ICCJ. Decizia nr. 1597/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1597/2012
Dosar nr. 2326/2/2012/a2
Şedinţa publică din 15 mai 2012
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 10 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului B.M.
În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 145 alin. (1) C. proc. pen. a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului G.B.N. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea instanţei.
În baza art. 145 alin. (11) şi alin. (12) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligaţii:
a. să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b. să se prezinte la Poliţia sectorului 1 Bucureşti, conform programului de supraveghere întocmii de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat:
c. să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
d. să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;
e. să nu se apropie de martorii din cauză şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect;
În baza art. 145 alin. (12) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
S-a dispus punerea în libertate a inculpatului G.B.N. de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 26 ianuarie 2012 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 489/2/2012, dacă nu este arestat în altă cauză.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut cu privire la inculpatul B.M. că temeiurile care au dus la arestarea preventivă a acestuia subzistă şi impun în continuare privarea sa de libertate, existând probe şi indicii temeinice din care rezultă că acesta a desfăşurat activităţile reţinute în actul de sesizare, ca fiind fapte penale.
Curtea de Apel a constatat că şi din perspectiva art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt îndeplinite condiţiile pentru privarea de libertate, arestarea inculpatului B.M., până la acest moment procesual, fiind legitimă.
În raport cu modul în care se reţine, de către Parchet, că a fost concepută şi desfăşurată, de către inculpatul B.M., activitatea pretins infracţională, de amploarea acesteia, instanţa a apreciat că în acest moment procesual, în care cercetarea judecătorească efectivă nu a început, punerea în libertate a acestuia ar putea avea încă o rezonanţă negativă în rândul opiniei publice, iar instituirea unei alte măsuri preventive ca alternativă la arestul preventiv nu este privită ca oportună în acest moment.
În ce-l priveşte pe inculpatul G.B.N., Curtea de Apel a reţinut în sarcina acestuia două fapte şi anume:
- efectuare de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia deţinută, în scopul obţinerii de foloase necuvenite, prevăzute de art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000;
- şantaj în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. d1) şi la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Faţă de acest inculpat instanţa de fond a reţinut că s-au modificat temeiurile iniţiale ce au impus luarea măsurii arestării preventive, dispunându-se scoaterea acestuia de sub urmărire penală cu privire la cea de-a treia faptă imputată iniţial, respectiv conflict de interese, prevăzută de art. 2531 C. pen.
La interpretarea şi evaluarea probelor administrate de organul de urmărire penală, în cazul acestui inculpat, instanţa a avut în vedere relaţiile comunicate de Agenţia Naţională de Integritate, relaţii vizând obligaţia funcţionarilor publici de a respecta regimul incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese.
Raportat la activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului G.B.N., Curtea a apreciat că acea tulburare a ordinii publice, petrecută iniţial, a devenit insuficientă pentru justificarea, pe mai departe, a privării de libertate a acestui inculpat.
Drept urmare, instanţa de fond a apreciat că în cazul inculpatului G.B.N. scopul măsurii arestării preventive poate fi realizat şi prin lăsarea în libertate a acestuia, măsura restrictivă de libertate a obligării de a nu părăsi ţara, fiind o alternativă la măsura arestului preventiv.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticoruptie şi inculpatul B.M., solicitând casarea încheierii, motivele fiind prezentate pe larg în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.
Examinând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale Înalta Curte constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticoruptie este nefondat iar recursul declarat de inculpatul B.M. este fondat pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare:
Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi care vizează doar dispoziţia de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatului G.B.N. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, Înalta Curte, apreciază că instanţa de fond a făcut o corectă analiză sub aspectul examenului de legalitate şi temeinicie asupra măsurii arestării prin prisma dispoziţiilor C. proc. pen. şi, în mod just, a considerat că se impune înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.
În baza propriului examen efectuat asupra condiţiilor de legalitate şi temeinicie a dispoziţiei de înlocuire a măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul G.B.N. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută în art. 1451 C. proc. pen., precum şi a celorlalte prevederi legale care au fost dispuse şi i-au conferit efectivitate măsurii, Înalta Curte, constată că această măsură este justificată, în raport cu cele trei criterii stabilite prin jurisprudenţa C.E.D.O. şi probele existente la dosarul cauzei.
La acest moment procesual, nu se identifică nicio probă sau indiciu temeinic din care să rezulte inculpatul ar împiedica buna desfăşurare a procesului penal. În plus, nu au intervenit elemente noi care să probeze existenţa unui risc de a împiedica buna derulare a judecării cauzei, posibilitatea comiterii unor alte fapte de natură penală sau sustragerea de la judecată.
