ICCJ. Decizia nr. 2306/2012. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2306/2012

Dosar nr. 615/35/2009

Şedinţa publică din 28 iunie 2012

Deliberând asupra recursului penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 26/ PI din 23 februarie 2011 Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 332 C. proc. pen., a respins cererea de restituire a cauzei la parchet în vederea refacerii urmării penale formulată de către inculpat.

În baza art. 2 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul C.D., domiciliat în Oradea, judeţul Bihor, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a pronunţa această hotărâre a reţinut următoarele: Prin rechizitoriul nr. 782/P/2002din 02 decembrie 2003, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor s-a dispus, trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpatului C.D., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În fapt s-a reţinut că, fapta inculpatului C.D., care la diferite intervale de timp dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, respectiv, în cursul lunii noiembrie 2000 şi martie 2002, a pretins şi primit de la martorul B.F. sumele de 1.800 dolari şi 15.000.000 lei, pretinzând că are influenţă asupra unor poliţişti, procurori şi ulterior judecători pentru a-i determina iniţial să nu emită mandat de arestare şi ulterior să pronunţe o hotărâre de condamnare la o pedeapsă mai mică de 4 ani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

De asemenea, s-a mai reţinut că inculpatul C.D., este avocat în Baroul Bihor a recunoscut faptul că a primit sumele de 1.800 dolari SUA şi 15.000.000 lei de la B.F. şi a dat declaraţii contradictorii în sensul că iniţial a susţinut că în cursul lunii noiembrie 2000, a stabilit împreună cu martorul B.F. ca acesta să îi dea o sumă mai mare de bani pentru a-i utiliza la plata deplasărilor şi onorariilor avocaţiale, iar ulterior a susţinut că sumele de 1.800 dolari şi 15.000.000 lei au fost avansate cu titlu de onorariu avocaţial (fila 32), însă nu a prezentat nici o chitanţă în acest sens.

Examinând cauza pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Curtea de Apel a constatat următoarele:

Cât priveşte cererea inculpatului, formulată prin apărătorul său, de restituirea a cauzei la procuror, în raport de faptul că actele de urmărire în cauză au fost efectuate cu încălcarea dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 78/2000, în vigoare la acea dată, curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din adresa din 20 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor (fila 60 din dosarul acestei instanţe), procurorul de caz, care a efectuat urmărirea penală şi a întocmit rechizitoriul a făcut parte din cadrul Biroului de combatere a criminalităţii organizate, corupţiei şi antidrog din cadrul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, fiind delegat pentru efectuarea urmăririi penale privind infracţiunile de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000, condiţii în care excepţia nulităţii absolute a actelor de urmărire penală invocată de către inculpat nu poate fi primită şi va fi respinsă ca atare.

Referitor la fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că numitul B.F. a formulat un denunţ penal împotriva avocatului C.D., avocat în cadrul Baroului de Avocaţi Bihor, înregistrat la I.P.J. Bihor, la data de 6 august 2002.

Prin denunţul formulat (pag. 1-2 din dosarul de urmărire penală) numitul B.F. susţine că l-a angajat în cursul lunii octombrie 2011 pe avocatul C.D. pentru a-i asigura apărarea fiului său, B.G.F., care fusese arestat, alături de alţi complici, pentru comiterea unor infracţiuni de furt de metale feroase.

Susţine denunţătorul B.F. că, întrucât se punea problema arestării fiului său, la circa 2-3 zile după ce s-a comis furtul, el împreună cu fii săi, B.G.F. şi B.M., precum şi cu un vecin, C.G., s-au deplasat în Oradea, la domiciliului avocatului C.D. care i-a asigurat că va încerca să rezolve problema, respectivă să facă în aşa fel încât fiul denunţătorului, B.G.F., să nu fie arestat şi asta în condiţiile în care denunţătorul îi va da suma de 5.000 mărci germane. Mai arată denunţătorul că avocatul a susţinut că va da această sumă unor procurori şi judecători, fără să-i nominalizeze.

Denunţătorul a fost de acord şi s-a împrumutat de la G.D., o cunoştinţă de-a sa, cu suma de 4.200 mărci germane.

Denunţătorul susţine că apoi s-a deplasat, împreună cu cei doi fii şi cu vecinul său, C.G., la biroul avocatului C.D. şi i-a înmânat această sumă de bani în prezenţa fiicei avocatului.

Mai susţine denunţătorul că, după ce avocatul a numărat banii aduşi, i-a cerut să-i mai aducă 4.000.000 lei, lucru pe care l-a şi făcut, aducându-i a doua zi această sumă de bani.

