ICCJ. Decizia nr. 2231/2012. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2231/2012
Dosar nr. 6464/110/2011
Şedinţa publică din 25 iunie 2012
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 30/ D din 14 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Bacău, s-a dispus, în baza art. 174 alin. (1) C. pen., condamnarea inculpatului P.C. la pedeapsa de 14 ani închisoare şi 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi a arestului preventiv de la 12 septembrie 2011 la zi, iar, în baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II- a şi lit. b) C. pen. şi s-a dispus păstrarea mijloacelor de probă aflate în plicurile şi coletele consemnate în procesul verbal din data de 12 decembrie 2011, aflate la camera de corpuri delicte a Tribunalului Bacău.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 10.000 lei către partea civilă D.T. şi s-a luat act că D.I. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
Totodată, s-a făcut aplicarea art. 7 din Legea nr. 76/2008 şi art. 191 C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţa a reţinut, în esenţă, în fapt, că, în dimineaţa zilei de 08 septembrie 2011, inculpatul a fost rugat de martora D.V. să o ajute la montarea unei lustre în domiciliul său. Dând curs solicitării martorei, inculpatul, care deja consumase băuturi alcoolice, fiind un împătimit al alcoolului, s-a deplasat la locuinţa acesteia, unde a consumat împreună cu martora şi cu victima D.A., în vârstă de 61 de ani, circa 2 litri de vin şi separat încă aproximativ 2 litri din aceeaşi băutură. Întrucât victima a invitat-o la el acasă pe numita D.P.I., nepoata martorei D.V., pentru a-i da un cuier, inculpatul s-a oferit să o ajute la transport, motiv pentru care cei trei s-au deplasat la locuinţa lui D.A. în scopul luării bunului promis. Deoarece victima a încercat să amâne momentul remiterii acestuia, motivând că nu doreşte să fie văzut de alte persoane de pe stradă când îşi înstrăinează bunurile, inculpatul s-a enervat şi a început să riposteze verbal, fapt ce l-a determinat pe D.A. săi ceară să părăsească locuinţa şi curtea sa. Inculpatul a refuzat, însă, şi l-a prins pe victimă pe după cap, lovindu-l cu pumnul şi cu piciorul în zona spatelui. Având în vedere reacţia inculpatului, victima a luat o bâtă de lângă perete şi l-a lovit pe acesta peste umăr, fapt care l-a iritat şi mai mult pe inculpat, astfel că acesta a început să îi aplice victimei mai multe lovituri cu pumnul în zona nasului şi a gurii, în timp ce, cu cealaltă mână, o ţinea de ceafă, până ce victima a căzut şi s-a lovit cu capul de pragul uşii de acces în prima cameră a locuinţei. Martora oculară D.P.I. s-a speriat şi a fugit, inculpatul rămânând singur în locuinţă cu victima. D.A. s-a ridicat singur de jos, dar inculpatul l-a lovit din nou cu pumnul în figură, acesta căzând din nou şi lovindu-se cu capul de pragul aceleiaşi uşi, după care inculpatul i-a mai aplicat şi alte lovituri, cu piciorul în zona capului, pieptului, abdomenului, a spatelui şi a membrelor. De asemenea, inculpatul a mai lovit victima şi cu bâta cu care fusese agresat anterior de acesta, în partea stângă a capului, respectiv zona fronto - parietală stânga, corpul contondent rupându-se. Imediat după săvârşirea faptei, inculpatul a părăsit locuinţa victimei şi, în momentul în care a ieşit afară din curte, a avut o reacţie nervoasă, aruncând căruciorul cu care venise în mijlocul şoselei şi izbind cu piciorul poarta de acces în curtea locuinţei victimei, manifestări ce au fost observate de martora D.P.I., care a plecat înspre locuinţa bunicii sale pentru a-i relata incidentul.
S-a mai arătat de către judecătorul fondului că, ulterior, inculpatul, aflat în stare de ebrietate, s-a deplasat „la magazin la D.”, unde s-a lăudat că „a lăsat pe cineva în baltă de sânge”, după care a ieşit pe DN 11, a oprit aproximativ 4-5 autovehicule care se deplasau către mun. Oneşti şi a acostat o femeie de etnie rromă cu intenţia de a o agresa, însă aceasta a început să ţipe, în ajutorul său sărind trei bărbaţi din acelaşi grup cu ea, precum şi bunica şi vărul inculpatului. Apoi, inculpatul a mai rupt nişte pomi plantaţi în faţa curţii unui vecin, după care a început să strige că, dacă se va apropia cineva de el, îl va omorî, pentru că „a mai bătut pe unul şi l-a lăsat într-o baltă de sânge”.
