ICCJ. Decizia nr. 225/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 225/2012
Dosar nr. 197/2/2012
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 16 ianuarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.G., ca nefondată.
A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această încheiere instanţa de fond a reţinut că în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului cerea inculpatului este admisibilă în principiu, fiind îndeplinite cerinţele prev. de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.
Pe fond, s-a apreciat că cererea nu este întemeiată întrucât se constată, pe baza actelor din dosar că, anterior, inculpatul a mai promovat o cerere de liberare provizorie sub control judiciar, având acelaşi obiect, motivare şi temei legal, cerere ce a fost respinsă nefondată prin încheierea din data de 30 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia penală în Dosarul nr. 11022/2/2011, definitivă prin Decizia nr. 7 din 03 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a mai reţinut că în susţinerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, inculpatul nu a indicat şi motivat care sunt actele de urmărire penală, care, în perioada de 8 zile de la data ultimei cereri au determinat schimbarea sau încetarea efectelor hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a soluţionat o cerere similară.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, în termen legal, susţinând că în mod greşit i-a fost respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar, reţinându-se în hotărârea atacată că admiterea propunerii arestării preventive şi prelungirea acesteia sunt motive de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, precum şi faptul că a mai fost introdusă o astfel de cerere şi mai sunt de efectuat acte de urmărire penală.
A mai solicitat să se constate că în referatul cu propunere de arestare preventivă nu se face referire la inculpatul R.G., probele ce urmează a fi administrate nu îl privesc pe acesta iar niciuna dintre persoanele audiate până în prezent şi nici din transcrierile convorbirilor telefonice nu rezultă implicarea sa în activitatea infracţională.
A mai relevat împrejurarea că instanţa de judecată nu a analizat criteriile prevăzute de legiuitor referitoare la cererea de liberare provizorie sub control judiciar.
Examinând încheierea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, precum şi din oficiu, conform art. 385b alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, constată că aceasta este nelegală şi netemeinică, recursul inculpatului fiind fondat pentru considerentele ce vor fi expuse.
Inculpatul R.G. a fost arestat preventiv pe o perioadă de 29 de zile, prin încheierea din data de 22 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, reţinându-se în fapt că din probele administrate a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa, respectiv trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, prin intermediul inculpatului M.A., a pretins suma de 100.000 euro de denunţătorul P.F., lăsând să se creadă că are influenţă asupra directorului Oficiului de cadastru şi publicitatea Imobiliară Ilfov - G.R.N., pentru a o determina să avizeze planul parcelar (tarlaua 25, parcela 86) întocmit de Comisia Locală de Fond Funciar a comunei Jilava, judeţul Ilfov, în care erau incluse toate terenurilor denunţătorului şi a emite, cât mai urgent posibil, documentele cadastrale pentru aceste terenuri, reţinându-se îndeplinite condiţiile prev. de art. 143 şi art. 148 lit. f) din C. proc. pen., soluţia rămânând definitivă prin Decizia nr. 7 din data de 03 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. 11022/2/2011.
Analizând recursul inculpatului, prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 1601 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., privitoare la admisibilitatea cererii de liberare sub control judiciar, Înalta Curte constată că sub acest aspect, prima instanţă a apreciat, în mod corect, că sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea în principiu a cererii inculpatului, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat nu depăşesc limita maximă de 18 ani închisoare.
Potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se poate acorda în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martor sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de textul de lege nu conduce automat la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, însă, instanţa nu poate uza discreţionar de această facultate, întrucât s-ar încălca dispoziţiile art. 5 alin. (5) C. proc. pen., art. 23 alin. (10) din Constituţia României şi art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât, cu ocazia verificării temeinicie unei cereri de liberare sub control judiciar trebuie analizate una dintre premisele esenţiale ale liberării provizorii, respectiv temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Prin urmare, instanţa pentru a refuza liberarea provizorie pe considerente de netemeinicie trebuie să constate existenţa unor temeiuri mai puternice decât cele avute în vedere la luarea măsurii preventive, care să justifice convingerea că lăsarea inculpatului în libertate, chiar provizorie şi restrânsă sub control judiciar, nu este oportună.
Or, prima instanţă nu a constatat existenţa unor temeiuri mai puternice care să justifice respingerea cererii inculpatului. Înalta Curte constată că inculpatul R.G. este cercetat pentru fapte de corupţie iar din ansamblul probator administrat până la acest moment procesual şi cele învederate de organul de urmărire penală că urmează a fi. administrate nu rezultă alte aspecte noi în ceea ce îl priveşte pe inculpat care că întemeieze convingerea că lăsarea sa în libertate nu este oportună.