Se arată că, deşi avocatul i-a promis că va interveni pe lângă procurori ca fiul denunţătorului să nu fie arestat, acesta a fost arestat după câteva zile, pentru ca, după aproximativ 3 săptămâni să fie pus în libertate.

Se mai precizează că fiul denunţătorului, B.G.F., a fost ulterior trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă la o pedeapsă de 4 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.

Susţine denunţătorul că, ulterior avocatul i-a cerut din nou suma de 15.000.000 lei, pentru a avea câştig de cauză la Curtea de Apel Oradea, unde formulase recurs, spunând că trebuie să dea aceşti bani preşedintei curţii de apel, ca să-i reducă din pedeapsă.

Mai arată denunţătorul că s-a împrumutat cu suma de 8.000.000 lei de la vecinul său, C.G. şi că avea 7.000.000 lei pregătiţi şi, în aceste condiţii, i-a înmânat avocatului suma de 15.000.000 lei, avocatul C.D. susţinând, cu această ocazie că, în condiţiile în care nu va reuşi să reducă pedeapsa la care a fost condamnat fiul denunţătorului, îi va restituit această sumă şi, întrucât acest lucru nu s-a reuşit, fiul denunţătorului fiind condamnat definitiv la o pedeapsă de 4 ani închisoare, în regim privativ de libertate, avocatul C.D. i-a restituit denunţătorului suma de 8.000.000 lei, în Aleşd, la Restaurantul Pantera.

Denunţătorul arată că, ulterior, a insistat ca avocatul C.D. să-i restituie suma de 61.000.000 lei, dar că acesta l-a amânat de la o zi la alta, ceea ce l-a determinat să formuleze denunţul.

S-a constatat că deşi, din starea de fapt reţinută de parchet, rezultă că s-au comis două acte materiale de trafic de influenţă şi deşi infracţiunea se consumă în momentul în care persoana care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă primeşte ori pretinde bani sau alte foloase, parchetul a reţinut comiterea faptei în formă continuată.

În cauză, procurorul de caz a procedat la audierea denunţătorului (filele 9-12 din dosarul de urmărire penală), a martorului B.F. - fiul denunţătorului (filele 13-15 din dosarul de urmărire penală), a martorei B.V. - soţia denunţătorului (filele 16-19 din dosarul de urmărire penală), a martorului C.G. - vecinul şi cumnatul denunţătorului (filele 20-22 din dosarul de urmărire penală), B.L.M., fiul denunţătorului (filele 23-25 din dosarul de urmărire penală), a martorei C.F. (filele 26-27 din dosarul de urmărire penală), a martorului G.D.Ş. (fila 28 din dosarul de urmărire penală).

S-a mai reţinut de către instanţă că declaraţiile persoanelor audiate în cauză sunt contradictorii pe anumite aspecte, între susţinerile denunţătorului şi ale martorului existând contradicţii flagrante, cu privire la amândouă actele materiale.

Astfel, denunţătorul susţine că s-a deplasat la locuinţa lui F.C., soacra lui G.D., împreună cu soţia sa, B.V. şi cu fiul său care era cercetat, B.G.F., la fel susţinând şi soţia denunţătorului, B.V. în declaraţia dată.

Martorul B.L.M. susţine că el este cel care s-a deplasat împreună cu tatăl său, denunţătorul B.F. şi cu mama sa, B.V., la domiciliul martorei C.F., pentru ca aceasta din urmă să arate că la domiciliul său au venit pentru a-i cere bani denunţătorul B.F., împreună cu B.D., fiica sa şi soţia lui B.G.F., împreună cu B.M.

Apoi, deşi declaraţiile denunţătorului şi ale martorilor coincid în sensul că toţi susţin că martora C.F. le-a spus că urmează să se consulte cu G.D., denunţătorul şi soţia acestuia, B.V., susţine că martorii C.F. şi G.D. au venit în cursul aceleaşi zile în care s-a purtat discuţia şi le-au adus banii, pentru ca martorul B.L.M. să susţină că aceştia au venit cu banii în ziua următoare celei în care s-a purtat discuţia.

De asemenea, declaraţiile denunţătorului şi ale martorilor nu concordă nici în privinţa sumei pe care martorii G.D. şi C.V. le-ar fi dat-o împrumut.

Denunţătorul susţine că nu ştie cu exactitate care a fost suma pe care a primit-o împrumut, amintindu-şi doar că a fost în dolari SUA şi că era echivalentul sumei de 50.000.000 lei, la fel declarând şi soţia acestuia, martora B.V. şi fiul acestora, martorul B.L.M., deşi în autodenunţ a susţinut că i-a dat inculpatului suma de 4.200 mărci germane.