A mai reţinut instanţa că, ajunsă acasă, martora D.P.I. a povestit bunicii sale, D.V., cele întâmplate, după care, în cursul serii, cele două s-au deplasat la locuinţa victimei D.A., unde au constatat lipsa acestuia şi mai multe pete de sânge pe pragul uşii de acces în prima cameră, în apropierea uşii, pe podea şi pe perna de pe pat, observând şi bâta folosită de inculpat, ruptă în două bucăţi şi murdară de sânge. Văzând că victima nu este acasă, cele două au părăsit locuinţa, însă martora D.P.I. a revenit a doua zi, găsindu-l pe D.A. în stare de agonie. În ziua de 10 septembrie 2011, în jurul orelor 13,00 - 13,30, victima a fost găsită decedată în cea de-a doua cameră a locuinţei sale, de către mama sa D.T., care sosise din mun. Oneşti. După două zile, în data de 12 septembrie 2011, inculpatul, fiind convins de bunica sa P.N., s-a prezentat singur la Postul de Poliţie Bogdăneşti şi s-a pus la dispoziţia organelor de urmărire penală, pentru cercetări. Această situaţie de fapt a fost reţinută de instanţă din coroborarea întregului material probator administrat în cauză, respectiv procesul verbal de cercetare la faţa locului, declaraţiile părţii vătămate D.I. şi părţii civile D.T., declaraţiile inculpatului P.C. şi ale martorilor D.P.I., D.V., D.N., D.O., P.N., A.D., procesele verbale de percheziţie domiciliară, biletele de ieşire din spital pe numele inculpatului P.C., raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. S/2482A2 din 29 septembrie 2011 emis de S.M.L. Bacău, privind pe inculpatul P.C., procesul verbal de constatare a efectuării de acte premergătoare, planşele foto, procesul verbal de constatare preliminară a cauzelor decesului victimei D.A., precum şi raportul de constatare medico - legală nr. 87/ A4 din 11 septembrie 2011, emis de C.M.L. Oneşti, din care rezultă că „moartea numitului D.A. a fost violentă. Ea s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute instalate după fractură de boltă şi bază de craniu cu hemoragie subarahnoidiană cerebrală şi cerebeloasă şi hemoragie externă consecutive unui politraumatism prin agresiune (omucidere). Leziunile de violenţă externe şi interne s-au putut produce prin lovire cu corpuri şi mijloace contondente şi corpuri tăietoare-despicătoare, în circumstanţele stabilite de anchetă şi au legătură de cauzalitate directă cu decesul. Moartea poate data din 10 septembrie 2011.”
În drept, instanţa a apreciat că fapta inculpatului P.C. care, în după-amiaza zilei de 08 septembrie 2011, în jurul orei 14,00, pe fondul consumului de alcool şi al unui conflict spontan, a lovit cu o bâtă, precum şi cu pumnii şi picioarele victima D.A. în zona capului şi a corpului, cauzându-i leziuni traumatice grave care au condus la decesul victimei în data de 10 septembrie 2011, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor, prevăzute de art. art. 174 alin. (1) C. pen.
La stabilirea acestei încadrări juridice, instanţa a avut în vedere zona anatomică vizată, în principal capul, zonă vitală a organismului, precum şi zonele toracică şi abdominală; natura obiectului vulnerant folosit, respectiv o bâtă, pumnii, picioarele, precum şi intensitatea loviturilor, acestea fiind aplicate cu o violenţă deosebită, urmările lor fiind menţionate în cuprinsul raportului medico-legal de necropsie.
În ceea ce priveşte apărarea formulată de inculpat în sensul schimbării încadrării juridice în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prima instanţă a apreciat că aceasta nu este întemeiată.
Făcând o prezentare amplă a elementelor de diferenţiere a celor două infracţiuni, instanţa a arătat că, în cauză, nu se poate reţine existenţa infracţiunii prevăzută de art. 183 C. pen., deoarece, în raport de obiectul vulnerant folosit pentru a lovi, o bâtă, făptuitorul a acceptat producerea unui astfel de eveniment, respectiv moartea victimei, rezultând, aşadar, că a acţionat cu intenţia de a ucide şi nu de a produce doar o vătămare a acesteia, cu atât mai mult cu cât a lovit într-o zonă vulnerabilă ce poate duce oricând la deces.