Înalta Curte reţine că alături de vocaţia legală a inculpatului de a formula oricând în cursul procesului penal o astfel de cerere, în condiţiile art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., trebuie examinată şi oportunitatea cererii în raport de prevederile art. 138 alin. (2) şi (8) C. proc. pen., aspecte ce nu au fost analizate de către instanţa de fond, aceasta limitându-se la a constata că cererea din prezenta cauză are un conţinut identic cu cea formulată la data de 03 ianuarie 2012 şi nu s-a arătat de către inculpat care sunt actele de urmărire penală care ar determina schimbarea sau încetarea temeiurilor ce au justificat respingerea unor cereri similare prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în urmă cu 8 zile.
În ceea ce priveşte această a doua condiţie prevăzută de textul de lege, referitoare la temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar şi oportunitatea admiterii acesteia în raport de datele ce caracterizează persoana inculpatului, gradul de pericol social al faptei pentru care este cercetat şi stadiul procesual, Înalta Curte, constată că din actele şi lucrările dosarului nu se relevă vreun indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul R.G. ar săvârşi alte infracţiuni sau ar întreprinde acţiuni de natură a influenţa martorii, experţii sau alte părţi din prezenta cauză. De altfel, legea prevede ca măsură de precauţie posibilitatea ca instanţa, în situaţia în care admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar, să impună inculpatului obligaţia de a nu comunica direct sau indirect cu anumite persoane.
Cu privire la temerea că inculpatul, lăsat în libertate, ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin alterarea sau distrugerea unor mijloace de probă, se constată că nici sub acest aspect actele şi lucrările dosarului nu relevă nici cel mai mic indiciu, în condiţiile în care aceste mijloace de probă se află în custodia organelor judiciare, astfel că, nu există posibilitatea deteriorării sau alterării lor, iar pe de altă parte, nu există date care să releve, în mod obiectiv, că inculpatul ar putea avea asemenea încercări.
Aşa fiind, din perspectiva condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. nu există argumente care să susţină o soluţie de respingere a cererii inculpatului.
Potrivit art. 136 alin. (2) C. proc. pen. „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar". Rezultă din interpretarea acestor dispoziţii legale că scopul oricărei măsuri preventive, deci şi al arestării, aşa cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal şi împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei) se poate realiza şi prin lăsarea în libertate a inculpatului, cu impunerea unor restricţii pentru acesta, în speţă a controlului judiciar care, prin conţinutul concret al obligaţiilor ce îl compun, constituie o alternativă legală la însăşi măsura arestării preventive.
În absenţa unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte consideră că aceasta trebuie să se raporteze atât la elemente care ţin de circumstanţele concrete ale cauzei cât, mai ales, la datele care circumstanţiază persoana inculpatului.
Este de necontestat că infracţiunile pentru care inculpatul a fost arestat - în măsura în care se va dovedi că există şi au fost săvârşite cu vinovăţie de către acesta - prezintă o anumită gravitate, dar natura şi gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care să o excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal şi constituţional al liberării provizorii. A considera că o persoană acuzată de o faptă de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv şi menţinută în această stare până la sesizarea instanţei şi soluţionarea fondului cauzei, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar legii câtă vreme liberarea provizorie este o măsură procesuală de individualizare a arestului preventiv.
În opinia Înaltei Curţi, pondere în aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar trebuie să o aibă şi datele care ţin de circumstanţierea persoanei inculpate. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a statuat că la menţinerea unei persoane în detenţie instanţele de judecată trebuie să se raporteze nu numai la gravitatea faptelor ci şi la alte circumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia, autorităţile fiind obligate să ia în considerare posibilitatea luării unor măsuri alternative pentru a asigura prezentarea persoanei respective la proces.
În speţă, cu privire la persoana inculpatului R.G., Înalta Curte reţine că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, are un domiciliu stabil şi se bucură de bune referinţe în cadrul persoanelor care l-au cunoscut prin natura relaţiilor de serviciu serviciului, fiind cunoscut ca o persoană care atunci când i se solicita ajutorul, îl oferea fără nicio pretenţie.
Art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului garantează dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi pus în liberate în cursul judecăţii sub rezerva unor garanţii care să asigure că persoana se va prezenta la audiere. S-a statuat în mai multe decizii (a se vedea Toth contra Austriei) că autorităţile judiciare naţionale sunt competente să cerceteze toate circumstanţele de natură să se admită sau să se înlăture existenţa unei veritabile exigenţe de interes public care să justifice o derogare de la regula respectării libertăţii individuale, însă pericolul că inculpatul s-ar sustrage de la judecată nu poate fi dedus numai pe baza gravităţii sancţiunilor penale aplicabile acestuia pentru fapta ce face obiectul cauzei. Jurisdicţiile naţionale nu trebuie să examineze de o manieră pur abstractă necesitatea de a prelungi privarea de libertate, limitându-se să se ia în considerare doar gravitatea infracţiunilor.