Singurul care dă detalii exacte cu privire la sumă este martorul G.D.Ş., susţinând că a dat cu titlul de împrumut familiei B. suma de 1.800 dolari SUA.

Curtea de apel a reţinut că este greu de crezut că denunţătorul, soţia acestuia şi fiul lor nu mai ştiu care este suma care le-a fost împrumutată, mai ales că, aşa cum susţin toţi, aceasta a fost restituită la aproximativ 2 luni.

De asemenea, deşi în autodenunţul olograf denunţătorul a susţinut că i-a dat avocatului suma de 4.200 mărci germane, în declaraţia de la filele 8-12 din dosarul de urmărire penală, susţine că i-a dat inculpatului C.D. suma de bani în dolari SUA, la cabinetul avocaţial al acestuia, în prezenţa fiilor săi, B.G.F. şi B.M., precum şi a cumnatului său, C.G., or, este greu de crezut că inculpatul ar fi acceptat prezenţa atâtor persoane cu acea ocazie în biroul său, în condiţiile în care această sumă i-ar fi fost dată pentru a-şi trafica influenţa.

Mai mult, deşi denunţătorul susţine că i-a mai dat avocatului şi alte sume de bani, în afară de cei 1.800 dolari SUA şi respectiv cei 15.000.000 lei, pe care inculpatul i-ar fi pretins pentru a obţine reducerea pedepsei ce i-a fost aplicată fiului său şi că, de fiecare dată avocatul i-ar fi dat chitanţe cu privire la aceste sume, la dosarul cauzei nu se regăseşte nicio dovadă în acest sens.

Referitor la pentru primul act material, deşi s-a susţinut de către denunţător că inculpatul a cerut banii pentru a interveni pe lângă un poliţist de Poliţia oraşului Aleşd, acesta recunoaşte că fiul său a fost arestat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi a fost pus în libertate de către instanţă, respectiv de către Tribunalul Bihor.

În autodenunţul olograf (filele 1-2 din dosarul de urmărire penală), denunţătorul susţine că inculpatul i-a cerut banii, pentru a-i „rezolva" dosarului fiului său, respectiv pentru ca acesta să nu fie arestat la judecătorie.

Astfel fiind, sub acest aspect instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine existenţa laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă cu privire la primul act material, fiind evident că un poliţist de la o poliţie municipală nu avea competenţa de a dispune cu privire la luarea unei măsuri preventive, la acea dată, potrivit dispoziţiilor art. 138 C. proc. pen., măsura arestării preventive fiind dispusă de procuror.

Mai mult de atât, aşa cum rezultă din rechizitoriul întocmit în cauză (filele 53-58 din dosarul de urmărire penală), plângerea penală formulată de SC A. SA a fost depusă la Postul de Poliţie Aştileu, iar nu la Poliţia Aleşd.

Cu privire la acest prim act material, Curtea a reţinut că nu s-a dovedit fără putinţă de tăgadă faptul că inculpatul s-ar fi prevalat de influenţa pe care asupra unei anumite persoane care avea în atribuţiile de serviciu luarea faţă de fiul denunţătorului a măsurii arestării preventive, în acest sens declaraţiile denunţătorului şi ale martorilor fiind mai mult decât contradictorii, şi nici nu a susţinut că suma de bani, cu privire la care din nou nu există date care să concorde, a fost dată de către denunţător pentru a fi folosită de către inculpat în scopul traficării influenţei.

În legătură cu cel de-al doilea act material, instanţa de fond a reţinut că, declaraţiile denunţătorului şi ale martorilor referitoare la persoana cu privire la care inculpatul s-ar fi prevalat de influenţa sa, nu concordă.

Astfel, în autodenunţ, B.F. susţine că inculpatul s-ar fi prevalat de influenţa pe care o are asupra preşedintei curţii de apel, soţia denunţătorului, B.V. arată în declaraţia sa că inculpatul a susţinut că are relaţii printre judecătorii de la Curtea de Apel, pentru ca martorul B.L.M. să facă referire de influenţa de care s-ar fi prevalat inculpatul asupra unei judecătoare de la Curtea de Apel.

Instanţa de fond a reliefat şi împrejurarea că toate declaraţiile, atât a denunţătorului concordă în sensul că inculpatul ar fi susţinut că dacă nu va obţine reducerea pedepsei ce i-a fost aplicată fiului denunţătorului va restitui banii.

Or, pentru existenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă este necesar ca fapta să fie săvârşită pe baza influenţei pe care inculpatul o are sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcţionar.

Câtă vreme inculpatul a cerut banii cu precizarea că, în cazul în care nu va obţine soluţia dorită, respectiv reducerea pedepsei, va restitui banii, nu se poate reţine că acesta s-ar fi prevalat de influenţa pe care o are sau lăsa să se creadă că o are asupra vreunui judecător pentru că, în acest caz, nu ar fi fost de acord cu restituirea sumei în cazul în care nu s-ar fi dat în cauză soluţia dorită.