Prin urmare, măsura obligării de a nu părăsi ţara, prin garanţiile procesuale oferite, este de natură să conducă la buna desfăşurare a procesului penal, întocmai ca şi măsura dispusă anterior, prin raportare la durata acesteia şi la termenul rezonabil care trebuie să caracterizeze orice restrângere adusă libertăţii individuale.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la recursul declarat de inculpatul B.M., analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că datele relevate de mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală (respectiv declaraţiile martorilor, procesele-verbale de transcriere a înregistrărilor convorbirilor telefonice), constituie indicii temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen. care justifică bănuiala legitimă pentru un observator independent că inculpatul B.M. a săvârşit infracţiunile reţinute în sarcina acestuia, fiind îndeplinite astfel condiţiile impuse de art. 143 C. proc. pen.
Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen. scopul măsurilor preventive este acela de a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei.
Buna desfăşurare a procesului penal presupune, în esenţă, atingerea scopului procesului penal, astfel cum este consacrat de art. 1 C. proc. pen., contribuind la apărarea ordinii de drept şi formarea cetăţenilor în spiritul respectării legii.
C.E.D.O. a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfăşurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri deosebite (cauza Contrada împotriva Italiei, cauza Dinler împotriva Turciei), acuzatul, să se afle în stare de deţinere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier împotriva Franţei).
Persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii în detenţie. O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor infracţiuni grave poate justifica iniţial detenţia. Totuşi, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanţele să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede, în art. 5 parag. 3 că „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
Astfel, deşi din datele existente la dosar se conturează presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele de care este acuzat, în cauză au intervenit schimbări în ce priveşte cea de-a doua condiţie cumulativă, referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului.
În ceea ce priveşte natura şi pericolul social al infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, este adevărat că, în măsura în care se va dovedi că ele există şi au fost comise cu vinovăţie de acesta, acestea sunt grave, dar natura şi gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să îl excludă de plano pe inculpat de la dreptul legal şi constituţional de a fi pus în libertate în cursul procedurii.
În cauza dedusă judecăţii, la acest moment procesual nu mai persistă temerea că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, Curtea constată că jurisprudenţa C.E.D.O. impune instanţelor naţionale ca, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a menţine măsura arestării preventive, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională, punerea în libertate a persoanei în cauză putând fi condiţionată de instituirea unor garanţii de natură a asigura buna desfăşurare în continuare a procesului penal.
În speţă, faţă de natura faptelor imputate inculpatului B.M., împrejurările concrete şi calitatea în care se presupune că au fost săvârşite şi de faza de debut a cercetării judecătoreşti, înalta Curte apreciază că este justificată o restrângere a libertăţii de circulaţie a inculpatului, scopul măsurilor preventive prevăzute de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. putând fi atins la acest moment şi prin luarea faţă de inculpatul B.M. a unei măsuri restrictive de drepturi, cum este cea a obligării de a nu părăsi ţara reglementată de art. 1451 C. proc. pen.
Înalta Curte constată că prin punerea în libertate a inculpatului B.M. nu se creează un risc de obstrucţionare a desfăşurării în bune condiţii a cercetării judecătoreşti, în condiţiile în care între obligaţiile impuse inculpatului de către instanţă se poate afla şi aceea de a nu lua legătura cu martorii din prezenta cauză, de a nu comunica cu aceştia direct sau indirect.
Prin urmare, restricţia la libertatea de circulaţie corespunde cerinţelor C.E.D.O., fiind o ingerinţă prevăzută de lege, urmărind un scop legitim şi fiind necesară într-o societate democratică.
În altă ordine de idei, se reţine că o asemenea măsură preventivă a fost instituită şi faţă de alţi inculpaţi cercetaţi în aceeaşi cauză, inculpatul B.M. fiind singurul faţă de care s-a menţinut starea de arest.
În concluzie, Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpatului B.M. s-au modificat şi că buna desfăşurare a procesului penal în continuare nu va fi afectată de punerea în libertate a acestuia, sens în care în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. va înlocui măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul B.M. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen.
Aşa fiind, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul inculpatului, va casa, în parte, încheierea atacată şi, în rejudecare, va înlocui măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul B.M. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. cu stabilirea obligaţiilor prevăzute de art. 145 alin. (11) şi alin. (12) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva încheierii din 10 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 2326/2/2012/a2.
Casează încheierea atacată numai cu privire la greşita menţinere a măsurii arestării preventive a inculpatului B.M.
În temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1451 C. proc. pen. înlocuieşte măsura arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
În temeiul art. 1451 alin. (2) C. proc. pen. raportat la arf.145 alin. (11) şi alin. (12) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara inculpatul este obligat să respecte următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat:
b) să se prezinte la Poliţia sectorului 1 Bucureşti, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;
e) să nu se apropie de martorii din cauză şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect;
În baza art. 145 alin. (12) C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
Dispune punerea în libertate a inculpatului B.M. de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 26 ianuarie 2012 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 489/2/2012, dacă nu este arestat în altă cauză.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, privind pe inculpatul G.B.N. împotriva aceleiaşi încheieri.
Onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpaţilor până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 25 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 15 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1598/2012. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1586/2012. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
