ICCJ. Decizia nr. 1970/2012. Penal. îndreptare eroare materială (art.194 şi următoarele C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1970/2012
Dosar nr. 1500/1/2012
Şedinţa publică din 7 iunie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. ll din data de 20 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie s-a admis cererea de investire a Curţii de Apel Ploieşti cu cererea formulată de autorităţile judiciare bulgare de recunoaştere şi executare a hotărârii penale străine şi în consecinţă:
În baza art. 131 alin. (1) lit. a)-g) din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, republicată, şi prevederile Convenţiei Europene privind valoarea internaţională a hotărârilor represive adoptată la Haga la 28 mai 1970 ratificată de România prin Ordonanţa de Guvern nr. 90/1999, s-a dispus recunoaşterea şi executarea sentinţei penale nr. 26 din 22 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Varna în dosarul nr. 1767/2009 modificată prin decizia nr. 107 din 6 iulie 2010 a Curţii de Apel Varna, privind pe condamnatul - intimat B.M.A.
S-a constatat că prin hotărârea recunoscută i-a fost aplicată intimatului - condamnat pedeapsa de 1 (un ) an şi 6 (şase ) luni sub supraveghere, cu măsurile de supraveghere, după cum urmează:
- înregistrarea obligatorie la o adresă curentă pentru durata de 1 (un ) an şi 6 ( şase ) luni;
- întâlniri regulate obligatorii de două ori pe săptămână cu un ofiţer de supraveghere pe timp de 1 an şi 6 luni.
Pe durata de 2 ani este suspendat dreptul de a conduce un autovehicul de către condamnat de la data rămânerii definitive a hotărârii din care se scade perioada 10 iulie - 26 octombrie 2009 în care a avut loc suspendarea administrativă a permisului de conducere.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin cererea formulată de Ministerul Justiţiei al Bulgariei, ce a format obiectul adresei din 1 aprilie 2011, către Ministerul Justiţiei din România, s-a solicitat recunoaşterea şi executarea sentinţei nr. 26 din 22 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Varna în dosarul nr. 1767/2009 al acestei instanţe privind pe cetăţeanul român B.M.A.
În drept, autorităţile judiciare bulgare şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 302/2004 privind Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006, coroborate cu prevederile Convenţiei europene privind valoarea internaţională a hotărârilor represive de la Haga din 28 mai 1970.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 26 din 22 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Varna, în dosarul nr. 1767/2009, a condamnat pe B.M.A., la pedeapsa de punere în libertate sub supraveghere pe timp de 1 an şi 6 luni pentru uciderea din culpă, într-un eveniment rutier, a victimei A.K.A., faptă prevăzută de art. 343, paragraful 1B C. pen. bulgar, cu suspendarea dreptului de a conduce un autovehicul pe timp de 2 ani conform art. 343 C. pen.
Totodată s-au instituit împotriva condamnatului următoarele măsuri de supraveghere:
- înregistrarea obligatorie la o adresă curentă pentru un an şi şase luni,
- întâlniri regulate obligatorii de două ori pe săptămână cu un ofiţer de supraveghere pe aceeaşi perioadă.
S-a constatat că sentinţa a rămas definitivă prin decizia nr. 107 din 6 iulie 2010 a Curţii de Apel Varna, iar în perioada 10 iulie - 26 octombrie 2009 inclusiv, condamnatul a avut suspendată posibilitatea de a-şi exercita dreptul de a conduce un autovehicul, un ordin administrativ, în sensul disp. art. 37, Paragraful 1 şi 7 C. pen. bulgar, perioadă care se scade din durata suspendării.
S-a reţinut că, întrucât domiciliul condamnatului se află, în România, în mun. Ploieşti, str. Gen. Vasile Milea, judeţul Prahova, Ministerul Justiţiei al Republicii Bulgaria, prin organele sale judiciare competente, a solicitat Ministerului Justiţiei din România recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti susmenţionate conform art. 15 şi 16, 40 din Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive adoptate la Haga la data de 28 mai 1970, convenţie ratificată de România prin O.G. nr. 90/1999 şi aprobată prin Legea nr. 35/2000.
Potrivit art. 130 şi 131 din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu disp. art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale, pentru recunoaşterea unei hotărâri penale străine pe teritoriul României, se impun a fi îndeplinite următoarele condiţii:
- România este parte la un tratat internaţional în materie;
- a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul disp. art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, iar hotărârea nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau militară;
- a fost respectată ordinea publică a statului român, iar hotărârea poate produce efecte juridice în România potrivit legii penale române;
- nu a fost pronunţată o condamnare pentru aceleaşi fapte, împotriva aceleiaşi persoane în România sau într-un alt stat care a fost recunoscută în România.