Chiar denunţătorul arată că inculpatul i-a restituit ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a fiului său, suma de 8.000 lei, denunţătorul pretinzând restituirea tuturor sumelor pe care i le-a dat inculpatului.

Inculpatul, în toate declaraţiile date a susţinut, constant, că a primit sumele de bani la care a făcut referire denunţătorul cu titlul de onorariu avocaţial şi pentru deplasările necesare în vederea asigurării apărării fiului denunţătorului, la Judecătoria Aleşd şi ulterior, la Tribunalul Bihor şi Curtea de Apel Oradea.

S-a mai reţinut că, acesta în declaraţia dată în faţa instanţei (fila 76 din Dosarul nr. 8989/2003 al Tribunalului Bihor) a arătat că, a încheiat contractul de asistenţă juridică cu denunţătorul în cursul lunii octombrie 2000 şi că, de la început a convenit asupra unei sume de 60.000.000 lei, având în vedere toate fazele procesuale pe care trebuia să le parcurgă dosarul şi că, i-a spus denunţătorului că urmează să se deconteze la sfârşitul procesului, procedând în acest fel şi cu alţi clienţi, respectiv înţelegându-se asupra unei sume globale şi a unei decontări la rămânerea definitivă a hotărârii.

În acelaşi sens a declarat şi fiica inculpatului, C.R., care a arătat că a fost de faţă în momentul în care s-a avansat prima sumă de bani, pentru toate fazele procesuale, ştiind că ulterior inculpatul a decontat cheltuielile.

A mai susţinut inculpatul că, urmare a înţelegerii pe care a avut-o cu familia denunţătorului, a decontat, ulterior, cheltuielile efectuate şi i-a restituit denunţătorului suma de 40.000.000 lei, fapt confirmat de altminteri prin chitanţa depusă la dosarul de urmărire penală la fila 37.

De asemenea, o altă împrejurare care pune sub semnul întrebării realitatea celor susţinute de către denunţător este faptul că deşi, afirmativ, i-ar fi dat inculpatului prima sumă de bani pentru ca fiul său să nu fie arestat şi acest lucru nu s-a întâmplat, ceea ce trebuia să-1 determine să nu mai aibă încredere în inculpat şi a doua oară a acceptat din nou susţinerea acestuia, în sensul că îşi va trafica influenţa în vederea obţinerii unei anumite soluţii, favorabile fiului său.

Având în vedere contradicţiile dintre declaraţiile denunţătorului, precum şi cele dintre declaraţiile acestuia şi cele ale martorilor audiaţi în cauză, instanţa de fond a apreciat că probele administrate în susţinerea vinovăţiei inculpatului, conţin o informaţie îndoielnică tocmai în legătură cu faptul că inculpatul ar fî cerut aceste sume de bani pentru ca să determine anumite persoane cu atribuţii în instrumentarea şi judecarea dosarului penal, privindu-l pe fiul denunţătorului, să dea anumite soluţii, prevalându-se de influenţa pe care ar avea-o sau susţine că ar avea-o faţă de acestea.

Probele administrate, atât în faza de urmărire penală, cât şi în cea a cercetării judecătoreşti nu pot crea convingerea, care să se constituie într-o certitudine în sensul că inculpatul ar fi comis cele două acte materiale reţinute în sarcina sa, în amândouă situaţiile lipsind atât elementul material al laturii obiective, cât şi latura subiectivă.

În C. proc. pen. român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 52 statuându-se că orice persoană este considerată nevinovată pană la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei; sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului; la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte „erga omnes"; hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Astfel fiind, curtea de apel a reţinut că declaraţiile denunţătorului şi ale martorilor audiaţi sunt contradictorii, atât cu privire la sumele de bani ce au fost avansate, precum şi la destinaţia acestora, ceea ce duce la concluzia că sunt nesincere şi vădit interesate şi, având în vedere faptul că, la pronunţarea unei condamnări instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi cum, aşa cum s-a arătat, probele administrate în cauză nu au acest caracter, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă principiului in dubio pro reo.

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat de art. 3 C. proc. pen. se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).

Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

Astfel, chiar dacă în cauză s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia inculpatului, condiţii în care îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie, iar inculpatul trebuie achitat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea criticându-o pentru nelegalitate şi ne temeinicie.

