ICCJ. Decizia nr. 1612/2012. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1612/2012
Dosar nr. 1079/119/2010
Şedinţa publică din 16 mai 2012
Deliberând asupra recursului de fata constata următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 59 din 29 decembrie 2010, Tribunalul Covasna a condamnat pe inculpatul P.C., în baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, la două pedepse de câte 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (privind pe Z.K. şi B.L.).
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare. În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a, b), c) C. pen., pe durata executării pedepsei închisorii.
A constatat restituirea sumelor care au făcut obiectul infracţiunilor de trafic de influenţă părţilor civile, martori denunţători Z.K. şi B.L.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul sub aspectul infracţiunii de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a achitat pe acelaşi inculpat sub aspectul a două infracţiuni de înşelăciune, prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen. (privind părţile civile G.J.A. şi P.V.).
A lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de părţile civile, referitoare la infracţiunile de înşelăciune.
A respins acţiunea civilă formulată de partea civilă G.J.A., referitoare la infracţiunea de luare de mită.
Pentru a hotarî astfel instanţa de fond, a reţinut că prin rechizitoriul din 4 mai 2010, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Braşov a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.C. pentru săvârşirea în concurs a unei infracţiuni de luare de mită, două infracţiuni de înşelăciune şi două infracţiuni de trafic de influenţă, constând în aceea că:
- în data de 5 mai 2008, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu ocazia verificării actelor SC A. SRL Sfântu Gheorghe, a primit în mod injust de la G.J.A., administratorul societăţii, suma de 500 RON, în scopul aplicării unei amenzi minime;
- în data de 27 noiembrie 2008 a indus în eroare pe partea vătămată G.J.A., administrator al SC A. SRL Sfântu Gheorghe, comunicându-i în mod mincinos că are o plângere împotriva sa, în scopul obţinerii unei sume de bani sub pretextul unui imprumut, pricinuindu-i acesteia o pagubă de 1.000 RON;
- în aceeaşi dată a pretins martorei Z.K. suma de 1000 RON, şi a primit 135 RON pentru sine, susţinând că există o plângere înregistrată la Garda Financiară, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra colegilor săi şi promiţându-i că va vorbi cu aceştia să nu mai facă controlul;
- în luna decembrie 2008 a pretins suma de 1000 RON de la martorul B.L. şi a primit 200 euro şi 400 RON, lăsând să înţeleagă că are influenţă asupra colegilor săi de la Garda Financiară, pentru ca aceştia să nu mai controleze SC E.S. SRL Sfântu Gheorghe;
- în data de 11 februarie 2009 a cerut părţii vătămate P.V., angajat la SC P.K. SRL Turia, să îi permită vânzătoarei B.E. să îi dea diverse mărfuri din magazin, în valoare de 302,50 RON, inducând-o în eroare prin promisiunea că îi va plati c/val. În aceeaşi zi, când urma să se întâlnească, promisiune fără de care partea vătămată nu ar fi acceptat cererea inculpatului.
În baza probatoriului administrat în cursul urmăririi penale şi la cercetarea judecătorească instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul P.C. a fost angajat la Garda Financiara-Secţia Covasna, în funcţia de comisar asistent 1/3, calitate în care, conform fişei postului, avea ca atribuţii efectuarea controalelor în spaţiile în care se produc, comercializează ori depozitează bunuri ori se efectuează diverse activităţi, verificarea documentelor contabile, a modului în care sunt ţinute registrele, încheierea actelor de control şi constatarea contravenţiilor.
În ziua de 1 mai 2008, inculpatul P.C., însoţit de martorul P.I., ambii având calitatea de comisari ai Gărzii Financiare, s-au deplasat la magazinul situat în localitatea B., jud. Covasna, aparţinând SC A. SRL Sfântu Gheorghe, în vederea efectuării unor verificări.
În urma verificărilor efectuate, aceştia au ridicat mai multe bonuri fiscale şi, întrucat administratorul societăţii, martora G.J.A., nu se afla în ţară, au lăsat o citaţie pentru aceasta, să se prezinte la sediul Gărzii Financiare.