În ceea ce priveşte susţinerea inculpatului în sensul că ar fi fost provocat de victimă, care l-a atacat, lovindu-l cu bâta peste umăr, prima instanţă a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., întrucât, din probele administrate, rezultă că victima a lovit după ce a fost agresată de inculpat.
La individualizarea pedepsei ce s-a aplicat inculpatului, instanţa a avut în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei şi persoana acestuia, care nu a mai fost anterior condamnat, iar, pe parcursul procesului penal, a avut o poziţie nesinceră, recunoscând doar faptul că a lovit victima cu pumnii şi picioarele şi negând că ar fi lovit-o cu o bâtă în zona capului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, pentru nelegalitate şi ne temeinicie.
S-a arătat, astfel, că, în mod nelegal, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei formulată înainte de închiderea dezbaterilor, încălcând, astfel, dreptul la apărare al inculpatului, motiv pentru care a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea sentinţei penale şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Totodată, inculpatul a adus critici sentinţei atacate sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptei, solicitând schimbarea acesteia din infracţiunea de omor în cea prevăzută de art. 183 C. pen., cu reţinerea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., privind scuza provocării şi aplicarea unei pedepse cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, potrivit art. 861 C. pen.
Prin decizia penală nr. 46 din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul P.C., a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată, numai în ceea ce priveşte omisiunea pronunţării cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice, iar, în rejudecare, a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., în cea prevăzută de art. 183 C. pen., menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii.
Totodată, în temeiul art. 383 alin. ( I1) C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului, conform art. 383 alin. (2) C. proc. pen., s-a dedus durata arestării preventive de la 14 februarie 2012 la zi, iar, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut cu privire la motivul de apel care vizează nepronunţarea primei instanţe asupra cererii de schimbare a încadrării juridice, că acesta este fondat, întrucât Tribunalul, deşi în considerentele sentinţei a făcut referiri la motivele care nu impun schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., a omis să cuprindă în dispozitivul sentinţei menţiunea privind respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice.
În deplin acord cu opinia primei instanţe, Curtea a apreciat că încadrarea juridică corectă dată faptei dedusă judecăţii este aceea de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., întrucât inculpatul a lovit victima cu intensitate şi în mod repetat, atât cu pumnii şi picioarele, cât şi cu o bâtă, în zone vitale ale corpului, leziunile traumatice grave suferite, printre care şi o fractură craniană frontală stânga creată prin aplicarea unei lovituri cu corp contondent sau tăietor, conducând, în final, la deces. Prin urmare, s-a arătat că, în mod justificat, prima instanţă a reţinut în motivarea sentinţei că nu se impune schimbarea încadrării juridice, însă, din eroare a omis să menţioneze în dispozitivul hotărârii respingerea acestei cereri, motiv pentru care Curtea a apreciat că se impune modificarea sentinţei sub acest aspect, în sensul respingerii cererii de schimbare a încadrării juridice. A mai menţionat instanţa că ne regularitate a constatată nu poate conduce la trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum s-a solicitat de către inculpat, întrucât nu se încadrează între cazurile care impun o astfel de soluţie, expres prevăzute de art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.
Cu privire la motivul de apel care vizează reţinerea scuzei provocării, având în vedere că agresiunea a avut loc în locuinţa victimei, că inculpatul a fost cel care a iniţiat conflictul, reproşându-i acesteia pe un ton ridicat faptul că nu este de acord să îi remită martorei D. un obiect de mobilier, şi că inculpatul nu s-a conformat solicitării victimei de a părăsi locuinţa, motiv pentru care aceasta 1-a lovit uşor peste umăr cu bâta folosită ulterior de inculpat, Curtea a concluzionat că, în cauză, nu poate fi reţinută circumstanţa atenuantă a provocării.