În susţinerea recursului, Parchetul a solicitat să se constate că prima instanţă, in mod greşit, a dispus achitarea inculpatului C.D., întrucât probele administrate dovedesc vinovăţia sa în comiterea faptei de trafic de influenţă, în formă continuată

Verificând cauza atât sub aspectul criticilor invocate, cât şi din oficiu - potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. -, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea fiind fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Sub acest aspect, se constată că instanţa de judecată nu a avut în vedere toate probele administrate în cauză, raportându-se exclusiv la declaraţiile inculpatului, pe baza cărora a apreciat, în mod nejustificat, că nu se conturează elementele constitutive ale infracţiunii, lipsind elementul material al laturii obiective, influenţa pe care inculpatul o are sau lasă să se creadă că o are asupra unui magistrat.

În opinia instanţei supreme, sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de lege în acest sens, deoarece probele administrate sunt apte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie prevăzută de dispoziţiile art. 5 2C. proc. pen.

Chiar din declaraţiile martorului denunţător B.F. rezultă că inculpatul C.D., a creat în mintea acestuia şi a celorlalţi membri ai familiei, impresia că are influenţă sau poate avea influenţă, atât asupra organelor de poliţie cât şi asupra magistraţilor procurori sau judecători, pe de o parte, dată fiind calitatea sa de avocat, iar pe de altă parte, date fiind afirmaţiile pe care le-a făcut faţă de martori, că va interveni în primul caz pe lângă organele de poliţie să nu trimită dosarul procurorului pentru ca B.G.F. să nu fie arestat, iar în celălalt caz, pe lângă judecătorul de la curtea de apel pentru a reduce pedeapsa de 4 ani închisoare.

Declaraţiile martorului denunţător se coroborează, contrar celor reţinute de către prima instanţă, cu declaraţiile martorilor B.V., B.L.M. şi C.G. din care rezultă că inculpatul a susţinut că a rezolvat problema în sensul că fiul şi respectiv nepotul acestora să nu fie arestat şi că pentru ajutorul acordat trebuie să dea unei persoane cu atribuţii de urmărire penală suma de 5.000 DM, precizând că fără plata acestei sume nu se poate rezolva problema şi fiul va fi arestat, iar banii trebuie să fie daţi urgent, situaţie în care martorii s-au întâlnit în clădirea Baroului Bihor cu inculpatul C.D., unde martorul B.F., în prezenţa celorlalţi martori, i-a dat inculpatului întreaga sumă, în scopul sus arătat. După primirea sumei, inculpatul a numărat banii procedând la verificarea fiecărei bancnote pentru a se asigura ca acestea să nu fie false şi le-a spus martorilor că echivalentul sumei pretinse de 5.000 DM reprezintă 54.000.000 lei şi că suma în dolari pe care a primit-o reprezintă echivalentul doar a 50.000.000 lei, pretinzându-i martorului B.F. să-i aducă diferenţa de 4.000.000 lei pe care martorul i-a dat-o a doua zi, când s-a deplasat singur la Oradea. Cu ocazia predării sumelor nu a fost întocmit niciun înscris sub semnătură privată, iar inculpatul nu a eliberat nicio chitanţă şi le-a spus martorilor, în mod explicit, că a studiat dosarul de urmărire penală despre care a afirmat ca se află la organele de cercetare ale Poliţiei Oraşului Aleşd şi că va da lucrătorilor de poliţie care efectuează urmărirea penala întreaga sumă pretinsă şi primită, pentru ca aceştia să nu mai înainteze dosarul penal la unitatea de parchet şi, ca urmare a acestei manopere, fiul martorului nu mai poate fi arestat.

De asemenea, martorii susţin împrejurarea că s-au deplasat la domiciliul martorei C.F. pentru a împrumuta o sumă de bani solicitată de inculpatul C.D., în calitate de avocat a lui B.G.F. pentru a fi daţi organelor de cercetare ale Poliţiei Aleşd.

Faptul că declaraţiile martorilor B.G.F., B.L.M., B.V. sunt contradictorii sub aspectul persoanelor care s-au deplasat la domiciliul martorei C. pentru a solicita împrumutul nu are relevanţă în cauză, în condiţiile în care au obţinut acel împrumut care a fost remis, ulterior, inculpatului C.D. pentru cumpărarea de influenţă.

Mai mult, martora C.F. confirmă declaraţiile lui B.F. din care rezultă că a convenit să-i solicite un împrumut şi, ulterior, după ce a discutat cu ginerele său G.D.Ş. le-a dat suma solicitată de 1.800 dolari SUA.

În acelaşi sens sunt şi declaraţiile martorului G.D.Ş. (filele 28 din dosarul de urmărire penală şi 132-133 dosar fond).

