ICCJ. Decizia nr. 161/2012. Penal. Conflict de competenţă (pozitiv/negativ) (art. 43 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheiereanr. 161/2012
Dosar nr. 1249/192/2009
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin Decizia penală nr. 1296 din 06 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a calificat calea de atac, promovată de inculpatul C.T. împotriva sentinţei penale nr. 15 din data de 17 ianuarie 2011 pronunţată de Judecătoria Bolintin Vale, în dosarul nr. 1249/192/2009, drept apel şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prezenta cauză are ca obiect judecarea inculpatului C.T. pentru săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005, iar, pe parcursul soluţionării cauzei, normele relative la competenţa de judecată în primă instanţă a acestui tip de infracţiune au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, cu consecinţa modificării corespunzătoare şi a dispoziţiilor relative la competenţa instanţelor de a soluţiona căile de atac subsecvente.
S-a arătat că, anterior datei de 25 noiembrie 2010 (data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010), competenţa de judecată în fond a infracţiunilor de evaziune fiscală aparţinea judecătoriei, ale cărei sentinţe puteau fi atacate cu apel, conform dispoziţiilor art. 27 pct. 2 C. proc. pen., prevederile art. 281 pct. 3 C. proc. pen., în aceeaşi redactare anterioară, stabileau posibilitatea atacării cu recurs a deciziilor date de tribunal ca instanţă de apel, consacrându-se astfel regula triplului grad de jurisdicţie în materia infracţiunilor de evaziune fiscală.
S-a precizat că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, competenţa de judecată în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 a fost modificată, ea fiind transferată tribunalului ca instanţă de fond, consecinţa directă a acestei modificări fiind menţinerea unui triplu grad de jurisdicţie în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, avându-se în vedere forma actuală a dispoziţiilor art. 27 pct. 1 lit. e)1 C. proc. pen., art. 281 pct. 2 C. proc. pen., respectiv art. 29 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.
S-a arătat că aceste modificări legislative particularizează, aşadar, situaţia infracţiunii de evaziune fiscală, în privinţa căreia triplul grad de jurisdicţie recunoscut anterior micii reforme a fost menţinut şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, fără a oferi însă în mod corelativ şi o soluţie expresă pentru situaţiile tranzitorii ce s-ar putea ivi în practică.
S-a precizat că dificultăţile de interpretare a normelor legale relative la căile de atac, ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, derivă din împrejurarea că, pe de o parte, sentinţele pronunţate de judecătorie, ulterior intrării în vigoare a legii noi, pot fi atacate numai cu recurs, conform dispoziţiilor art. 27 pct. 3 şi art. 281 pct. 3 C. proc. pen., în acest sens, interpretarea per a contrario a art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 relevând faptul că toate hotărârile pronunţate ulterior intrării în vigoare a acestei legi, indiferent de data sesizării instanţei, sunt supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea nouă. Pe de altă parte, în condiţiile în care alin. (2) al art. XXIV din aceeaşi lege stabileşte că „procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe...,, s-a considerat că rezultă că, în aparenţă, hotărârile pronunţate de judecătorii în materia evaziunii fiscale, după intrarea în vigoare a micii reforme, pot fi atacate numai cu recurs.
Curtea a apreciat însă că o atare concluzie se raportează excesiv de formal la o unică dispoziţie tranzitorie, ignorând ansamblul celorlalte norme legale tranzitorii şi finalitatea acestora (respectiv aplicarea imediată a legii procesual-penale noi, ca lege mai concordantă cu exigenţele de politică penală a statului).
În acest sens, a constatat că interpretarea per a contrario a dispoziţiilor alin. (1) al art. XXIV (care impune, aparent, admiterea posibilităţii atacării sentinţelor pronunţate de judecătorie doar în condiţiile legii noi) obligă în egală măsură la luarea în considerare a tuturor normelor legale noi referitoare la căile de atac. Or, chiar legea nouă este cea care, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, consacră în mod expres menţinerea unui triplu grad de jurisdicţie în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, dispoziţii pe care, în virtutea aceleiaşi norme tranzitorii, instanţele au obligaţia să le aplice în egală măsură.