Referitor la individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de apel a arătat că aceasta a fost în mod judicios realizată de către judecătorul fondului, sancţiunea penală aplicată fiind proporţională cu periculozitatea crescută a inculpatului şi gradul de pericol social extrem de ridicat al faptei comise. Relevantă pentru periculozitatea inculpatului a fost apreciată şi atitudinea acestuia imediat după comiterea faptei, când s-a angajat într-un nou conflict, cu alte persoane, context în care le-a adresat acestora ameninţări, spunându-se că le va omori, întrucât „a mai bătut unul şi l-a lăsat într-o baltă de sânge”. În aceste condiţii, s-a considerat de către Curte că o reducere a pedepsei nu ar fi conformă cu atingerea scopului educativ - preventiv prevăzut de art. 52 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul P.C., reiterând parţial criticile formulate în apel.
Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., recurentul a menţionat că, prin omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei, i-au fost vătămate drepturile sale procesuale, motiv pentru care a solicitat, ca efect al admiterii căii de atac promovate, casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi trimiterea acesteia, spre rejudecare, la Tribunalul Bacău. Totodată, în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, inculpatul a criticat dispoziţia primei instanţe prin care a fost respinsă cererea sa de efectuare a unei noi expertize medico-1 egale.
Sentinţa primei instanţe şi decizia dată în apel au fost criticate şi prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., solicitându-se de către recurent schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., în cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., pe motiv că nu a acţionat cu intenţia de a ucide victima.
Au fost, de asemenea, reiterate şi criticile referitoare la omisiunea instanţelor inferioare de a reţine în favoarea inculpatului scuza provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., cu consecinţa reindividualizării pedepsei aplicate şi a stabilirii unei sancţiuni penale într-un cuantum orientat sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă. Deşi recurentul nu a indicat cazul de casare, faţă de criticile concrete formulate, acestea vor fi analizate prin raportare la dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
Examinând hotărârile atacate, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 17 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul P.C. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
1. Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, printre altele, atunci când instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate sau asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.
Pentru a fi incident acest caz de casare se cere, deci, ca, pe parcursul procesului penal, să fi fost administrate anumite probe, prin procedeele şi mijloacele prevăzute de lege, probe de natură să influenţeze soluţia procesului, în sensul schimbării acesteia, din condamnare în achitare sau invers, ori modificării soluţiei de condamnare, fie în legătură cu încadrarea juridică a faptei, fie cu pedeapsa aplicată, iar instanţa să fi omis să se pronunţe asupra unora din aceste probe administrate în cauză.
În speţă, însă, ceea ce se critică de recurent nu este omisiunea instanţelor de a lua în considerare unele dintre probele administrate, ci faptul că Tribunalul nu a administrat o anumită probă solicitată de inculpat, respingând cererea acestuia de efectuare a unei noi expertize medico-legale, aspect care nu poate fi cenzurat în cadrul cazului de casare prevăzut art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. şi nici prin prisma vreunui alt motiv de recurs dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen.
În acest sens, este de menţionat că respingerea de către instanţe a unora dintre probele solicitate pe parcursul procesului penal nu poate constitui cazul de casare prevăzut art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., care are în vedere doar omisiunea judecătorului de a se pronunţa asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, iar nu şi situaţia în care instanţa a respins respectivele cereri, apreciindu-le motivat ca fiind neîntemeiate, aşa cum este cazul şi în speţa de faţă, în care instanţa de fond, prin încheierea din data de 7 februarie 2012, a respins solicitarea inculpatului de efectuare a unei noi expertize medico-legale, având în vedere concluziile lucrării de specialitate efectuate în cursul urmăririi penale, precum şi aspectele rezultate din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză.
Referitor la cea de-a doua critică invocată de recurent în cadrul aceluiaşi caz de casare, Înalta Curte constată că nici aceasta nu se circumscrie textului de lege menţionat, prin hotărârea primei instanţe dându-se un răspuns amplu solicitării inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei, soluţie confirmată în apel şi de instanţa de prim control judiciar.
Într-adevăr, din eroare, judecătorul fondului a omis să menţioneze în dispozitivul sentinţei pronunţate modalitatea în care a soluţionat cererea formulată de inculpat în temeiul art. 334 C. proc. pen., însă, se observă că în considerentele hotărârii sunt inserate ample consideraţii cu privire la acest aspect, instanţa analizând în detaliu solicitarea acuzatului, procedând la un examen atent al tuturor argumentelor invocate de acesta şi expunând motivele pentru care nu poate accepta cererea lui, împrejurare ce echivalează cu o pronunţare asupra respectivei cereri, chiar dacă în dispozitiv nu există o menţiune expresă în acest sens. Pe de altă parte, nu trebuie ignorat faptul că, în temeiul efectului devolutiv integral al apelului, Curtea, în rejudecare, după desfiinţarea parţială a hotărârii primei instanţe, a complinit această omisiune, transpunând în dispozitiv soluţia dată de judecătorul fondului, confirmată în calea de atac, cu privire la solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei.