Administratorul societăţii s-a prezentat la sediul Gărzii Financiare, în data de 10 mai 2008, având asupra sa documentele solicitate.
Documentele au fost verificate de martorul P.I., acesta constatând că pe bonurile fiscale nu sunt trecute detaliile produselor vândute.
Potrivit declaraţiei martorei G.J.A., inculpatul i-a spus că pentru această faptă societatea poate fi închisă 3 luni şi se poate aplica o amendă de 80.000.000 ROL.
Martora a declarat că a ripostat, susţinând că sancţiunile i se par exagerate şi, în momentul în care martorul P.I. a ieşit din birou, inculpatul i-a spus că i se poate aplica o amendă mai mică, de 20.000.000 ROL, situaţie în care însă aceasta ar trebui să-i mulţumească lui, fără însă a preciza în ce mod. Inculpatul a mai spus martorei şi că amenda nu trebuie plătită pe loc.
Martora a susţinut că a remis inculpatului suma de 500 RON, în ideea că plăteşte o parte din amendă, însă inculpatul a luat banii şi i-a pus în buzunar, afirmând că aceştia sunt pentru el şi pentru colegul lui.
Inculpatul a ieşit din birou, iar când a revenit în încăpere s-a comportat foarte familiar, povestindu-i martorei amănunte din viaţa sa personală şi i-a dat numărul de telefon, spunându-i că poate apela la el pentru orice problemă pe care o avea cu Garda Financiară.
Martorul P.I. a confirmat efectuarea controlului şi invitarea administratorului societăţii la sediul Gărzii Financiare, întocmirea procesului verbal de contravenţie de către inculpat.
Acesta nu a infirmat posibilitatea ca unul dintre comisari să fi ieşit din încăpere, fiind necesare uneori xerografierea documentelor prezentate şi martora să fi rămas în birou, pentru o scurta perioada de timp, numai cu unul dintre comisari, aceasta fiind însă o situaţie de excepţie.
Instanţa de fond a apreciat că din probele administrate nu se poate desprinde o concluzie fermă, dincolo de orice dubiu, că inculpatul a exercitat vreuna dintre acţiunile prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită şi, drept urmare, a dispus în sensul achitării inculpatului sub aspectul acestei infracţiuni.
În luna iunie 2008 inculpatul P.C. a fost suspendat din funcţia de comisar, urmare trimiterii acestuia în judecată prin rechizitoriul din 24 iunie 2008 al Direcţiei Naţionale Anticoruptie, Serviciul Teritorial Braşov.
Suspendat din funcţie fiind, inculpatul s-a deplasat din nou la magazinul din localitatea Bita, în data de 27 noiembrie 2008, şi întrucât administratorul societăţii nu era acolo, inculpatul a solicitat vânzătoarei să îi facă legătura pe telefonul de serviciu al acesteia.
Inculpatul a discutat telefonic cu G.J.A., spunându-i că tatăl său a avut un accident şi are nevoie de 1.000 RON pentru a merge la doctor.
Martora l-a confundat cu un alt comisar, care controlase societatea cu o săptămână înainte, şi a fost de acord cu împrumutul solicitat, suma fiind remisă de către vânzătoarea P.M.M.
La data respectivă nu s-a precizat termenul de restituire a împrumutului.
Martora a susţinut că în discuţia telefonică, inculpatul i-a spus iniţial că există o plângere împotriva ei, făcută de o persoană a cărei identitate nu o poate preciza, deoarece nu a fost făcută în scris, dar că se vor întâlni ulterior, pentru a-i da toate detaliile. Aceasta a susţinut că din modul în care a decurs discuţia a înţeles că i se face o favoare, întrucât nu se trece imediat la controlul firmei şi sancţionarea sa. În instanţă, prin declaraţia dată, martora nu a făcut referire la aceste aspecte, cu privire la conţinutul discuţiei în sensul susţinut la urmărirea penală.