- în speţă, raportând ansamblul înscrisurilor existente la dosar, cele emanate de la autoritatea judiciară bulgară fiind legalizate de un traducător autorizat, Curtea a constatat că cererea cu care a fost investită este întemeiată.
S-a reţinut că, cu prilejul dezbaterilor, condamnatul ascultat fiind a fost de acord cu admiterea cererii cu care a fost investită instanţa, dar numai în parte, susţinând că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 131 din Legea nr. 302/2004, dar sase constate că nu i-a fost aplicată pedeapsa de punere în libertate supravegheată ci, i s-a aplicat numai sancţiunea „probaţiunii" cu măsurile de supraveghere obligatorie.
Instanţa a considerat că această apărare nu are suport legal.
S-a reţinut că, este de necontestat, că inculpatul prin modul de conducere a autovehiculului său pe şosea, prin încălcarea regulilor de circulaţie, pătrunzând pe contrasens, a provocat din culpa sa uciderea victimei, faptă incriminată ca infracţiune de către ambele legislaţii penale din Bulgaria şi România, subzistând astfel dubla incriminare, fiind fără relevanţă modul de formulare al infracţiunii şi nici sistemul de pedepse aplicabil, din moment ce ambele sunt compatibile, iar denumirea instituţiilor de asemenea, nefiind relevantă în condiţiile în care are la baza aceleaşi temeiuri juridice în ambele legislaţii.
S-a mai arătat că, într-o altă apărare, atât cu prilejul dezbaterilor cât şi în concluziile scrise depuse ulterior, s-a invocat faptul că măsura suspendării permisului de conducere o poate analiza numai organele de poliţie conform art. 114 lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002, nu şi instanţa de judecată, când titularul a fost condamnat prin hotărâre judecătorească. definitivă.
Instanţa a considerat că nici această apărare nu este fondată deoarece este incontestabil că a fost comisă de către condamnat o infracţiune gravă, de ucidere din culpă, a victimei, situaţie în care nu se mai justifică legal ca titularul permisului să poate conduce, în continuare, autovehicule o perioadă de timp, pentru considerente de natură juridică şi preventivă, acestea subzistând, în ambele legislaţii, astfel că nu mai are relevanţă în final, care sunt organele judiciare competente care să dispună suspendarea permisului respectiv, instanţa sau organele de poliţie.
Referitor la faptul că, prin rezoluţia parchetului nu s-a solicitat Curţii deducerea din perioada de 2 ani a intervalului de timp dintre 10 iulie – 26 octombrie 2009, de suspendare a permisului de a conduce un automobil, măsură luată de autorităţile bulgare prin ordin administrativ, instanţa a arătat că, într-adevăr, s-a dispus condamnarea şi suspendarea permisului de conducere pe timp de 2 ani însă, instanţa de control judiciar - Curtea de Apel Vama - prin decizia nr. 107 din 6 iulie 2010, a dispus în mod expres că perioada de timp dintre 10 iulie - 26 octombrie 2009 se scade din perioada suspendării.
În raport de toate considerentele expuse, fiind îndeplinite în mod cumulativ toate condiţiile cerute de legislaţia internă şi internaţională, instanţa a arătat că se impune admiterea cererii de investire a Curţii de Apel Ploieşti cu cererea formulată de autorităţile judiciare bulgare de recunoaştere şi executare a hotărârii penale străine.
Ulterior, prin încheierea din 13 februarie 2012 pronunţată în acelaşi dosar, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie s-a admis cererea de înlăturare a omisiunii vădite, formulată din oficiu.
S-a înlăturat omisiunea din cuprinsul considerentelor şi a dispozitivului sentinţei penale nr. 11 din 20 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, în sensul că, pedeapsa de punere în libertate sub supraveghere pentru un an şi şase luni, conform art. 343 paragraful 1 B, C. pen. bulgar, aplicată cetăţeanului român B.M.A., prin sentinţa penală nr. 26 din 22 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Varna - Republica Bulgaria, rămasă definitivă, echivalează cu infracţiunea de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. (1) şi (2) C. pen., şi se substituie cu pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni închisoare, a cărei executare este suspendată sub supraveghere conform art. 861 C. pen., la care se adaugă şi dispoziţiile art. 863 C. pen., cu privire la măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului pe perioada un an şi şase luni.
Totodată, s-a dispus că măsura dreptului de a conduce autovehicule pe o perioadă de 2 ani aplicată aceluiaşi condamnat, drept pedeapsă complementară, are corespondenţă în legislaţia română şi echivalează cu pedeapsa accesorie prev. de art. 64 alin. (2) C. pen. român, combinat cu art. 114 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, din care se scade perioada de la 10 iulie - 26 octombrie 2009, în care a avut loc suspendarea administrativă a permisului de conducere.
