ICCJ. Decizia nr. 1827/2012. Penal. Traficul de persoane (Legea 678/2001 art. 12). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALA
Decizia nr. 1827/2012
Dosar nr. 4158/120/2010
Şedinţa publică din 29 mai 2012
Deliberând asupra recursului, reţine următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 2 din 8 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul condamnat B.I.C., fiul lui A. şi S., născut la data de 27 aprilie 1972, deţinut în Penitenciarul Ploieşti a Sentinţei penale nr. 286 din 21 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în Dosarul penal nr. 5756/120/2007.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că revizuentul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 286 din 21 mai 2008 de Tribunalul Dâmboviţa, astfel cum a fost modificată în apelul procurorului şi părţii civile prin Decizia penală nr. 11 din 5 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin respingerea recursurilor inculpatului şi părţii civile (Decizia nr. 3382 din 22 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), la o pedeapsă de 4 ani închisoare cu executare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2000 săvârşită în stare de recidivă postexecutorie şi obligat la plata către partea civilă, victima infracţiunii, a sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii de revizuire, revizuentul a invocat faptul ca s-a comis o eroare judiciară şi că există situaţii, fapte şi împrejurări în sensul art. 394 lit. a) C. proc. pen., din care rezultă nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei instanţei sub aspectul laturii penale şi civile.
Astfel, revizuentul arată că partea vătămată a ascuns afecţiunile psihice anterioare săvârşirii faptei, aceasta fiind diagnosticată cu mai bine de 8 ani, anterior anului 2005 (data săvârşirii faptei) cu tulburări psihiatrice şi numeroase internări în secţii de specialitate.
Partea vătămată a afirmat şi a depus la dosarul cauzei diverse acte medicale referitoare la afecţiunile sale psihice datorate faptei inculpatului, atestând internări, unele prezentând alterări sau lipsindu-le unul sau mai multe din elementele de autenticitate sau a depus astfel de acte ce s-au dovedit că atestă date false.
De asemenea, soţul părţii vătămate a intentat o acţiune de divorţ motivată de faptul că soţia sa (parte vătămată în cauza penală) a plecat în Italia pentru a se prostitua cu bună-ştiinţă, fiind depusă copia cererii de chemare în judecată (Dosar civil nr. 3782/315/2009 al Judecătoriei Târgovişte).
Se mai arată că în încercările ei de a se angaja, partea vătămată a folosit o diplomă de bacalaureat falsă ce atestă contrar adevărului că este absolventă a Liceului Agricol Voineşti.
Cu privire la aceste susţineri, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa prin referatul întocmit şi înaintat instanţei apreciază că afecţiunile psihice ale victimei anterioare săvârşirii faptei nu au nicio relevanţă cu privire la existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane a cărei victimă a fost şi de care este acuzat inculpatul; afecţiunile victimei atestate de diagnostice şi internări ulterioare săvârşirii faptei nu au fost avute în vedere nici de procuror în susţinerea acuzaţiei şi nici de instanţă la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, instanţele nereţinând că urmare săvârşirii faptei partea vătămată a dezvoltat astfel de afecţiuni şi în consecinţă, atât actele neconforme, cât şi cele acuzate de fals, nu pot prezenta relevanţă în revizuire.
Pe de altă parte, utilizarea de către victimă a unei diplome false de bacalaureat pentru a se angaja nu are nicio legătură cu cauza în care se solicită revizuirea, plângerea condamnatului - revizuent pe acest aspect făcând obiectul Dosarului penale nr. 446/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte.
Hotărârea civilă de divorţ care ar reţine că partea vătămată a plecat în Italia cu bună-ştiinţă să se prostitueze nu are autoritate de lucru judecat în raport cu hotărârea penală a cărei revizuire se cere, sub aspectul laturii penale.
Întrucât situaţiile invocate de condamnat nu sunt nici noi, nici relevante, neputând conduce la soluţii contrare pe latură penală şi civilă, se solicită respingerea cererii de revizuire.
S-au anexat referatului întocmit cererii de revizuire, Decizia penală nr. 3382 din 22 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia penală nr. 11 din 5 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, motivele de apel formulate de apelanta-parte vătămată, Sentinţa penală nr. 286 din 21 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, Adresa Spitalului oraşului Pucioasa către SCA C. şi A., Adeverinţă medicală din 20 mai 2009, Registru consultaţii medicale, Scrisoare medicală din 18 decembrie 2005, Adresa Spitalului Municipal Târgovişte din 31 iulie 2009 către SCA C. şi A., foi de observaţie clinică generală pe numele G.M., foaie de temperatură adulţi, foaie de evoluţie şi tratament, protocol al examenului computer tomograf, buletin de analize medicale, bilet de internare, copie de pe cererea de divorţ, copie de pe Încheierea de şedinţă din 19 iunie 2009 din Dosarul nr. 2782/315/2009, diplomă de bacalaureat pe numele G.M., Adeverinţa din 4 septembrie 2009 a Consiliului Superior de Medicină Legală, opinie expertală a doctorului G.Ş.C., certificat de grefă eliberat de Judecătoria Târgovişte în Dosarul penal nr. 10671/315/2010, copie de pe plângerea penală formulată de revizuent împotriva făptuitoarei G.M., Rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, Rezoluţia din 6 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, certificat de grefă eliberat de Judecătoria Târgovişte în Dosarul penal nr. 10671/315/2010.
La termenul de judecată din 4 ianuarie 2011 instanţa de fond a pus în discuţia părţilor admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire după care cauza a fost repusă pe rol faţă de modificările aduse art. 403 alin. (1) C. proc. pen. a Legii nr. 102/2010 în sensul examinării admisibilităţii în principiu în Camera de consiliu fără participarea părţilor şi a procurorului.
Tribunalul a constatat că revizuentul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 286 din 21 mai 2008 a Tribunalului Dâmboviţa, astfel cum a fost modificată în apelul procurorului şi a părţii civile prin Decizia penală nr. 11 din 5 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă prin respingerea recursurilor inculpatului şi părţii civile (Decizia nr. 3382 din 22 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), la o pedeapsă de 4 ani închisoare cu executare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane şi obligat la plata către partea civilă, victima infracţiunii, a sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale.
S-a mai constatat de Tribunal că în cauză nu sunt întrunite în mod cumulativ cerinţele prev. de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. pentru a se dispune revizuirea hotărârii judecătoreşti definitive prin care a fost condamnat revizuentul. Potrivit textului de lege sus citat, revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
În acest sens, instanţa de fond a observat că, în mod constant, în jurisprudenţă şi doctrină s-a evidenţiat că acest caz de revizuire este dublu condiţionat, în sensul că pe de o parte trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţele anterioare ce au soluţionat cauza, iar pe de altă parte, potrivit art. 394 alin. (2) C. proc. pen., trebuie ca pe baza acestor fapte sau împrejurări noi să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.
În ceea ce priveşte prima condiţie dintre cele expuse mai sus, practica judiciară a evidenţiat că faptele sau împrejurările „noi" în înţelesul legii se referă la faptele probatorii şi nu la mijloacele de probă prin care acestea pot fi administrate în cauză. În acest sens, nu pot fi considerate „noi" acele mijloace de probă care sunt propuse în completarea dovezilor deja administrate şi totodată, descoperirea faptelor sau împrejurărilor noi trebuie să fie corelată cu necunoaşterea acestora de către instanţa de judecată.
Ori, în speţă, revizuentul a susţinut că există situaţii, fapte şi împrejurări în înţelesul dispoziţiilor legale mai sus amintite şi constau în faptul că partea vătămată a ascuns afecţiunile psihice de care suferă anterioare săvârşirii faptei, existenţa unor acte medicale care confirmă sănătatea precară a acesteia, existenţa unei acţiuni civile de divorţ din care rezultă că partea vătămată a plecat în Italia pentru a se prostitua cu bună-ştiinţă, falsificarea unor diplome de bacalaureat în scopul angajării.
Aceste susţineri au fost apreciate de Tribunal ca fiind nefondate neputând fi considerate motive de revizuire în sensul disp. art. 394 lit. a) C. proc. pen., argumentat de faptul că afecţiunile psihice anterioare săvârşirii faptei nu prezintă relevanţă cu privire la existenţa infracţiunii de trafic de persoane pentru care a fost condamnat revizuentul, iar în privinţa înscrisurilor false pe care le-a folosit partea vătămată, acestea nu au legătură cu fapta pentru care a fost condamnat revizuentul.
Pe de altă parte, hotărârea civilă de divorţ din care ar rezulta că partea vătămată a plecat în Italia cu bună-ştiinţă să se prostitueze nu are autoritate de lucru judecat în raport cu hotărârea penală a cărei revizuire se cere sub aspectul laturii penale.
Potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârile definitive ale instanţelor penale au autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei şi a vinovăţiei în raport cu hotărârile civile, astfel că ceea ce ar hotărî instanţa civilă ce soluţionează divorţul cu privire la aceste aspecte, este irelevant pentru revizuirea solicitată.
Câtă vreme aspectele invocate de condamnat nu sunt nici noi nici relevante, neputând conduce la soluţii contrare pe latură penală şi civilă, tribunalul apreciază că în speţă nu sunt întrunite cele două condiţii prev. de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., situaţie în care va respinge cererea de revizuire formulată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel revizuentul B.I.C. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că în mod greşit fost respinsă cererea sa de revizuire, deşi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, respectiv disp. art. 394 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
În acest sens, a invocat apelantul faptul că, ulterior pronunţării hotărârii de condamnare au fost descoperite fapte şi împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de către instanţă la data soluţionării cauzei şi pe baza cărora se putea dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare.
Astfel, partea vătămată a ascuns afecţiunile neurologice şi psihice de care suferea, anterioare săvârşirii pretinsei fapte de trafic de persoane. G.M., în noiembrie 2005 (momentul pretinsei săvârşiri a faptei) era deja diagnosticată de medicii neurologi şi psihiatrici cu „decompensare nevrotică cu elemente funcţionale, tulburări depresive cu atacuri de panică, idei de autoliza-reacţie acută de stres". Din martie 2005 până în februarie 2009 partea vătămată nu a efectuat nici un control de specialitate şi nu a respectat nici un tratament, aşa cum rezultă din actele depuse de către aceasta la dosarul cauzei pe întreg parcursul ciclului procesual normal, iar în perioada 14 martie - 21 martie 2005 şi 26 martie - 28 martie 2005 aceasta a fost internată la Spitalul Municipal Târgovişte - mănăstirea Dealu, în prima perioadă la Secţia Neurologie şi în a doua, la aceeaşi unitate medicală, dar la psihiatrie.
Partea vătămată a susţinut că a avut de suferit afecţiuni în plan fizic şi psihic de pe urma pretinsei fapte penale, depunând la dosar o aşa-zisă „scrisoare medicală", însă acest act nu este conform cu realitatea şi, din păcate, nici organul de urmărire penală şi nici instanţele de judecată, nu au sesizat gravele lipsuri şi vicii ale înscrisului, apreciind ca fiind reale susţinerile false ale părţii vătămate.
Aceeaşi parte vătămată a încercat şi a reuşit să pozeze în victimă, folosind şi alte înscrisuri false.
În cadrul recursului aceasta a depus şi un înscris intitulat „adeverinţă medicală" care atesta că ea a fost luată în evidenţele Spitalului oraşului Pucioasa, la data de 6 februarie 2008".
Făcând demersuri pentru a se verifica dacă şi acest înscris corespunde realităţii, s-a demonstrat prin Adresa oficială din 4 august 2009 că „numita G. se afla în evidenţele Cabinetului de Psihiatrie din ambulatoriul de specialitate din anul 2009, la poziţiile 587 şi 1942/2009, conform registrului de consultaţii şi nu apare în evidenţele medicale ale instituţiei înainte de februarie 2009, prin urmare nici în anul 2008.
A mai precizat apelantul că, deşi a recunoscut iniţial comiterea faptei pentru care a fost condamnat, totuşi această recunoaştere parţială a faptelor nu corespunde realităţii, se datorează sfaturilor primite de la apărătorul revizuentului la acel moment.
În ceea ce priveşte soluţionarea laturii civile a cauzei, apelantul revizuent a susţinut că suma de 50.000 RON acordată cu titlu de daune morale este exagerat de mare, raportat la practica instanţelor de judecată, unde în speţe grave s-au acordat sume rezonabile.
În final, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi pe fond admiterea cererii de revizuire, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a nu se ajunge în situaţia privării revizuentului de un grad de jurisdicţie.
Curtea de Apel Ploieşti, examinând sentinţa apelată, în raport de criticile formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 371 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a constatat că apelul este nefondat, respingându-l prin Decizia penală nr. 96 din data de 17 iunie 2011.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că instanţa de fond, în mod corect, a constatat că în cauză nu sunt întrunite în totalitate şi în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care reglementează în mod expres cazul de revizuire avut în vedere de către apelant, dispoziţiile acestui text de lege fiind în mod judicios interpretate şi aplicate, prin prisma deciziilor jurisprudenţiale constante ale instanţei supreme.
Potrivit acestui text de lege, revizuirea unei hotărâri penale definitive va fi cerută atunci când s-au descoperit fapte şi împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar conform art. 394 alin. (2) C. proc. pen., acesta constituie un motiv de revizuire dacă pe baza faptelor şi a împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.
Doctrina şi jurisprudenţa au statuat, în mod constant, faptul că în cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii nu este admisibilă prelungirea probaţiunii, prin folosirea de noi mijloace de probă, pentru fapte ce au fost stabilite în mod definitiv anterior.
O atare interpretare a textului de lege a fost realizată într-o asemenea manieră, tocmai pentru a nu se aduce atingere autorităţii de lucru judecat, iar cazul de revizuire menţionat mai sus este incident doar în ceea ce priveşte faptele probatorii, deci a faptelor şi împrejurărilor asupra cărora poartă probaţiunea, şi nu asupra mijloacelor de probă prin intermediul cărora s-ar putea dovedi acestea.
Cu alte cuvinte, faptele şi împrejurările trebuie să fie noi şi nu mijloacele de probă invocate în dovedirea lor.
Tot pe cale jurisprudenţială s-a evocat şi faptul că, în aplicarea art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ceea ce este determinant nu este împrejurarea ca faptul pretins nou să nu fi fost reţinut de instanţă ca dovedit, ci ca acest fapt să nu fie cunoscut.
Or, revizuentul a fost condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă pentru comiterea infracţiunii de trafic de persoane în dauna părţii vătămate G.M., reţinându-se în sarcina acestuia, în esenţă, faptul că, în cursul lunii noiembrie 2005, a racolat-o pe partea vătămată, prin înşelăciune, promiţându-i că îi va găsi un loc de muncă ca vânzătoare în Italia, avansându-i cheltuielile de transport în această ţară, iar apoi, ajunsă acolo, partea vătămată a fost forţată să se prostitueze, sub pretextul restituirii banilor către revizuent, inclusiv a unor sume reprezentând chirie şi plata hranei.
În raport de situaţia de fapt reţinută în mod definitiv de instanţele care au soluţionat cauza, Curtea a constatat că motivele invocate de către apelant nu pot conduce la reformarea sentinţei atacate şi nici la reţinerea unei alte situaţii de fapt, contrare celei arătate, dar mai ales cu efect de exonerare a răspunderii penale a apelantului.
Eventualele afecţiuni psihice ale părţii vătămate, chiar preexistente perioadei în care s-a comis fapta, nu prezintă relevanţă în raport de conţinutul constitutiv al infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat, aşa încât pe baza înscrisurilor noi care ar putea dovedi aceste pretinse afecţiuni ori internări în unităţi de specialitate nu se poate dovedi netemeinicia soluţiei de condamnare a autorului acestei fapte.
Pe de altă parte, din examinarea dosarului în care a fost pronunţată sentinţa a cărei revizuire s-a solicitat, Curtea a reţinut împrejurarea că, pe parcursul soluţionării în fond a acestei cauze, apelantul şi-a formulat diverse apărări, inclusiv legate de conduita părţii vătămate, iar cu prilejul recursului s-a invocat, ca motiv de recurs, şi existenţa unor pretinse afecţiuni neuropsihice ale victimei, solicitându-se proba cu expertiză medico-legală pentru a se stabili aceste afecţiuni.
Instanţa de recurs a respins ca neconcludentă această probă, nefiind îndeplinite condiţiile legale de admisibilitate a acesteia.
În această situaţie, Curtea a constatat că, practic, prin formularea cererii de revizuire se tinde la prelungirea probaţiunii sub acest aspect şi pe cale de consecinţă la abolirea răspunderii penale a apelantului revizuent. Or, revizuirea nu reprezintă un remediu procesual pentru a se ajunge la prelungirea probaţiunii şi deci a cursului procesului penal care se află, în cazul revizuentului, în faza de executare a hotărârii.
În plus, s-a mai reţinut că o altă cerinţă cumulativă a textului şi care, de asemenea, nu este îndeplinită în cauză, este aceea ca, pe baza acestui înscris nou, să se poată dovedi netemeinicia soluţiei de condamnare a inculpatului.
Această condiţie nu este realizată deoarece înscrisurile la care a făcut referire apelantul revizuent nu pot avea ca efect înlăturarea răspunderii sale penale, câtă vreme aspectele vizând pretinsele afecţiuni psihice şi deci nevinovăţia inculpatului, au fost invocate inclusiv ca motive de recurs şi examinate în cadrul căilor ordinare de atac.
Pe de altă parte, Curtea a mai constat şi faptul că, tot pentru a obţine o reducere a pedepsei, apelantul a promovat şi o serie de alte remedii procesuale în cauză, respectiv contestaţie la executare, în cadrul cărora a susţinut aspecte legate de greşita încadrare juridică a faptei prin greşita reţinere a stării de recidivă, aspect care, de asemenea, a constituit obiect de critică şi de examinare în cadrul căilor ordinare de atac.
În fine, nici motivul de apel care priveşte greşita soluţionare a laturii civile a cauzei, prin stabilirea unui cuantum exagerat al daunelor morale, ca element al răspunderii civile a apelantului, nu poate fi reţinut ca fiind întemeiat atâta vreme cât întrunirea cumulativă a condiţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală a constituit obiect de analiză în cadrul procesului penal finalizat cu pronunţarea soluţiei definitive a cărei revizuire s-a solicitat.
Alte eventuale aspecte, intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii, cum ar fi punerea în executare silită, de către partea vătămată, în calitate de creditor, a dispoziţiilor ce vizează latura civilă a cauzei penale, nu pot constitui temei pentru revizuirea hotărârii definitive, în sensul reducerii întinderii acestor despăgubiri, care au fost examinate şi definitiv stabilite prin hotărâre cu autoritate de lucru judecat.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs revizuentul B.I.C. Recursul nu a fost motivat în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., prin motivele de recurs depuse ulterior la dosar invocându-se faptul că instanţele au avut în vedere, în analiza cererii de revizuire, Sentinţa penală 286 din 21 mai 2008 a Tribunalului Dâmboviţa deşi aceasta fusese modificată prin Decizia penală nr. 11 din 5 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, precum şi faptul că ambele instanţe au ignorat analizarea laturii civile a cererii de revizuire.
Cu ocazia dezbaterilor au fost invocate cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 9 şi 172 C. proc. pen. În acest sens s-a arătat că există contradicţie între considerente şi dispozitiv, întrucât în dispozitiv instanţa de fond a făcut referire la Sentinţa penală nr. 286 din 21 mai 2008 a Tribunalului Dâmboviţa, fără să facă trimitere la decizia instanţei de apel prin care aceasta a fost modificată, iar în considerente este analizată şi Decizia nr. 11 din 5 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti. Totodată s-a arătat că instanţele au făcut o greşită aplicare a legii, întrucât au apreciat că cererea de revizuire vizează Sentinţa penală nr. 286 din 21 mai 2008 a Tribunalului Dâmboviţa, deşi aceasta fusese desfiinţată prin Decizia penală nr. 11 din 5 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, în realitate aceasta fiind hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat.
Faţă de împrejurarea că până la data dezbaterilor în prezenta cauză nu s-a dispus o soluţie de trimitere în judecată a părţii civile G.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 290 şi 291 C. pen. cercetările nefiind finalizate, nu au mai fost susţinute criticile referitoare la neanalizarea cererii de revizuire din perspectiva laturii civile a cauzei.
Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., recursul se motivează prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, iar în caz contrar efectul devolutiv al recursului se restrânge la cazurile de casare care, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. pot fi luate în considerare din oficiu. Ca atare, instanţa constată că nu mai poate analiza criticile formulate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.
Verificând hotărârea recurată prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., dar şi în limitele prevăzute de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Din analiza hotărârilor pronunţate în cauză se constată neîntemeiate criticile formulate de apărare, întrucât ambele instanţe au făcut referire la împrejurarea că Sentinţa penală nr. 286 din 21 mai 2008 a Tribunalului Dâmboviţa, a fost modificată prin Decizia nr. 11 din 5 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti.
Pe de altă parte, aspectele invocate sunt total lipsite de relevanţă în condiţiile în care cererea de revizuire s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., urmărindu-se prin promovarea acestei căi extraordinare de atac obţinerea unei soluţii de achitare, iar modificările aduse în apel Sentinţei penale nr. 286 din 21 mai 2008 a Tribunalului Dâmboviţa, nu vizează starea de fapt ci reţinerea stării de recidivă postexecutorie, modalitatea de executare a pedepsei şi majorarea sumei stabilită cu titlu de daune morale.
Ca atare, chiar şi în condiţiile în care instanţele nu ar fi reţinut că hotărârea supusă revizuirii a fost modificată în căile de atac, împrejurarea nu prezenta relevanţă pentru analiza admisibilităţii în principiu.
Înalta Curte constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 403 rap. la art. 394 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. proc. pen., împrejurările arătate de către revizuent, respectiv faptul că partea vătămată avea afecţiuni psihice anterioare săvârşirii faptei, că ar fi divorţat pentru a pleca în Italia în vederea practicării prostituţiei, dincolo de faptul că unele dintre acestea au fost invocate şi în căile de atac, nici nu sunt de natură a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare a sa pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2000 (hotărâre pe care de altfel nici măcar nu a apelat-o în condiţiile în care a fost condamnat la o pedeapsă cu aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen.).
În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., deşi nu a mai fost susţinut cu ocazia dezbaterilor, instanţa îl va analiza întrucât conform art. 3859 alin. (3) acesta poate fi luat în considerare şi din oficiu. Criticile sunt însă nefondate, întrucât, astfel cum rezultă din conţinutul ambelor hotărâri, instanţele au analizat relevanţa înscrisurilor considerate noi de către revizuentul condamnat şi din perspectiva laturii civile a cauzei.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, soluţie în raport de care, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul revizuent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul parţial al apărătorului din oficiu urmând a fi avansat din fondurile Ministerului de Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul B.I.C. împotriva Deciziei penale nr. 96 din 17 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 225 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1945/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 1351/2012. Penal. Cerere de transfer de... → |
|---|