Practica Curţii de la Strasbourg a statuat că simpla invocare de către instanţe a motivelor generale pentru ca o persoană poate fi lipsită de libertate (cum sunt: necesitatea conservării probelor, împiedicarea exercitării de presiuni asupra martorilor sau denunţătorilor, sau o posibilă înţelegere frauduloasă între inculpaţi sau complici, sau pentru a proteja ordinea publică în cazul infracţiunilor cu puternic ecou în rândul comunităţii, necesitatea de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni sau de a împiedica fuga inculpatului), nu are caracterul unor motive pertinente şi suficiente (cauza Jablonski contra Poloniei, hotărârea din 21 decembrie 2000).
Cu atât mai mult Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală a desfăşurării procesului penal, şi nici continuarea detenţiei nu poate să servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate (cauza Letellier contra Franţei).
În concluzie, Înalta Curte constată, nu numai îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie dar apreciază contrar celor reţinute de prima instanţă că raportat la datele concrete ale cauzei (cu trimitere, în mod special, la gradul de implicare a inculpatului în activitatea infracţională astfel cum rezultă din probele administrate, respectiv, procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice din data de 5 septembrie 2011 şi 7 septembrie 2011 dintre inculpatul R.G. şi S.I. zis „M.", dintre S. şi inc. M.A. din data de 10 septembrie 2011 şi 13 septembrie 2011, înregistrarea în mediu ambiental din data de 28 septembrie 2011 din biroul inc. R.G. a discuţiei purtate de inculpat cu denunţătorul P.F., din data de 03 octombrie 2011 purtată de denunţătorul P.F. cu martorul S.O., declaraţiile martorilor denunţători, în care se fac doar referiri indirecte la pretinderea vreunei sume de bani de către inc. R.G.) şi la persoana inculpatului (care are un loc de muncă, este o persoană integrată în societate, nu este cunoscut cu antecedente penale), cererea de liberarea provizorie sub control judiciar este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive putând fi realizat şi prin lăsarea în libertate a inculpatului R.G., cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor instituite de textul de lege.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, luând în considerare şi faptul că măsura privării de libertate este o măsură excepţională, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul formulat de recurentul-inculpat împotriva încheierii din 16 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, va casa încheierea atacată şi, rejudecând, în baza art. 1608a alin. (2) C. proc. pen. va admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de recurentul-inculpat R.G. şi va dispune punerea în libertate provizorie sub control judiciar a acestuia dacă nu este arestat în altă cauză.
Pe timpul liberării provizorii sub control judiciar va institui în sarcina inculpatului obligaţiile prev. de art. 1602 alin. (3) lit. a) - e) C. proc. pen.
În baza art. 1604 alin. (2) raportat la art. 1602 alin. (32) C. proc. pen., va atrage atenţia inculpatului R.G. că în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de recurentul-inculpat R.G. împotriva Încheierii din 16 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 197/2/2012.
Casează încheierea atacată şi, rejudecând, în baza art. 1608a alin. (2) C. proc. pen., admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de recurentul-inculpat R.G.
În baza art. 1608a alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar instituie în sarcina inculpatului următoarele obligaţii:
a) să nu depăşească limita teritorială a ţării decât în condiţiile stabilite de instanţă;
b) să se prezinte la organul de urmărire penală şi la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
c) să se prezinte la organul de poliţie în a cărui rază teritorială domiciliază, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura;
e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
f) să nu se apropie şi să nu ia legătura cu inculpaţii, precum şi cu martorii din cauză şi să nu comunice cu aceştia, direct sau indirect.
În baza art. 1604 alin. (2) raportat la art. 1602 alin. (32) C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului R.G. că în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
În baza art. 1602 alin. (4) C. proc. pen., dispune comunicarea prezentei decizii administraţiei locului de deţinere, inculpatului şi tuturor instituţiilor prevăzute la art. 145 alin. (2) C. proc. pen.
Dispune punerea în libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului R.G. de sub puterea Mandatului de arestare nr. 82/UP din 22 decembrie 2011 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 10876/2/2011 (4195/2011), dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3833/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 2187/2012. Penal. Infractiuni la legea privind... → |
|---|