Activitatea inculpatului C.D. care în calitate de avocat a solicitat şi primit de la martorul denunţător o sumă de bani pentru a o oferi organului de cercetare penală din cadrul Poliţiei Aleşd, şi procurorului care supraveghea urmărirea penală pentru a nu se dispune arestarea fiului denunţătorului B.F., în condiţiile în care inculpatul îl reprezenta pe B.G.F. şi, mai mult, a lăsat să se înţeleagă că ar avea posibilitatea să influenţeze activitatea acestui funcţionar public ce avea în atribuţii să facă propunerea la procuror în vederea luării unei măsuri preventive, se circumscrie modalităţilor alternative ale elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă.

De asemenea, în cazul infracţiunii de trafic de influenţă nu este relevant dacă intervenţia s-a produs ori nu raportat la momentul săvârşirii uneia dintre activităţile ce compun elementul material al infracţiunii, deoarece producerea intervenţiei nu reprezintă o condiţie pentru existenţa infracţiunii.

Totodată, pretinderea şi primirea de bani cu promisiunea de a influenţa ofiţeri de poliţie pentru a obţine cercetarea în libertate a fiului său, îndeplineşte cerinţa prevăzută în art. 257 C. pen., respectiv, ca fapta să se referă la atribuţiile de serviciu ale funcţionarului asupra căruia făptuitorul pretinde că are influenţă, întrucât, poliţistul, deşi nu are atribuţii în luarea măsurii arestării preventive, poate acţiona în efectuarea cercetărilor astfel încât să determine procurorul să facă propunere în acest sens şi să sesizeze instanţa de judecată.

Cu privire la al doilea act material, Înalta Curte, reţine că din probele administrate, rezultă că, deşi nu a obţinut rezultatul promis cumpărătorului de influenţă, inculpatul a pretins şi primit de la denunţător alte sume de bani decât cele solicitate iniţial, pentru a interveni de această dată şi la judecătorul de la curtea de apel învestit cu soluţionarea cauzei în recurs. Faptul că martorii audiaţi în cauză nu au putut indica aceeaşi persoană asupra căreia inculpatul urma să-şi exercite influenţa pentru a obţine o reducere a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului B.G.F. condamnat la 4 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat, făcând referiri fie la preşedintele Curţii de Apel Oradea sau la judecătorul învestit cu soluţionarea recursului, nu are relevanţă sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă.

Prin existenţa cerinţei ca făptuitorul să invoce influenţa pe care o are asupra unui funcţionar, nu este necesar ca el să precizeze numele şi atribuţiile îndeplinite de acesta, fiind suficient să indice funcţia şi instituţia competentă de a îndeplini un act. Or, în cauză martorii şi denunţătorul au precizat, chiar dacă nu au indicat corect calitatea şi numele persoanei, că inculpatul le-a promis în schimbul banilor primiţi că va interveni la Curtea de Apel Oradea, unde se afla înregistrat dosarul în recurs, pentru a obţine de la judecător o pedeapsă mai mică.

Pentru toate aceste considerente, instanţa de recurs nu poate reţine argumentele instanţei de fond, potrivit cărora nu este realizată latura obiectivă a infracţiunii, deoarece organele de poliţie nu au printre atribuţiile de serviciu şi acele atribuţii de luare a măsurii arestării preventive şi nici susţinerile instanţei potrivit cărora, inculpatul a promis că banii primiţi pentru judecătorul de la curtea de apel vor fi restituiţi dacă nu se va rezolva problema reducerii pedepsei, deoarece aceste aprecieri ale instanţei nu au nicio legătură cu condiţiile expres prevăzute de textul legal şi cu interpretarea dată acestora, aşa cum am arătat anterior.

Cu privire la forma continuată a infracţiunii de trafic de influenţă, Înalta Curte reţine că poziţia subiectivă a făptuitorului nu este diferită pentru fiecare act material, deoarece prin activitatea sa infracţională el intenţionează să cumpere influenţă, obţinând beneficiul dorit, ca rezultat al încălcării atribuţiilor de serviciu de către un funcţionar. în condiţiile în care traficul de influenţă prin realizarea mai multor activităţi alternative ce compun elementul material al infracţiunii, este săvârşit la diverse intervale de timp, dar în realizarea aceluiaşi scop, se produce o singură urmare socialmente periculoasă şi, ca atare, suntem în prezenţa unei singure infracţiuni comise în formă continuată.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, inculpatul C.D., în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, a desfăşurat activităţile de traficare a influenţei, în sensul că, a solicitat şi a primit sume de bani de la martorul denunţător, în mai multe rânduri, pentru a interveni la organele de poliţie şi la procurori, iar ulterior, în realizarea aceluiaşi scop, a solicitat şi primit o altă sumă de bani pentru exercitarea influenţei asupra judecătorului Curţii de Apel Oradea. Prin urmare, raportat şi la considerentele de ordin teoretic expuse anterior, există o singură infracţiune de trafic de influenţă în formă continuată.

