ICCJ. Decizia nr. 2183/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2183/2012
Dosar nr. 2005/108/2011
Şedinţa publică din 21 iunie 2012
Astfel, s-a reţinut faţă de inculpatul M.I.P. că are antecedente penale, suferind condamnări cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru fapte concurente, trei copii minori în întreţinere, nu ocupă un loc de muncă, nu a recunoscut comiterea infracţiunilor, precum şi situaţia victimelor celor două infracţiuni, una dintre ele fiind minoră, iar cealaltă bolnavă, infectată cu virusul HIV, împrejurare cunoscută de acest, circumstanţe care au impus condamnarea la o pedeapsă rezultantă cu executare în regim de detenţie.
Faţă de inculpatul B.F. s-a constatat că este recidivist postexecutoriu nu are loc de muncă sau altă sursă legală de venit, a exploatat o victimă minoră, timp de mai multe luni, prin violenţe, punând în primejdie dezvoltarea acesteia, motiv pentru care s-a apreciat că o pedeapsă cu executare în regim de detenţie asigură scopul prevăzut de lege.
Stabilind vinovăţia celor doi inculpaţi în exploatarea sexuală minorei, prima instanţă i-a obligat să repare prejudiciul moral cauzat acesteia, prin punerea în primejdie a dezvoltării sale psihice.
Deşi partea vătămată C.A.S. a solicitat 20.000 euro cu titlu de daune morale, i-au fost acordată jumătate din sumă, acest cuantum fiind stabilit în raport de perioada exploatată sexual, de starea de sănătate, aceasta fiind infestată cu virusul HIV, împrejurare cunoscută de inculpatul M.I.P.
Sumele obţinute din exploatarea sexuală a părţilor vătămate au fost confiscate în condiţiile legii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Arad, şi inculpaţii M.I.P. şi B.F.
Parchetul a criticat hotărârea sub aspectul tratamentului sancţionator aplicat inculpaţilor solicitând ca în raport de circumstanţele agravante privind persoana acestora şi situaţia părţilor vătămate să fie condamnaţi la pedepse orientate spre limita maximă prevăzută de lege, inclusiv cu aplicare unui spor pentru concursul de infracţiuni în cazul inculpatului M.I.P.
Inculpaţii M.I.P. şi B.F. au solicitat achitarea întrucât probele administrate dovedesc că situaţia de fapt reţinută nu corespunde adevărului, iar în subsidiar au cerut reindividualizarea pedepselor.
Prin decizia penală nr. 42/A din 08 martie 2012, Curtea de Apel Timişoara, Secţia Penală a respins ca nefondate apelurile DIICOT şi inculpaţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că starea de fapt stabilită în fond corespunde realităţii, fiind rezultatul evaluării corecte şi complete a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, dându-se eficienţă juridică declaraţiilor date de martori şi părţile vătămate iniţial, întrucât modificarea ulterioară nu are nicio justificare rezonabilă.
S-a constata că în mod corect au fost înlăturate retractările făcute de unii martori şi de partea vătămată G.L.L. ca fiind rezultatul legăturilor afective cu familia inculpatului M.I.P. sau a ascendentului avut asupra acesteia, inculpatul M.I.P. fiind prezent în sală când a fost audiată, iar cu inculpatul B.F. având un copil.
S-a constatat că declaraţia părţii vătămate G.L.L. din cursul urmării penale se coroborează cu cele ale martorilor I.N., Ş.G. şi L.M.N. care au confirmat că inculpatul M.I.P. a bătut-o pentru a o obliga să practice prostituţia, ale părţii vătămate C.A.S. potrivit cărora L. era dusă la produs de inculpatul B.F., acesta fiind iniţial fata inculpatului M.I.P., care a forţat-o şi pe ea prin violenţe fizice şi ameninţări să întreţină relaţii sexuale, precum şi cele ale martorilor T.O. şi I.M. din faţa organelor de urmărire penală.
Ca atare, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut că faptele inculpatului M.I.P. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 (partea vătămată C.S.A.) şi art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001 (minora G.L.L.), iar cea a inculpatului B.F. se circumscrie conţinutului infracţiunii prevăzute art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 678/2001.
Raportat la cuantumul pedepselor şi modalitatea de executare a acestora, instanţa de apel a constatat s-a făcut o justă individualizare în funcţie de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al faptelor, persoana inculpaţilor, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală, tratamentul sancţionator fiind orientată spre minimul special prevăzut de lege.
S-a reţinut că deşi infracţiunile comise de inculpaţi sunt grave, iar atitudinea acestora a fost de nerecunoaştere, fiind cunoscuţi şi cu antecedente penale, nu trebuie ignorată conduita părţilor vătămate, respectiv faptul că G.L.L. l-a însoţit pe inculpatul M.I.P. de bună voie, iar după ce a reuşit să fugă s-a reîntors, precum şi că are şi un copil cu inculpatul B.F., dar şi perioadele de timp în care au fost exploatate.
De altfel, aspectele învederate parchet ca circumstanţe agravante în condiţiile art. 75 C. pen., s-a constatat că fac parte din conţinutul constitutiv al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor, fiind avute deja în vedere de legiuitor cu ocazia stabilirii limitelor de pedeapsă.