Ca urmare, având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat.
2. Referitor la critica formulată de recurentul inculpat cu privire la greşita calificare juridică dată de instanţa de fond şi cea de prim control judiciar faptei pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, apreciind, în raport cu situaţia de fapt stabilită pe baza materialului probator administrat, că activitatea infracţională desfăşurată de inculpat a fost corespunzător încadrată în dispoziţiile art. 174 alin. (1) C. pen.
În acest sens, Înalta Curte arată că, spre deosebire de infracţiunea de omor, care se comite numai cu intenţie directă sau indirectă, infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte, în care s-a solicitat de către recurent schimbarea încadrării juridice, se săvârşeşte cu praeterintenţie, caracterizată prin intenţie în ceea ce priveşte acţiunea de lovire şi culpă în ceea ce priveşte rezultatul letal, în sensul că autorul, deşi a prevăzut acest rezultat, nu l-a acceptat, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. La stabilirea intenţiei cu care a acţionat făptuitorul se au în vedere, printre altele, obiectul vulnerant folosit, zona spre care au fost îndreptate actele de violenţă, intensitatea acestora, gravitatea leziunilor cauzate, raporturile anterioare dintre autor şi victimă, precum şi atitudinea agresorului după comiterea faptei.
Raportat la aceste elemente şi la situaţia de fapt rezultată din probe, Înalta Curte apreciază că fapta inculpatului P.C. de a aplica victimei D.A., persoană în vârstă de 61 de ani, pe fondul consumului de alcool şi a existenţei unui conflict anterior cu aceasta, multiple lovituri de o intensitate deosebită în diferite părţi ale corpului, îndeosebi în zona craniană, folosind pumnii, picioarele şi o bâtă, obiect contondent apt să ucidă, urmată de abandonarea ei în locuinţă şi, ulterior, de deces, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. şi nu pe cele ale infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., inculpatul acţionând cu vinovăţie, sub forma intenţiei indirecte, în sensul că a prevăzut moartea victimei, ca rezultat al acţiunii sale, şi a acceptat producerea acestui rezultat, chiar dacă nu l-a urmărit.
Contestând existenţa laturii subiective a infracţiunii de omor, recurentul a susţinut că nu a lovit victima cu bâta în zona capului, ci doar cu pumnii şi picioarele în alte regiuni ale corpului, încercând să acrediteze ideea că nu există nicio legătură de cauzalitate directă între leziunile produse de el şi moartea numitului D.A., precum şi faptul că decesul acestuia a fost cauzat de căderea şi lovirea victimei cu capul de pragul uşii, urmare agresiunilor exercitate de inculpat.
Contrar celor susţinute de recurent, Înalta Curte constată, însă, că raportul medico - legal de necropsie nr. 87/ A4 din 11 septembrie 2011, întocmit de C.M.L. Oneşti, stabileşte cu certitudine că leziunea care a condus la decesul victimei, respectiv fractura craniană frontală stângă, a fost cauzată prin lovire cu corpuri şi mijloace contondente, iar nu prin lovire de planuri dure. Chiar dacă s-ar putea admite că fractura de bază craniană ar fi putut fi cauzată de căderea victimei ca urmare a loviturilor primite de la inculpat şi de lovirea cu capul de pragul uşii, este cert că fractura din partea frontală stânga a capului nu a putut fi produsă decât prin lovirea victimei cu un corp contondent, nefiind posibilă producerea unei asemenea fracturi asociată cu o plagă tăiată liniară urmare a unei lovituri aplicate cu pumnul sau cu piciorul ori prin căderea şi lovirea de un plan dur.