Vinovăţia inculpatului C.D. în comiterea faptei este dovedită chiar de atitudinea sa după formularea denunţului de către martorul B.F., acesta fiind de acord să-i restituie o parte din suma de bani primită de la martor, realizând, în parte, acest demers, în sensul că a restituit denunţătorului doar suma de 40.000.000 lei.

Susţinerile inculpatului că urma să restituie sumele de bani primite, martorului denunţător, dacă nu obţinea o soluţie favorabilă, nu pot fi primite de Înalta Curte, întrucât, dacă aceasta ar fi fost practica inculpatului cu toţi clienţii, nu ar fi trebuit să mai solicite alte sume de bani pentru a interveni la judecătorul de la Curtea de Apel Oradea, în condiţiile în care fiul denunţătorului a fost arestat şi, prin urmare, nu a obţinut o soluţie favorabilă cu privire la privarea acestuia de libertate.

Mai mult, încheind un contract de asistenţă juridică de reprezentare pentru fiul denunţătorului, nu se explică care ar fi motivul pentru care în cazul obţinerii unei soluţii nefavorabile clientului său, inculpatul ar fi trebuit să restituie onorariul primit în condiţiile în care se efectuau aceleaşi deplasări şi cheltuieli ocazionate de derularea procesului indiferent de soluţiile pronunţate în cauză.

Or, prin acceptarea restituirii sumelor de bani, inculpatul a confirmat în mod indirect susţinerile denunţătorului şi a martorilor audiaţi în cauză privind pretinderea şi primirea acelor sume în vederea traficării pretinsei influenţei.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a săvârşit infracţiunea cu intenţie directă în sensul dispoziţiilor art. 19 alin. (1) C. pen., a avut reprezentarea faptei, a consecinţelor antisociale şi a urmărit producerea rezultatului care apare ca inevitabil din momentul săvârşirii elementului material - al pretinderii şi primirii sumelor de bani.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material constă în acţiunea de primire în cele două rânduri a sumelor de 54.000.000 lei şi, respectiv, 15.000.0000 lei, de către inculpatul C.D. pentru a interveni pe lângă organele de urmărire penală să nu înainteze dosarul procurorului şi să nu se propună arestarea lui B.G.F., respectiv, să intervină pe lângă magistraţii curţii de apel să reducă pedeapsa de 4 ani închisoare a aceluiaşi inculpat

Urmarea imediată a faptei constă în starea de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, a cărei bună desfăşurarea este incompatibilă cu suspiciunea că un magistrat judecător/procuror poate fi influenţat în exercitarea atribuţiilor judiciare, de alţi participanţi la proces, respectiv, de avocatul uneia dintre părţi care are o influenţă reală sau presupusă asupra judecătorului. Legătura de cauzalitate dintre faptă şi urmare rezultă ex re fiind vorba de o infracţiune de pericol.

Drept urmare, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, va desfiinţa în parte sentinţa recurată şi va dispune condamnarea inculpatului C.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă.

La individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului C.D. instanţa va avea în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen., şi anume, dispoziţiile părţii generale C. pen. (condiţiile răspunderii penale, formele de vinovăţie), limitele de pedeapsă stabilite în C. pen. pentru infracţiunea de trafic de influenţă (limita maximă a pedepsei în cazul infracţiunii de trafic de influenţă fiind de 10 ani închisoare), gradul de pericol social al infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Totodată, instanţa de recurs are în vedere şi modalitatea în care inculpatul a comis fapta, folosindu-se de calitatea de avocat, a pretins şi primit sumele de bani, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra unor poliţişti, procurori şi judecători pentru a-i determina, iniţial, să nu emită mandat de arestare şi, ulterior, să pronunţe o hotărâre de condamnare la o pedeapsă mai mică de 4 ani, fapt ce creează în rândul opiniei publice un sentiment de neîncredere în sistemul justiţiei şi a celorlalte instituţii care participă la înfăptuirea justiţiei, creând suspiciuni asupra aparenţei de independenţă şi imparţialitate asupra magistraţilor.