Instanţa a reţinut că, aşa cum rezultă din probele administrate, nu se poate constata că inculpatul ar fi exercitat vreo acţiune de inducere în eroare. Prin urmare, în cauză este vorba de un împrumut şi nu o infracţiune şi, întrucât fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală, instanţa a dispus în sensul achitării sub aspectul infracţiunii de înşelăciune.
În data de 11 februarie 2009, inculpatul s-a deplasat la magazinul din localitatea Turia aparţinând SC P.K. SRL, societate pe care o controlase anterior, când exercită funcţia de comisar.
În magazin i-a spus vânzătoarei B.E. că doreşte să vorbească cu P.V., cel care administra în fapt magazinul respectiv.
A vorbit la telefon cu P.V., acesta fiind plecat la Târgu Secuiesc, căruia i-a spus că doreşte să cumpere câteva produse din magazin şi că urmează să facă plata personal, când se va întâlni cu acesta.
Inculpatul a luat din magazin produse în valoare de 302.50 RON. Ulterior s-a întâlnit cu P.V. în Târgu Secuiesc şi au băut o cafea la benzinăria M., unde s-a plâns că are nevoie de bani şi a solicitat cca 1.500-2.000 RON. Întrucât a fost refuzat, inculpatul a plecat, fără să mai aducă în discuţie produsele luate din magazin şi fără să facă plata acestora.
Din cele expuse, instanţa de fond a reţinut că P.V. a fost de acord ca inculpatul să ia din magazin o serie de produse, fără să achite pe loc c/val lor şi să le plătească mai târziu.
În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că ne aflăm în realitate în faţa unui raport juridic civil, respectiv a unei vânzări-cumpărări şi a unei răspunderi contractuale pentru plata preţului.
Drept urmare, instanţa de fond a reţinut că fapta nu este prevăzută de legea penală şi a dispus achitarea inculpatului.
În aceeaşi zi, inculpatul s-a deplasat în satul L., jud.Covasna, la magazinul aparţinând SC P. SRL. Inculpatul s-a prezentat ca fiind de la Garda Financiară şi a spus vânzătoarei că doreşte să discute cu Z.K., administratorul societăţii. Întrucât aceasta nu era în magazin, legătura s-a realizat pe telefonul mobil al vânzătoarei Z.E.
Inculpatul i-a spus administratorului că împotriva societăţii a fost depusă o plângere la Garda Financiară şi că o poate ajuta, în sensul nevenirii colegilor săi în control, în schimbul aportului sau solicitând suma de 1.000 RON.
Z.K. i-a spus că nu are atâţia bani şi că îi poate da doar suma reprezentând încasările din ziua respectivă. Vânzătoarea, ulterior convorbirii cu sora sa, i-a înmanat inculpatului suma de 135 RON, reprezentând încasările din acea zi.
În raport de starea de fapt rezultând din probele administrate, instanţa a reţinut că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În anul 2007, inculpatul a fost în control la SC E.S. SRL şi, întrucât nu s-au constatat nereguli, nu s-a încheiat niciun act. Cu aceasta ocazie i-a cunoscut pe cei doi asociaţi ai societăţii, B.L. şi Z.S.
Întrucât societatea avea o spălătorie auto, incupatul s-a deplasat de mai multe ori la societate pentru a-şi spăla maşina, fără a plăti contravaloarea prestaţiei.
În discuţiile purtate cu cei doi asociaţi inculpatul a afirmat încă de la început că în cazul în care se vor confrunta cu controale din partea colegilor săi va interveni pentru a rezolva orice problemă.
În vara anului 2008 inculpatul a fost arestat, o perioadă, iar după punerea în libertate s-a prezentat din nou la societate, convingându-i pe cei doi asociaţi că lucrează în continuare la Gardă şi unde are aceeaşi influenţă asupra colegilor săi.
Într-o zi din luna decembrie 2008, inculpatul a solicitat asociatului B.L. suma de 1.000 RON, motivând că are probleme şi că, în schimb, va avea grijă de ei şi se va revanşa.