Curtea a apreciat că absenţa unei norme legale care să consacre expres posibilitatea atacării cu apel a acestor sentinţe şi competenţa funcţională tranzitorie a tribunalelor de a soluţiona aceste căi de atac nu echivalează cu însăşi inexistenţa dreptului la apel în substanţa sa, deoarece, în condiţiile în care triplul grad de jurisdicţie este consacrat legislativ atât înainte cât şi după intrarea în vigoare a legii noi, numai o dispoziţie expresă ar putea institui, cu titlu tranzitoriu, o excepţie de la această regulă prin recunoaşterea temporară a unui dublu grad de jurisdicţie în situaţiile de natura celor analizate.
În absenţa unei astfel de dispoziţii, interpretând coroborat toate modificările aduse în materia competenţei prin legea micii reforme, Curtea a apreciat că, exclusiv în materia evaziunii fiscale, prevederile art. XXIV alin. (1) trebuie interpretate în sensul că hotărârile pronunţate de judecătorii ulterior intrării în vigoare a legii se supun căilor de atac prevăzute de legea nouă, putând fi atacate atât cu apel cât şi cu recurs.
S-a precizat că particularitatea acestor situaţii impune recunoaşterea, cu titlu tranzitoriu şi limitat doar la situaţiile particulare ale cauzelor de natura celei de faţă, unei competenţe funcţionale a tribunalului de a judeca apelurile declarate, iar o atare soluţie nu contravine dispoziţiilor art. 27 C. proc. pen., deoarece chiar dispoziţiile tranzitorii din Legea nr. 202/2010 recunosc tribunalului posibilitatea de a continua judecarea apelurilor ori de a rejudeca aceste căi de atac ca urmare a casării deciziilor sale în recurs, ulterior intrării în vigoare a legii noi.
Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că se impune recalificarea căilor de atac exercitate în cauză ca fiind apeluri formulate împotriva sentinţei penale nr. 15 din 17 ianuarie 2011 a Judecătoriei Bolintin Vale, iar, constatând că, în prezent, competenţa de soluţionare a apelului în situaţii tranzitorii revine tribunalului, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu.
Această din urmă instanţă, Tribunalul Giurgiu, a constatat că prin sentinţa penală nr. 15 din 17 ianuarie 2011 pronunţată de Judecătoria Bolintin Vale, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, a fost condamnat inculpatul C.T. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru infracţiunea de evaziune fiscală sub forma omisiunii evidenţierii în actele contabile a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; în baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru evaziune fiscală sub forma evidenţierii în actele contabile a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea unor acte fictive; în baza art. 33 şi art. 34 C. pen., s-au contopit cele două pedepse, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare; în baza art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului pe perioada detenţiei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.; în baza art. 65 alin. (2) şi în baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. c) teza ultimă şi art. 12 din Legea nr. 241/2005 pe o durată de 7 ani, după executarea pedepsei; s-a dedus din pedeapsa cu închisoare aplicată inculpatului, perioada reţinerii de 24 de ore, luată de I.P.J. Giurgiu - Serviciul de Investigare a Fraudelor, prin ordonanţa din 23 octombrie 2008, de la 23 octombrie 2008, ora 1400, până la 24 octombrie 2008, ora 1400; în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul pentru infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991; în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul pentru infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, întrucât fapta nu există; a fost obligat inculpatul să plătească Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Giurgiu 2.603.341 lei, reprezentând prejudiciul creat statului prin evaziune fiscală; şi inculpatul a fost obligat la 2000 lei, cheltuieli judiciare în folosul statului.
Instanţa de fond a reţinut că inculpatul a săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, respectiv a omis în totalitate sau în parte evidenţierea în actele contabile a operaţiunilor comerciale efectuate ori a veniturilor realizate şi a înregistrării unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale.
La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv că acesta nu are antecedente penale, are doar patru clase primare, nu are pregătirea şi cunoştinţele necesare pentru administrarea unei firme cu un volum de activitate precum SC M.G. SRL, fiind evident că a fost surprins el însuşi de dezvoltarea propriei firme la momentul intrării în contact cu R.L., dovada în acest sens fiind incapacitatea sa de a completa personal facturile fiscale, încercarea de a justifica sumele intrate în cont prin facturi fictive.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, instanţa a dispus achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale şi inculpatul C.T.