Pe de altă parte, faţă de perioada de timp care a trecut de la data comiterii faptei (apropare 10 ani), în care nu s-a dovedit că inculpatul a mai comis fapte similare, nu este cunoscut cu antecedente penale, are familie, a fost dedicat profesiei de avocat şi conştient de valoarea sa profesională, atitudinea inculpatului care a recunoscut că a primit sumele de bani, dar şi declaraţiile contradictorii în sensul că, iniţial, a susţinut că în cursul lunii noiembrie 2000, a stabilit împreună cu martorul B.F. ca acesta să îi dea o sumă mai mare de bani pentru a-i utiliza la plata deplasărilor şi onorariilor avocaţiale, iar ulterior, a susţinut că sumele de bani au fost avansate cu titlu de onorariu avocaţial( filele 32 d.u.p. şi 45 dosar fond), neprezentând în acest sens o chitanţă, reţinând şi atitudinea acestuia avută în calea de atac a recursului care a încercat prin toate modalităţile să tergiverseze soluţionarea cauzei, aceasta suferind mai multe amânări ca urmare a cererilor inculpatului care cu puţin timp înainte de termenul de judecat înţelegea să se interneze în spital, sunt împrejurări care nu justifică în opinia înaltei Curţi reţinerea circumstanţelor atenuante legale prev. de art. 74 lit. a) şi c) C. pen., în favoarea inculpatului.

Totodată, instanţa va avea în vedere calitatea inculpatului, avocat definitiv în cadrul Baroului Bihor, care era obligat potrivit Statutului privind profesia de avocat şi a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 să-şi îndeplinească îndatoririle care îi reveneau cu respectarea strictă a legii şi a normelor de conduită profesională, precum şi atitudinea inculpatului faţă de valorile sociale şi actul de justiţie la care era obligat să participe; acesta, folosindu-se de poziţia conferită de statutul funcţiei de avocat, a lăsat să se înţeleagă că ar avea influenţă asupra unor poliţişti şi magistraţi procurori şi judecători obţinând venituri materiale injuste.

Luând în considerare toate aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că scopul prevăzut de art. 52 C. pen. se poate realiza prin aplicarea unei pedepse orientate sub minimum special prevăzute de lege, cu executare în regim de detenţie.

Pentru aceste considerente, instanţa va aplica inculpatului C.D. o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, cu executarea pedepsei în regim de detenţie.

În ceea ce priveşte pedepsele complementare şi accesorii inculpatului, Înalta Curte reţine că aplicarea lor trebuie realizată atât în baza art. 71 şi art. 64 C. pen., cât şi prin prisma Convenţiei europene a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a Protocoalelor adiţionale la Convenţie şi a jurisprudenţei C.E.D.O. care, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României, fac parte din dreptul intern urmare ratificării Convenţiei de către România prin Legea nr. 30/1994.

Având în vedere dispoziţiile Deciziei în interesul Legii nr. 74/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi jurisprudenta constantă în această materie a C.E.D.O., (cauzele Hrist c. Marii Britanii şi Calmovici c. României) şi art. 3 din Protocolul nrl adiţional la Convenţie, Înalta Curte apreciază că în raport de natura şi gravitatea faptei (trafic de influenţă), împrejurările comiterii faptei (folosindu-se de calitatea de avocat, a pretins şi primit sumele de bani în scopul pretinsei influenţe asupra unor poliţişti şi magistraţi pentru care nu a emis niciun act justificativ, pentru a-i determina să nu emită mandat de arestare respectiv să pronunţe o hotărâre de condamnare la o pedeapsă mai mică de 4 ani, persoana inculpatului, se impune a aplica acestuia pe lângă pedeapsa principală aplicată pentru infracţiunea de trafic de influenţă şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pe o perioadă de 2ani, potrivit art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., respectiv, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii publice.

În temeiul art. 71 C. pen. va interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) teza a II-a. lit. b) şi lit. c) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În temeiul dispoziţiilor art. 257 alin. (2) C. pen. raportat la art. 256 alin. (2) C. pen. va confisca de la inculpatul C.D. suma de 2100 lei.

În temeiul dispoziţiilor art. 191 alin. (1) C. proc. pen. va obliga pe inculpatul C.D. la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, instanţa având în vedere şi cheltuielile judiciare efectuate în cursul urmăririi penale.

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în recurs rămân în sarcina statului. Onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 200 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinţei penale nr. 26/ PI din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează, în parte, sentinţa penală recurată şi, în rejudecare: în temeiul dispoziţiilor art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. condamnă pe inculpatul C.D., domiciliat în Oradea, judeţul Bihor la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a, b) şi c) C. pen.

Face aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen.

În temeiul dispoziţiilor art. 257 alin. (2) C. pen. raportat la art. 256 alin. (2) C. pen. confiscă de la inculpatul C.D. suma de 2.100 lei.

În temeiul dispoziţiilor art. 191 alin. (1) C. proc. pen. obligă inculpatul C.D. la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 200 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 iunie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2248/2012. Penal. Traficul de minori (Legea...  ICCJ. Decizia nr. 2345/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2306/2012. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs