ICCJ. Decizia nr. 2486/2012. Penal
| Comentarii |
|
Prin încheierea din 20 iulie 2012 s-a dispus în baza art. 103 alin. (7) din Legea nr. 302/2004 (republicată) s-a dispus arestarea persoanei solicitate F.D., cetățean român, pentru o perioadă de 29 zile, respectiv de la 20 iulie 2012 la 17 august 2012, inclusiv. Totodată a fost emis și mandatul de arestare conform art. 103 alin. (13) din Legea nr. 302/2004 republicată.
Pentru a dispune astfel s-a reținut că la data de 19 iulie 2012, pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, a fost înregistrată sesizarea din anul 2012 formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, privind punerea în executare a mandatului european de arestare, emis pe data de 18 mai 2012 de Tribunalul Milano-Italia, precum și predarea persoanei solicitate F.D., cetățean român.
Persoana solicitată a fost prezentată în fața procurorului la data de 19 iulie 2012, procurorul dispunând măsura reținerii acesteia în cauză pe o perioadă de 24 de ore, de la data de 19 iulie 2012 până la data de 20 iulie 2012, persoanei solicitate fiindu-i aduse la cunoștință existența mandatului și infracțiunile care au determinat emiterea acestuia de către autoritățile italiene și a fost prezentată instanței de judecată, în aceeași zi.
Curtea a adus la cunoștință persoanei solicitate existența și conținutul mandatului european de arestare emis de autoritățile italiene împotriva sa și dispozițiile art. 103 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 republicată, persoana solicitată arătând că nu este de acord cu predarea sa către autoritățile italiene pentru urmărirea penală.
Potrivit dispozițiilor art. 103. alin. (7) din lege instanța de fond a procedat la audierea persoanei solicitate și a consemnat poziția acesteia aducându-i la cunoștință posibila incidență în cauză a dispozițiilor art. 129 din Legea nr. 302/2004 republicată, referitoare la principiul "nori bis in idem", care are în vedere situația imposibilității de urmărire sau judecată pentru aceleași fapte a persoanei în privința căreia s-a pronunțat o hotărâre definitivă pe teritoriul unui stat membru, Curtea reținând această împrejurare față de ceea ce persoana solicitată a invocat, respectiv că a fost condamnat de autoritățile judiciare italiene pentru aceleași fapte.
Față de această situație, Curtea a apreciat că se impune verificarea susținerilor persoanei solicitate urmând a cere informații instanței emitente, iar până la transmiterea acestor informații suplimentare, Curtea a pus în discuție luarea măsurii arestării față de persoana solicitată, apreciind că cererea cu care a fost învestită impune luarea, în cadrul procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare, a uneia dintre măsurile preventive prevăzute de Legea nr. 302/2004 republicată, respectiv fie măsura arestării, fie măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Curtea a constatat că împotriva persoanei solicitate a fost emis mandatul european de arestare de către autoritățile italiene la data de 18 mai 2012, reținându-se săvârșirea infracțiunilor de donare de cârduri și utilizare ilegală de cărți de credit, din informațiile cuprinse în formularele emise de biroul S. rezultând că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale.
Curtea a reținut că faptele pretins săvârșite, care fac obiectul mandatului european de arestare pentru care persoana este urmărită au fost săvârșite în cursul lunii ianuarie 2009 în orașul Milano și au constat în aceea că persoana solicitată a făcut parte dintr-un grup infracțional organizat care utiliza dispozitive electronice de citire și donare de cârduri pentru a obține și stoca codurile unor cârduri de credit care erau instalate pe bancomate.
în cazul punerii în executare a mandatului european, instanța din România nu analizează în nici un mod fondul cauzei.
Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritățile judiciare competente ale unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării și predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse sau măsurii privative de libertate, acesta executându-se pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, instanțele naționale neputându-se pronunța asupra vinovăției sau nevinovăției persoanei solicitate.
Față de aceste împrejurări, având în vedere că mandatul european de arestare cuprinde - în esență toate elementele prevăzute de lege, că persoana solicitată nu a formulat obiecțiuni la identitate, contestând doar prezența sa în Italia la datele reținute, dar confirmând prezența în Milano la date apropiate și confirmând săvârșirea unor fapte de aceiași natură cu cele care au determinat emiterea mandatului european de arestare, Curtea a apreciat că în procedura de punere în executare a mandatului european de arestare, față de natura juridică a acestei instituții, care are la bază încrederea reciprocă între statele membre, se impune arestarea persoanei solicitate pe o perioadă de 29 de zile în vederea continuării procedurii de punere în executare a mandatului, de la data de 20 iulie 2012 până la data de 17 august 2012 inclusiv.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs persoana solicitată solicitând admiterea recursului, casarea încheierii și rejudecând să se respingă sesizarea întrucât o persoană nu poate fi urmărită, judecată și condamnată de două ori pentru aceeași faptă. S-a mai susținut și faptul că mandatul european de arestare nu întrunește condițiile cerute de Legea nr. 302/2004. în subsidiar s-a solicitat înlocuirea măsurii arestării cu obligația de a nu părăsi localitatea.
Examinând recursul declarat de persoana solicitată prin prisma dispozițiilor legale, înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente.
înalta Curte constată că față de persoana solicitată s-a luat măsura arestării pe o perioadă de 5 zile în vederea prezentării mandatului european de arestare tradus în limba română.
Atunci când autoritățile judiciare străine au transmis mandatul european de arestare, solicitând punerea acestuia în executare, sunt incidente prevederile art. 103 alin. (8) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora în cazurile prevăzute în alin. (5) și (7), atunci când judecătorul apreciază necesar să acorde un termen pentru luarea unei hotărâri cu privire la predare, arestarea persoanei solicitate în cursul procedurii de executare a mandatului european de arestare se dispune prin încheiere motivată, norma fiind imperativă.
Această interpretare se deduce din succesiunea textelor legale enunțate, în condițiile în care, pe de o parte, luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara poate fi luată în ipoteza semnalării transmise prin Interpol, iar pe de altă parte, că în toate celelalte ipoteze, această măsură restrictivă de drepturi este legată de "punerea în libertate" a persoanei solicitate, ceea ce presupune, cu necesitate, o stare privativă de libertate inițială, preexistentă.
Măsura restrictivă de drepturi a obligării de a nu părăsi țara, poate fi dispusă, ca o alternativă la măsura arestării, dar numai pe parcursul procedurii de executare a mandatului european de arestare, în funcție de durata acesteia.
Cum în cauză autoritățile judiciare italiene au solicitat punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe numele persoanei solicitate și cum acest mandat există în materialitatea lui la dosarul cauzei, inclusiv tradus în limba română, în mod corect judecătorul fondului a dispus arestarea persoanei solicitate. înalta Curte mai constată și faptul că justificat instanța de fond a apreciat că sunt necesare informații suplimentare din partea autorităților judiciare italiene pentru a se verifica apărarea persoanei solicitate cunoscut fiind faptul că potrivit principiului non bis in idem nici o persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru aceleași fapte pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă pe teritoriul unui stat membru.
Constatând temeinicia și legalitatea încheierii recurate, înalta Curte în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată.
S-au văzut și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2485/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2481/2012. Penal → |
|---|