Având reprezentarea ca asociatul său Z. şi-a dat acordul, B.L. a înmanat inculpatului 200 euro şi 400 RON.
Instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului de a face afirmaţii care lăsau impresia că are influenţă asupra colegilor săi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, pentru care acesta urmează a fi condamnat.
La individualizarea pedepselor instanţa a ţinut seama de pericolul social concret al faptelor, de împrejurările în care au fost săvârşite, de prejudicile cauzate care de altfel au fost recuperate, de conduita inculpatului pe parcursul procesului, în raport de care a apreciat că aplicarea unei pedepse spre minimul special este îndestulătoare.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare, instanţa de fond a reţinut că nu se poate face abstracţie de faptul că inculpatul face obiectul unor cercetări judecătoreşti privind săvârşirea mai multor infracţiuni de corupţie, apreciindu-se astfel că realizarea scopului preventiv al pedepsei nu poate fi atins decât prin executarea acesteia în detenţie.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie, Direcţia Naţionala Anticoruptie, Serviciul Teritorial Braşov şi inculpatul P.C.
Procurorul a criticat sentinţa pentru netemeinicie şi nelegalitate sub aspecte privind cuantumul pedepselor aplicate, achitarea pentru infracţiunile de luare de mită şi de înşelăciune, menţinerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara până la rămânerea definitivă a sentinţei, precum şi a cheltuielilor judiciare, cu referire la faptul că o parte ar fi trebuit să rămână în sarcina statului.
În concluzie, procurorul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri, în sensul majorării pedepselor aplicate inculpatului, condamnării acestuia pentru infracţiunile de luare de mită, înşelăciune (două fapte), înlăturarea menţiunii privind menţinerea măsurii preventive „până la rămânerea defintivă a hotărârii” şi aplicarea art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
Inculpatul a criticat sentinţa, sub aspectul condamnării sale, susţinând că probele administrate nu dovedesc comiterea acestora, intenţia de a înşela părţile vătămate.
În subsidiar, inculpatul a solicitat reindividualizarea pedepselor în sensul reducerii cuantumului acestora şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Prin decizia penală nr. 100/Ap din 29 septembrie 2011, Curtea de Apel Brasov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelurile, a desfiinţat în parte sentinţa atacată numai cu privire la menţinerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de inculpat şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare.
Rejudecând, în baza art. 1451 alin. (2) raportat la art. 145 alin. (3) C. proc. pen., a înlocuit măsura obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de inculpatul P.C., cu măsura arestării preventive.
A dispus ca jumătate din cheltuielile judiciare la care a fost obligat inculpatul, în sumă de 1.750 RON, să fie suportate din fondul Ministerului Justiţiei.
A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Verificând hotărârea atacată în raport cu motivele de apel şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 371 C. proc. pen., instanţa de apel a constatat că apelurile declarate împotriva hotărârii instanţei de fond sunt parţial fondate.
În motivarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut că starea de fapt a fost corect şi amănunţit stabilită de prima instanţă, în concordanţă cu probele administrate.
Sub aspectul stării de fapt, instanţa de apel a apreciat că aceasta a fost corect şi amănunţit stabilită de prima instanţă, în concordanţă cu probele administrate în cauză.
Cu privire la apelul declarat de Ministerul Public, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a procedat la o analiză exhaustivă a probelor administrate în cauză.
În ceea ce priveşte infracţiunile pentru care s-a dispus achitarea inculpatului, instanţa de apel a apreciat că soluţia este corectă.
Astfel, cu referire la prima faptă, din data de 1 mai 2008, pentru care s-a dispus achitarea, când inculpatul însoţit de martorul P.I., ambii având calitatea de comisari ai Gărzii Financiare Covasna, s-a deplasat la magazinul situat în localitatea B., jud.Covasna, aparţinând SC A. SRL Sfântu Gheorghe, pentru efectuarea unor verificări, în urma cărora a ridicat mai multe bonuri fiscale şi a lăsat o citaţie administratorului care nu se afla în ţară, pentru ca acesta să se prezinte la sediul Gărzii Financiare, se reţine că martora G.J.A. s-a prezentat la sediul organului de control la data de 10 mai 2008.
Martora denunţătoare K.A. a relatat că martora G.J.A. i-a povestit că, cu această ocazie, inculpatul i-a cerut imprumut 1.000 RON.
Sub aspectul acestei fapte există pe de o parte susţinerile martorei G.J.A. şi, pe de altă parte, susţinerile inculpatului.
Declaraţia martorului P.I. nu poate reprezenta o dovadă a comiterii vreunei fapte penale şi, mai mult, acesta a confirmat susţinerile inculpatului.
Pe de altă parte, declaraţia martorei K.A. reprezintă o probă indirectă, cu privire la care se constată şi existenţa unor discrepanţe serioase între această depoziţie şi declaraţia martorului G.C., care relevă un alt mod în care G.J.A. s-a interesat dacă inculpatul mai este comisar şi a ajuns la comisarul şef.
Prin urmare, s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond nu a luat în considerare declaraţia acestei martore, ca reprezentând o dovadă certă a comiterii vreunei fapte penale de către inculpat.
Totodată, susţinerile martorei G.J.A. rămân în sfera probabilităţilor, aşa cum judicios a constatat prima instanţă.
Or, o soluţie de condamnare nu poate fi dispusă decât în baza unor probe certe, care să dovedească fără putinţă de tăgada că inculpatul a comis fapta imputată.
Instanţa de apel a apreciat că întrucât alte probe în sprijinul învinuirii nu se întrevăd şi îndoiala persistă, în mod judicios prima instanţa a dat eficienţa regulii în dubio pro reo.
Sub aspectul achitării pentru infracţiunea de înşelăciune, cu privire la fapta din 27 noiembrie 2008, când inculpatul s-a deplasat din nou la magazinul din localitatea B., jud. Covasna şi a solicitat un imprumut în suma de 1.000 RON, rezultă din probatoriul administrat ca martora G.J.A. i-a dat aceşti bani doar pentru că l-a confundat cu un alt comisar al Gărzii Financiare Covasna, care efectuase anterior un control la societate.
În raport de probatoriul administrat nu se poate reţine că ar fi existat o acţiune de inducere în eroare a administratorului SC A. SRL, inculpatul primind suma de 1.000 RON cu titlu de imprumut.
Prin urmare, a apreciat instanţa de apel, în mod intemeiat instanţa de fond a reţinut existenţa unui raport juridic civil şi a dispus judicios în sensul achitării sub aspectul infracţiunii de înşelăciune.
Cu privire la fapta din 11 februarie 2009, când inculpatul a luat din magazinul din localitatea Turia a SC P.K. SRL produse în valoare totală de 302,50 RON, rezultă din probatoriul administrat în cauză că P.V., administratorul societăţii, nu i-a cerut inculpatului să plătească în aceeaşi zi contravaloarea produselor, împrejurare în raport de care apare verosimila susţinerea inculpatului că a promis că face plata mai târziu.
Instanţa de apel a apreciat că în mod judicios prima instanţa a reţinut existenta unui raport juridic civil, cu referire la o vânzare-cumparare, aşa încât soluţia de achitare sub aspectul infracţiunii de înşelăciune este temeinică.
Instanţa de apel a reţinut că pedepsele aplicate inculpatului sunt judicios individualizate, aşa încât apelurile au fost constatate ca nefondate sub aspectul acestor critici.
Instanţa de apel a apreciat că sunt însă întemeiate criticile referitoare la menţiunea referitoare la durata măsurii preventive, precum şi la aplicarea dispoziţiilor referitoare la suportarea cheltuielilor judiciare.
Astfel, prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la momentul până la care durează măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, ulterior modificată în solicitarea de a se dispune arestarea preventivă a inculpatului.
În cauza dedusă judecăţii se constată că inculpatul nu numai că nu s-a mai prezentat în faţa instanţei, începând cu data de 26 aprilie 2011, care corespunde cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii, ci se confirmă prin cercetările efectuate de organele de poliţie şi faptul că inculpatul, cu rea credinţă, nu a respectat obligaţiile impuse de instanţă, ceea ce atrage aplicarea art. 148 lit. a1) C. proc. pen. şi arestarea preventivă a acestuia.