De asemenea, nu poate fi omisă împrejurarea că, la locul comiterii faptei, a fost găsită o bâtă, indicată şi de martora D.P.I. în declaraţia sa, aceasta fiind ruptă în două bucăţi şi având urme de sânge. Or, faţă de faptul că, din declaraţia martorei oculare, nu rezultă că aceasta s-ar fi rupt în momentul în care victima l-a lovit pe inculpat, rezultă că, rămânând singur şi fiind în stare de surescitare, inculpatul a lovit victima până când această bâtă s-a rupt. De altfel, chiar inculpatul, audiat fiind de către instanţa de apel, a admis că bâta nu s-a rupt ca urmare a loviturii aplicate de victimă, neputând, însă, să ofere nicio explicaţie valabilă cu privire la faptul că, ulterior incidentului, bâta a fost găsită ruptă şi având urme de sânge.
În aprecierea intenţiei de a ucide, trebuie avut în vedere şi comportamentul inculpatului ulterior săvârşirii faptei, acesta având o reacţie nervoasă, manifestată, iniţial, prin aruncarea căruciorului cu care a venit la locuinţa victimei în mijlocul străzii şi lovirea cu piciorul a porţii de acces în curte, iar, apoi, prin oprirea unor autovehicule care se deplasau pe drumul naţional, acostarea unei persoane de etnie rromă, ruperea unor pomi plantaţi în faţa curţii locuinţei unui vecin şi afirmaţia făcută în public că îl va omorî pe acela care se va apropia de el, pentru că „a mai bătut pe unul şi l-a lăsat într-o baltă de sânge”. De asemenea, imediat după descoperirea faptei, inculpatul a avut o stare de agitaţie, fapt confirmat de martorii D.P.I. şi D.O. şi s-a sustras, într-o primă fază, de la efectuarea cercetărilor, plecând din localitate, fiind ulterior convins de bunica sa să se pună la dispoziţia organelor de anchetă.
Având în vedere toate aceste elemente probatorii la care s-a făcut anterior trimitere, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond şi cea de prim control judiciar, consideră că inculpatul P.C. a acţionat, în plan subiectiv, cu intenţia indirectă de a ucide victima, motiv pentru care, constatând că atât Tribunalul, cât şi Curtea de Apel au dat o corectă încadrare juridică faptei comise de acesta, apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.
3. Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Rezultă, aşadar, că pentru a putea fi reţinută scuza provocării, este necesar să fie îndeplinite mai multe condiţii, respectiv ca infracţiunea să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, această stare să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate, iar acţiunea provocatoare să fi fost produsă de victimă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
În cauză, ceea ce rezultă din materialul probator administrat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, respectiv depoziţiile martorei oculare D.P.I. şi raportul de constatare medico - legală nr. S/ 2482 din 03 noiembrie 2011 întocmit de S.M.L. Bacău, este faptul că cel care a iniţiat conflictul dintre părţi este inculpatul P.C., acesta reproşându-i victimei, pe un ton ridicat, faptul că nu este de acord să îi remită martorei D. obiectul de mobilier promis; de asemenea, inculpatul este cel care, la solicitarea victimei, a refuzat să părăsească locuinţa acesteia, a prins-o pe după cap, lovind-o cu pumnul şi cu piciorul în zona spatelui, atitudine care a determinat-o să îl lovească uşor pe inculpat cu o bâtă peste umăr.
Ca urmare, se constată că, în mod întemeiat, instanţele inferioare au apreciat că nu se poate reţine, în speţă, nicio acţiune provocatorie din partea victimei D.A., produsă în vreuna dintre modalităţile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., atitudinea sa faţă de inculpat constituind o reacţie la comportamentul violent al acestuia, comportament ce a stat la baza declanşării situaţiei conflictuale dintre părţi.
Toate aceste elemente, supuse examinării prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., conduc, în opinia Înaltei Curţi, la concluzia că nu sunt îndeplinite, în cauză, cerinţele prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., nefiind justificată reţinerea acestei circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului, cu consecinţa reindividualizării pedepsei aplicate prin orientarea acesteia sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă, sancţiunea penală stabilită de instanţa fondului într-un cuantum moderat şi confirmată în apel fiind singura în măsură să asigure realizarea scopului preventiv educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
În consecinţă, constatând, faţă de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 17 şi 14 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.C.
În temeiul art. 385 17 alin. 4 raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., va deduce prevenţia inculpatului de la 12 septembrie 2011 la zi şi, având în vedere că recurentul este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.C. împotriva deciziei penale nr. 46 din 3 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 12 septembrie 2011 la 25 iunie 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2288/2012. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 2206/2012. Penal. Vătămarea corporală din... → |
|---|