Ministerul Public a invocat, sub un prim aspect, greşita încadrare juridică dată faptei de evaziune fiscală, având în vedere că prejudiciul cauzat bugetului de stat depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 500.000 Euro, fapt ce impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), şi c) din Legea nr. 241/2005 în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005. Totodată, s-a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului este prea blândă în raport de cuantumul ridicat al prejudiciului produs şi de împrejurarea că inculpatul a fost trimis în judecată într-o altă cauză pentru comiterea aceluiaşi gen de fapte.
Pe de altă parte, Ministerul Public a invocat şi netemeinicia soluţiei de achitare dispuse sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, având în vedere declaraţiile date de către inculpat în calitate de învinuit, în prezenţa apărătorului ales şi cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale.
Inculpatul C.T. nu a motivat calea de atac declarată, însă, în şedinţa publică din data de 06 iunie 2011, a invocat faptul că sentinţa pronunţată în primă instanţă poate fi atacată şi cu apel, a cărui soluţionare intră în competenţa tribunalului, solicitând declinarea de competenţă în mod corespunzător.
La termenul de judecată din data de 24 octombrie 2011, Tribunalul, din oficiu, potrivit art. 39 C. proc. pen., a invocat excepţia lipsei competenţei materiale a Tribunalului Giurgiu.
Analizând excepţia privind competenţa materială, tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
Per a contrario, hotărârile pronunţate în cauzele penale după intrarea în vigoare a prezentei legi vor fi supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de noua lege, adică de Codul de procedură penală modificat prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, toate hotărârile pronunţate de judecătorii după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 vor fi supuse numai căii de atac a recursului a cărei soluţionare este, potrivit art. 28l pct. 3 C. proc. pen., modificat prin legea menţionată, de competenţa curţii de apel. Dispoziţiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 nu au incidenţă în cauză, deoarece vizează competenţa organelor judiciare în privinţa cauzelor aflate în curs de judecată la momentul modificării Codului de procedură penală, adică la cauze în care nu s-a pronunţat încă o hotărâre.
În cauza de faţă, sentinţa penală nr. 15 fiind pronunţată de Judecătoria Bolintin Vale la data de 17 ianuarie 2011 şi vizând o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, se încadrează în categoria hotărârilor judecătoreşti care, potrivit Legii nr. 202/2010, sunt supuse numai căii de atac a recursului, conform art. 385l alin. (1) lit. a) C. proc. pen. aşa cum a fost modificat, începând cu data de 25 noiembrie 2010, a cărui soluţionare este de competenţa curţii de apel, potrivit art. 281 pct. 3 C. proc. pen.
Curtea de Apel Bucureşti a invocat faptul că pentru infracţiunea de evaziune fiscală şi după modificarea dispoziţiilor Codului de procedură penală, aduse prin Legea nr. 202/2010 se prevede existenţa a două căi de atac, respectiv apel şi recurs, iar curtea de apel judecă, după modificarea dispoziţiilor de procedură, prin Legea nr. 202/2010, apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunal.
Dispoziţiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 nu sunt aplicabile în cauză, ele vizează competenţa organelor judiciare în privinţa proceselor aflate în curs de judecată la data modificării Codului de procedură penală, adică a cauzelor în care sesizarea instanţei de judecată s-a făcut mai înainte de intrarea în vigoare a legii noi şi în care nu s-a pronunţat încă o hotărâre; referitor la căile de atac, sunt aplicabile doar prevederile alin. (1) al articolului menţionat şi care sunt aplicabile raportat la data pronunţării hotărârii judecătoriei împotriva căreia s-a exercitat calea de atac.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a admis excepţia privind competenţa materială şi în baza art. 42 C. proc. pen. raportat la art. 281 pct. 3 C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale şi inculpatul C.T. în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, iar, în baza art. 43 alin. (1) C. proc. pen., constatând ivit conflict negativ de competenţă, a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în vederea soluţionării conflictului.