Instanţa de apel a apreciat că apare ca intemeiată fiind şi critica referitoare la modalitatea de stabilire a cheltuielilor judicioare de către instanţa de fond, în raport de imprejurarea achitării inculpatului pentru o parte din infracţiunile reţinute în sarcina acestuia prin rechizitoriu.
Împotriva acestei din urma hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe langa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticoruptie, Serviciul Teritorial Braşov, întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14, 16 şi 171 C. proc. pen.
Oral, în şedinţa publică, procurorul a precizat că recursul declarat în cauză se întemeiază pe cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 14 şi 18 C. proc. pen.
Criticile formulate în recurs, astfel cum au fost precizate în şedinţa publică, privesc netemeinicia hotărârii atacate, cu referire la cuantumul pedepselor aplicate inculpatului şi achitarea acestuia pentru comiterea infracţiunii de luare de mită şi a două infracţiuni de înşelăciune.
Procurorul a susţinut că gradul de pericol social ridicat al infracţiunilor de trafic de influenţă reţinute în sarcina inculpatului, repetabilitatea acţiunilor sale în sfera ilicitului penal nu se regăsesc în pedepsele aplicate acestuia, individualizarea judiciară a acestora fiind greşită. Drept urmare, având în vedere scopul şi funcţiile pedepsei, se impune majorarea pedepselor aplicate inculpatului.
Procurorul a susţinut ca instanţele au făcut o greşită apreciere a probelor administrate în cauză, care conturează cu evidenta vinovăţia acestuia, impunându-se soluţia legală a înlocuirii soluţiilor de achitare cu soluţii de condamnare.
În concluzie, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi desfiinţarea hotărârii primei instanţe, la rejudecare instanţa urmând a dispune majorarea pedepselor aplicate inculpatului P.C. pentru două infracţiuni de trafic de influenţă şi condamnarea aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mita, respectiv înşelăciune (două infracţiuni).
Examinând hotărârea atacată în raport de cazurile de recurs invocate şi dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată, în baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, următoarele:
Instanţele au stabilit corect situaţia de fapt, corespunzător probelor administrate.
Prezumţia de nevinovăţie a fost înlăturată în cauză de probele administrate din care rezultă că:
- invocând calitatea de comisar al Gărzii Financiare, invederând ca împotriva societăţii comerciale există o plângere, cu privire la care se poate implica în sensul neefectuării controlului de către colegii săi, inculpatul a solicitat administratorului societăţii suma de 1.000 RON, în schimbul ajutorului promis, şi a primit de la vânzătoare suma de 135 RON;
- invocând păstrarea calităţii de comisar şi menţinerea influenţei asupra colegilor săi, cu promisiunea că va avea grijă de asociaţii societăţii comerciale şi se va revanşa, inculpatul a solicitat suma de 1.000 RON şi a primit de la asociatul B.L. suma de 200 euro şi 400 RON.
Faptele descrise întrunesc conţinutul constitutiv a două infracţiuni de trafic de influenţă, pentru care inculpatul a fost condamnat în prima instanţă, soluţia fiind menţinută în apel.
Propunând o alta selecţie şi interpretare a probelor administrate, procurorul solicită reţinerea şi condamnarea inculpatului şi sub aspectul celorlalte trei infracţiuni, una de luare de mită şi două de înşelăciune, reţinute prin actul de sesizare a instanţei.
Or, o soluţie de condamnare nu poate fi dispusă decât în baza unor probe certe, formând un lanţ deductiv fără discontinuitate şi care se coroborează între ele, care să dovedească comiterea infracţiunii.
Pentru a contura ipoteza descrisă de acuzare ar trebui luate în considerare numai anumite probe, apreciate ca fiind corespunzătoare adevărului, deşi acestea nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauza.
Astfel, sub aspectul infracţiunii de luare de mita pentru care instanţa de fond a dispus achitarea, probatoriul administrat nu are aptitudinea formarii unei convingeri ferme privind vinovăţia inculpatului.
Sub aspectul acestei infracţiuni:
- pe de o parte există declaraţia inculpatului şi, pe de altă parte, susţinerile martorei denunţătoare G.J.A.;
- declaraţia martorului P.I. confirmă susţinerile inculpatului şi, totodată, nu relevă comiterea vreunei infracţiuni;
- declaraţia martorei K.A. reprezintă o probă indirectă, aceasta relatând ceea ce i-ar fi spus martora-denunţătoare;
- declaraţia acestei martore, dată după aproape 6 luni, prezintă semnificative discrepante în raport cu declaraţia martorului G.C., acesta din urmă relevând un alt mod în care martora-denunţătoare s-a interesat dacă inculpatul mai este comisar şi a ajuns la comisarul şef al Gărzii Financiare Covasna.
Prin urmare, având în vedere îndoiala pe care probele o lasă sub aspectul vinovăţiei inculpatului, în mod intemeiat prima instanţă a dat eficienţa regulii în dubio pro reo.
Sub aspectul infracţiunilor de inselaciune pentru săvârşirea cărora inculpatul a fost trimis în judecată, rezultă neechivoc primirea sumei de 1.000 RON, de la martora G.J.A., cu titlu de împrumut, respectiv stabilirea unui raport civil, un contract de vanzare-cumparare, în raport cu P.V., coroborat cu lipsa acţiunilor de inducere în eroare a acestora, în raport de care sa poată fi reţinută săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
Se constată aşadar concordanţa deplină dintre concluziile pe care probele administrate le impun şi modul cum acestea au fost percepute şi analizate în hotărâre.
Prin urmare, în mod întemeiat s-a dispus achitarea inculpatului sub aspectul acestor infracţiuni.
Respingând apelul şi menţinând hotărârea primei instanţe, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre temeinică, nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., recursul constatându-se neîntemeiat sub aspectul acestor critici.
Potrivit art. 72 alin. (1) C. pen. „la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui Cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de imprejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”.
Prin urmare, înfăptuirea justiţiei penale impune stabilirea de pedepse care, concomitent, sunt rezultatul proporţionalizării în raport de aplicarea, cumulat, a criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi asigură realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
În raport de determinarea coordonatelor de bază stabilite prin individualizarea legală, în cadrul individualizării judiciare a pedepsei are loc o operaţiune de adaptare a acesteia la cazul concret dedus judecaţii.
Pe de altă parte, cum scopul şi funcţiile pedepsei se realizează în primul rând în raport cu inculpatul, apare ca esenţial a se ţine seama de persoana acestuia, aşa încât în procesul individualizării judiciare răspunderea penală să fie diferenţiată în fiecare caz în parte.
În consecinţă, temeinicia şi legalitatea hotărârilor judecătoreşti de condamnare este dată de existenţa proporţiei juste dintre riposta socială determinată în procesul de stabilire şi aplicare a pedepsei şi culpabilitatea şi periculozitatea relevate de probatoriul administrat în cauză.
Or, examinând cauza sub acest aspect, se constată că prima instanţă a ţinut cont, cumulat, de toate criteriile prevăzute de legiuitor prin art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa aplicată inculpatului fiind în măsura a îndeplini funcţiile şi rolul acesteia, reglementate prin art. 52 C. pen.
Prin urmare, pedepsele aplicate inculpatului fiind just individualizate, respingând apelul şi menţinând sentinţa atacată, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., recursul constatându-se a fi nefondat şi sub aspectul acestei critici.
Alte cazuri de casare susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu nu se constată.
În consecinţă, pentru motivele expuse, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Braşov împotriva deciziei penale nr. 100/Ap din 29 septembrie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul P.C., ca nefondat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticoruptie, Serviciul Teritorial Braşov împotriva deciziei penale nr. 100/Ap din 29 septembrie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul P.C.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 958/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2119/2012. Penal → |
|---|