Concluzionând, s-a apreciat că pedepsele au fost corect individualizate şi sunt în măsură să conducă la atingerea scopului prevăzut de lege, respectiv reeducarea şi prevenirea comiterii altor fapte penale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen, inculpatul B.F., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18 şi pct. 14 C. proc. pen., a solicitat achitarea întrucât din probe nu rezultă cu certitudine că a săvârşit infracţiunea de trafic de minori, iar în subsidiar a cerut reducerea pedepsei.
Examinând hotărârile atacate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi 14 C. proc. pen., precum şi din oficiu, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul B.F., ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite de achitare sau de condamnare. Eroarea de fapt constituie caz de casare ori de câte ori într-o cauză este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura acestora sau în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat asupra soluţiei. Aşadar, greşita examinare a probelor administrate la instanţa de fond, sens în care se constată că la dosar este o probă când în realitate aceasta nu există, ori se consideră că anumite probe demonstrează existenţa unei împrejurări, când de fapt, din mijloacele de probă reiese contrariul, conduce la comiterea unei erori grave în reţinerea situaţiei de fapt.
Ca atare, existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, atribut ce îi este recunoscut doar instanţei de prim control judiciar, prin prisma dispoziţiilor art. 378 alin. (2) C. proc. pen.
În speţă, inculpatul B.F., în cadrul motivelor de recurs dezvoltate în şedinţă publică, nu a fost în măsură să evidenţieze vreo contradicţie evidentă şi controversată între conţinutul probelor şi împrejurările de fapt stabilite de către instanţele inferioare, fiind neîntemeiate susţinerile acestuia că nu a săvârşit infracţiunea de trafic de minori în raport şi de împrejurarea că partea vătămată G.L.L. a revenit asupra declaraţiilor iniţiale.
Din împrejurările de fapt, corect stabilite de tribunal şi însuşite de instanţa de prim control judiciar, rezultă, fără echivoc, că probele administrate în cauză atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti - declaraţiile părţii vătămate G.L.L. date la urmărire penale potrivit cărora a fost obligată, prin violenţe, de inculpatul B.F. să practice prostituţia fiind condusă de acesta în parcarea unde îşi racola clienţii, aspecte confirmate şi de cele relatate de partea vătămată C.A.S. care a arătat că L. era dusă la produs de inculpatul B.F., acesta exercitând asupra sa ameninţări şi violenţe fizice, dar care se coroborează şi cu declaraţiile martorului L.M. care cunoştea că zilnic inculpatul B.F. o conducea pe minoră în parcare pentru a întreţine relaţii sexuale cu diferiţi clienţi, cu cele ale martorilor I.N. şi Ş.G. conform cărora minora era exploatată sexual de inculpatul B.F. şi nu în ultimul rând cu cele ale martorilor T.O. şi I.M. din faţa organelor de urmărire penală, dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, vinovăţia inculpatului B.F., chiar dacă acesta a negat constant comiterea faptei.
De fapt, prin criticile formulate se tinde la o reapreciere a materialului probator din perspectiva unor raţionamente care în opinia inculpatului ar putea demonstra că nu este vinovat de comiterea infracţiunii de trafic de minori pentru care a fost condamnat, operaţiune ce nu este permis a fi realizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., faţă de datele ce rezultă din materialul probator administrat, înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului B.F. a fost judicios proporţionalizată, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor generale reglementate de art. 72 alin. (1) C. pen.
Au fost avute în vedere natura şi importanţa valorilor sociale ocrotite de lege şi puse în pericol prin acţiunea ilicită, precum şi conduita inculpatului înainte, dar şi după comiterea faptelor.
În acest context, se apreciază că în mod corect atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut gravitatea sporită a faptei comise dedusă din modalitatea de realizare şi caracterul organizat întrucât pentru a asigura exploatarea sexuală a părţii vătămate a cazat-o la locuinţa unde stătea şi fratele său, inculpatul M.I.P., conducând-o în parcare de unde îşi racola clienţii, timp în care o şi supraveghea, din limitele de pedeapsă prevăzute de lege, din caracterul calificat dat de faptul că partea vătămată era minoră şi nu în ultimul rând din importanţa valorilor sociale proteguite de lege (libertatea de mişcare şi cea sexuală).
Sub aspectul datelor ce caracterizează persoana recurentului, este de menţionat că acestea au fost în mod just valorificate în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, ţinându-se seama atât de faptul că inculpatul B.F. nu se află la primul conflict cu legea comiţând infracţiunea de trafic de minori în stare de recidivă postexecutorie, împrejurare ce demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională, dar şi faptul că sancţiunea deja aplicată nu a avut ca rezultat prevenirea comiterii altor fapte penale, dar şi de împrejurarea că a avut o atitudine nesinceră, susţinând în mod constant că nu a obligat partea vătămată să practice prostituţia, circumstanţe care nu pot reprezenta o justificare pentru reducerea pedepsei.
În consecinţă, faţă de considerentele dezvoltate, înalta Curte apreciază că nu se justifică stabilirea unei sancţiuni penale mai uşoare, care ar fi insuficientă pentru a asigura reeducarea inculpatului B.F. şi realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
Constatând, aşadar, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 18 şi 14 C. proc. pen. şi nici nu se regăseşte vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, înalta Curte, în temeiul art. 385 pct. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.F.
Având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., înalta Curte îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.F. împotriva deciziei penale nr. 42/A din 08 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta şi câte 100 lei onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru părţile vătămate, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3836/2012. Penal. Contestaţie la executare... | ICCJ. Decizia nr. 3840/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