S-a dispus ca menţiunea să se facă pe cele două exemplare ale hotărârii. S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această încheiere, Curtea a constatat că, prin sentinţa penală nr. 11 din 20 ianuarie 2012, din eroare, s-a omis a se face menţiunile referitoare la faptele reţinute în sarcina condamnatului B.M.A. , pentru care a fost condamnat definitiv de instanţa din Republica Bulgaria şi care au corespondenţă în legislaţia română.
Astfel, s-a reţinut că, prin sentinţa nr. 26 din 22 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Varna, rămasă definitivă, cetăţeanului român B.M.A., i-a fost aplicată pedeapsa de punere în libertate sub supraveghere pentru un an şi şase luni, conform art. 343 paragraful 1 B, C. pen. bulgar.
S-a constatat că, această infracţiune echivalează cu infracţiunea de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. (1), (2) C. pen. şi se substituie cu pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni închisoare şi a cărei executare este suspendată sub supraveghere, conform art. 861 C. pen., la care se adaugă şi dispoziţiile, art. 863 C. pen., cu privire la măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului pe perioada de 1 an şi 6 luni.
S-a mai constatat că măsura dreptului de a conduce autovehicule, pe o perioadă de 2 ani, aplicată aceluiaşi condamnat, drept pedeapsă complementară, are corespondenţă în legislaţia română, respectiv echivalează cu pedeapsa accesorie prev. de art. 64 alin. (2) C. pen. român, combinat cu art. 114 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, şi din care se scade perioada de la 10 iulie - 26 octombrie 2009, în care a avut loc suspendarea administrativă a permisului de conducere.
Ca atare, în conformitate cu disp. art. 196 C. proc. pen., Curtea a admis cererea formulată din oficiu şi a înlăturat omisiunea din cuprinsul sentinţei penale nr. 11 din 20 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti.
Împotriva încheierii din 13 februarie 2012 pronunţată în dosarul 981/42/2011, de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, a formulat recurs condamnatul B.M.A. , susţinând că încheierea este contrară dispoziţiilor art. 195,196 C. proc. pen., care sunt aplicabile pentru unele aspecte limitativ prevăzute de lege, iar în cauză, instanţa a modificat chiar dispozitivul sentinţei penale, agravând situaţia sa.
A solicitat casarea încheierii atacate şi respingerea cererii de înlăturare a omisiunii vădite.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 196 C. proc. pen., dispoziţiile art. 195 privind îndreptarea erorilor materiale, se aplică şi în cazul când instanţa, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, apărători, potrivit art. 189 sau 190, precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii.
Prin urmare, legiuitorul a prevăzut expres şi limitativ situaţiile în care prin încheiere, instanţa de judecată are posibilitatea legală de a înlătura anumite omisiuni vădite.
Se constată că, prin încheierea din 13 februarie 2012, instanţa a substituit pedeapsa de punere în libertate sub supraveghere pentru un an şi şase luni, aplicată prin sentinţa penală nr. 26 din 22 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Varna cu pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni închisoare a cărei executare a suspendat-o sub supraveghere, conform art. 861 C. pen., la care a adăugat dispoziţiile art. 863 C. pen., cu privire la măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului pe perioada un an şi şase luni.
Totodată, a echivalat măsura suspendării dreptului de a conduce pe o durată de 2 ani (dispusă prin sentinţă), cu pedeapsa accesorie prev. de art. 64 alin. (2) C. pen. român, combinat cu art. 114 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.
Astfel, se constată că, prin încheierea pronunţată, în temeiul art. 196 C. proc. pen., instanţa a completat sentinţa penală cu dispoziţii referitoare la pedeapsa principală şi a adăugat o pedeapsă accesorie, aducând modificări nepermise de lege, soluţiei dispuse prin sentinţă, pe fondul cauzei, pe calea unei încheieri de înlăturarea a unor omisiuni vădite.
Cum aceste modificări nu se circumscriu cazurilor în care instanţa poate, în temeiul art. 196 C. proc. pen., să înlăture omisiuni vădite, înalta Curte constată că, recursul formulat de condamnatul B.M.A., este întemeiat.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., înalta Curte va admite recursul, va admite recursul declarat de recurentul inculpat B.M.A. împotriva încheierii din 13 februarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, dispusă în dosar nr. 981/42/2011.
Va casa încheierea atacată şi va menţine dispoziţiile sentinţei penale nr. 11 din 20 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul inculpat B.M.A. împotriva încheierii din 13 februarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, dispusă în dosar nr. 981/42/2011.
Casează încheierea atacată şi menţine dispoziţiile sentinţei penale nr. 11 din 20 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1599/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 210/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