Instanţa de judecată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având a se pronunţa asupra problemei juridice vizând calea de atac incidenţă pentru Sentinţa penală nr. 15 din 17 ianuarie 2011 pronunţată de Judecătoria Bolintin Vale, în afara considerentelor prezentate de Tribunalul Giurgiu, arată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 371/P/2008 din data de 9 aprilie 2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului C.T., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005; art. 43 din Legea 82/1991 şi art. 272 alin. (1) din Legea 31/1990, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În consecinţă Judecătoria Bolintin Vale, legal investită la data de 16 aprilie 2009, a procedat la judecarea pricinii, intrarea în vigoare a Legii 202/2010 materializându-se ulterior.
Judecătoria Bolintin Vale s-a conformat întocmai dispoziţiilor tranzitorii regăsite în cuprinsul art. XXIV alin. (2) din legea privind „mica reformă în justiţie" care stipulează că - „procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal investite vor continua să fie judecate de acele instanţe, dispoziţiile referitoare la competenţa instanţelor din Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi".
În consecinţă, prin sentinţa penală nr. 15 din 17 ianuarie 2011 Judecătoria Bolintin Vale s-a pronunţat.
După cum se observă, hotărârea judecătorească fiind emisă după intrarea în vigoare a Legii 202/2010, iar o situaţie tranzitorie vizând căile de atac ce să le urmeze un astfel de circuit procesual atipic nefiind acoperită de art. XXIV, vor avea incidenţă, cu evidenţă, principiile generale de aplicare a legii procesual penale în timp - tempus regit actum. Aşadar se vor aplica direct prevederile modificate ale Codului de procedură penală.
Existenţa unei legi determinate este incompatibilă cu o marjă de interpretare a sa din partea instanţelor, în măsura în care sensul normelor juridice sunt bine înţelese. în activitatea jurisdicţională, legalitatea impune judecătorului obligaţii esenţiale: interpretarea strictă a legii şi interzicerea analogiei, respectiv neaplicarea retroactivă a legii.
Or, judecătorii Curţii de Apel când au calificat calea de atac drept apel au făcut trimitere expresă la instituţia analogiei - care presupune extinderea aplicării unei norme cu privire la o situaţie nereglementată expres dar care este asemănătoare cu cea descrisă de norma respectivă. Se specifică în acest sens că, conform reglementării anterioare Legii 202/2010, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, competentă să judece cauza în primă instanţă era judecătoria, sentinţa putând fi atacată cu apel la tribunal iar Decizia cu recurs la curtea de apel. însă, în prezent, infracţiunile de evaziune fiscală, prin aceeaşi lege de modificare, au fost date în competenţă tribunalului ca instanţă de fond, fiind pe cale de consecinţă supuse atât apelului cât şi recursului. întrucât ar fi inadmisibil ca părţilor să le fie luată o cale de atac doar în ceea ce priveşte situaţiile tranzitorii, Curtea de Apel a calificat calea de atac ca fiind apel.
De regulă norma juridică este de strictă interpretare, aşa încât o aplicare prin analogie, indiferent de sensul în care operează, în favoarea sau în defavoarea inculpatului, nu-şi găseşte locul.
Regula de principiu este inadmisibilitatea analogiei în această materie. Până la urmă, noile intervenţii normative sunt determinate de legiuitor ca urmare a unei alegeri făcute de acesta în funcţie de obiectivele concrete ale politicii penale, exprimă voinţa deliberată a acestuia în cadrul unui proces de accelerare a soluţionării cauzelor. În niciun caz tocmai acest argument, al voinţei politicii penale, nu poate conduce la o concluzie contrară.
În consecinţă, cum prin modificările aduse de Legea nr. 202/2010 s-au modificat dispoziţiile art. 28/1 pct. 3, în sensul că hotărârile pronunţate de judecătorii, în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului, pot fi atacate cu recurs la curţile de apel, iar în cauză avem o hotărâre pronunţată ulterior intrării în vigoare a Legii 202/2010, urmează ca sentinţa să fie supusă doar căii de atac a recursului instrumentat direct la Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul C.T. în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 178/2012. Penal. Conflict de competenţă... | ICCJ. Decizia nr. 333/2012. Penal. Conflict de competenţă... → |
|---|
