului trebuind să se refere la un act la o atribuţie de serviciu a acestuia.
Este stabilit în cauză pentru argumentele probatorii arătate în sentinţă – confirmate în totalitate în procedura disciplinară internă definitiv soluţionată prin sancţionarea executorului judecătoresc P.V. sub aspectul abaterilor prevăzute de art. 44 lit. c) şi e) din Legea nr. 188/2000 privind executarea judecătorească, ce a format obiectul Dosarului nr. 1/2005 al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bacău, Consiliul de Disciplină, fila 89 şi următoarele dosar urmărire penală – că la data de 9 martie 2004 în exercitarea atribuţiilor de serviciu privind dosarul de executare silită nr. 102/E/2004 constituit la cererea creditoarei SC C.C. SA Caşin, executorul judecătoresc P.V., inculpat în cauza penală pendinte, pentru activităţile de executare silită respective a aplicat sigiliul şi sechestrul în mod ilegal bunurile SC A. SRL Oneşti în absenţa debitoarei amintite fără a pătrunde în interiorul imobilului şi fără a identifica bunurile sechestrate contrar dispoziţiilor art. 384 şi 411 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., la data de 15 martie 2005 în continuarea executării silite amintite acelaşi executor judecătoresc - inculpat a plecat de la magazinul SC A. SRL Oneşti lăsând ca inventarierea şi ridicarea bunurilor să se facă de către martorul A.P. care era în relaţii de animozitate cu debitoarea şi fără a dispune efectuarea unei expertize de evaluare la preţul de licitaţie al bunurilor în lipsa acordului părţilor contrar dispoziţiilor art. 411 alin. (3) C. proc. pen.; în final prin procesul verbal întocmit la 15 decembrie 2004 a predat bunurile sechestrate în contul creanţei către creditoare fără a se emite publicaţii de vânzare şi în lipsa proceselor verbale la toate termenele de vânzare, continuarea executării silite şi emiterea somaţiei după data de 14 decembrie 2004 fiind făcută după ce a luat cunoştinţă de anularea formelor de executare dispusă prin Sentinţa civilă nr. 525 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului Bacău, cu consecinţa prejudicierii părţii civile SC A. SRL Oneşti cu suma totală de 1.909.758.014 ROL [activitate de executare silită nelegală ce realizează elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)].
Ca atare solicitarea inculpatului de achitare sub aspectul săvârşirii infracţiunii amintite în temeiul art. 345 alin. (3) raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) sau art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. [„faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii" în apărarea inculpatului faptei lipsindu-i elementul material al laturii obiective constituind neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act de serviciu respectiv „fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni" deşi exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu de către inculpat a acuzat SC A. SRL Oneşti un prejudiciu în sumă totală de 190.975,80 RON] este nefondată.
Pentru argumentele concludente arătate în sentinţa a căror repetare se apreciază a nu mai fi necesară cererile inculpatului privind restituirea cauzei la procuror şi încetarea procesului penal pentru lipsa avizului de cercetare din partea ministrului justiţiei sunt de asemenea nefondate.
Soluţia de achitare a inculpatului (sub aspectul săvârşirii celei de-a doua infracţiune prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), punctul B rechizitoriu), în temeiul art. 345 alin. (3) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. [„faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii"] este justificată – contrar solicitării de condamnare făcute de partea civilă – recurentă avându-se în vedere probele administrate în cauză ce atestă lipsa elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu întrucât inculpatul P.V. cu Decizia executării silite în Dosar nr. 599/E/2003, nu a avut puse la dispoziţie înscrisuri relevante de către contestatoarea părţii civile SC C.C. SRL Oneşti care să ateste în mod irefutabil că utilajul tip R.T. 120 găsit în curtea SC C. SA Oneşti sechestrat şi vândut ulterior la licitaţie în condiţii legale ar fi aparţinut în realitate contestatoarei – parte civilă sus-menţionate.
Obţinerea titlului executoriu corespunzător prejudiciului patrimonial reprezentând sumele de 1.014.757.573 ROL şi 379.912.441 ROL solicitate în procedura penală actuală de către SC A. SRL Oneşti în cadrul acţiunii civile privind întoarcerea executării silite ce a format obiectul Hotărârii civile definitive nr. 3434 din 6 noiembrie 2009 a Judecătoriei Oneşti – daunele morale fiind nedovedite în măsura în care declanşarea executării silite ce a format obiectul Dosarului nr. 102/E/2004 şi a ocazionat săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu s-a datorat celor 4 file CEC refuzate la plată emise de SC A. SRL Oneşti pentru achitarea contravalorii mărfurilor ridicate de la creditarea SC C.C. SRL Caşin – justifică respingerea prin sentinţă ca neîntemeiată a acţiunii civile din procesul penal formulate de SC A. SRL Oneşti.
Achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. pentru lipsa elementului material al laturii obiective al infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) în dauna SC C.C. SRL Oneşti justifică respingerea ca neîntemeiată prin sentinţă şi a acţiunii civile prin procesul penal formulată în calitate de parte civilă de către societatea amintită.
Ca atare, sentinţa atacată este legală şi temeinică cu privire la toate chestiunile de fapt şi de drept deduse judecăţii iar reformarea sa nu se justifică.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, iar pe recurentele părţi civile la plata sumei de câte 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de părţile civile SC A. SRL Oneşti, SC C.C. SRL Oneşti şi de inculpatul P.V. împotriva Sentinţei penale nr. 133 din 6 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurentele părţi civile la plata sumei de câte 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 7 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 406/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1006/2011. Penal → |
|---|
