ICCJ. Decizia nr. 2546/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2546/2012
Dosar nr. 802/44/2012/a1
Şedinţa publică din 13 august 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 30 iulie 2012, Curtea de Apel Galaţi a respins ca nefondate cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive, cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara formulate de inculpaţii A.L., G.G., G.P.D., O.D., P.V.M., P.E. şi S.M.
A respins, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul P.V.M.
În baza art. 3002 în ref. la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpaţilor A.L., G.G., G.P.D., O.D., P.V.M., P.E. şi S.M.
A reţinut instanţa că infracţiunile pentru care inculpaţii sunt trimişi în judecată sunt sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani - iar gravitatea deosebită a faptelor, modalitatea şi împrejurările în care se reţine că au fost săvârşite (în formă continuată, prin participarea unui mare număr de persoane, constituite în grup infracţional), prejudiciul important ce se reţine că a fost cauzat părţilor vătămate şi, nu în ultimul cuvânt, rezonanţa socială negativă pe care ar avea-o, mai ales în actualul context economic, lipsa unei reacţii ferme a organelor judiciare faţă de persoanele care comit astfel de fapte - toate acestea sunt elemente de natură să formeze convingerea că lăsarea în libertate a inculpaţilor ar prezenta în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, menţinerea măsurii arestării preventive este justificată şi din perspectiva prevederilor art. 136 C. proc. pen., fiind necesară pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, aflat în stadiul apelului, şi pentru a-i împiedica pe inculpaţi să se sustragă judecăţii sau executării pedepsei.
A constatat că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor nu au dispărut şi nu s-au schimbat şi se impune în continuare privarea acestora de libertate.
Împotriva încheierii au declarat recurs inculpaţii G.G., P.V.M., G.P.D. şi S.M. şi au solicitat, în esenţă, admiterea recursului, casarea încheierii arătând că pericolul social s-a diminuat, durata termenului rezonabil a fost depăşită şi se tinde ca arestarea preventivă să se transforme în executarea pedepsei.
Analizând recursurile declarate, sub aspectele invocate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursurile declarate de inculpaţii G.G., P.V.M., G.P.D. şi S.M. sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin Rechizitoriul nr. 365/D/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Galaţi, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor G.G., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (prin intermediul SC C.C. SRL); art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (prin intermediul SC U.P. SRL); art. 215 alin. (1), (2), (3), şi (4) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (prin intermediul SC N. SRL); cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; P.V.M., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (prin intermediul SC C.C. SRL); art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (prin intermediul SC U.P. SRL); art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (4) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., (prin intermediul SC N. SRL), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.; G.P.D., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de: art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (prin intermediul SC C.C. SRL); art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (prin intermediul SC U.P. SRL); art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (4) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (prin intermediul SC N. SRL), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi S.M. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (prin intermediul SC U.P. SRL); art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (4) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (prin intermediul SC N. SRL), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin Sentinţa penală nr. 315 din 8 iunie 2012, Tribunalul Galaţi i-a condamnat pe inculpaţi, pentru fiecare dintre infracţiunile deduse judecăţii, la diferite pedepse cu închisoare, stabilind pentru inculpatul G.G. pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare, iar pentru inculpaţii G.P.D., P.V.M. şi S.M. pedepse rezultante de câte 10 ani închisoare.
S-a reţinut, în esenţă, că, începând cu luna aprilie 2009, inculpaţii G.G., A.L., P.V.M., G.P.D. şi O.D. au constituit un grup infracţional organizat, la care ulterior au aderat inculpaţii S.M. şi P.E. şi că, acţionând în cadrul grupului infracţional, în diferite forme de participaţie, ajutaţi şi de alte persoane, au indus în eroare reprezentanţii legali ai unui număr de 67 societăţi comerciale, cu prilejul încheierii şi derulării unor convenţii comerciale, cauzându-le un prejudiciu în valoare totală de 265.309 RON şi 64.450 euro.
Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor G.G., P.V.M., G.P.D. şi S.M., se reţine că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpaţii au săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. sunt sancţionate cu pedepse ce depăşesc 4 ani închisoare (respectiv 5 - 20 ani, 10 - 20 ani).
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpaţilor în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nicio persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată, pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franţei).
Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv pericolul ca inculpaţii să tulbure ordinea publică.
Înalta Curte constată că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor G.G., P.V.M., G.P.D. şi S.M. este justificată, aceştia fiind trimişi în judecată pentru infracţiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social, care prin natura lor, împrejurările comiterii şi, îndeosebi, urmările produse, impun menţinerea detenţiei provizorii.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor săvârşite poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat, din limitele de pedeapsă prevăzute de lege, cât şi din circumstanţele personale ale inculpaţilor ori din modul organizat în care aceştia au acţionat care ar crea în rândul colectivităţii un sentiment de insecuritate, de pericol şi de nesiguranţă specific pericolului pentru ordinea publică.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se menţin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursurile declarate de inculpaţii G.G., P.V.M., G.P.D. şi S.M. cu obligarea recurenţilor-inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpaţii G.G., P.V.M., G.P.D. şi S.M. împotriva Încheierii din data de 30 iulie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 802/44/2012.
Obligă recurenţii-inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 august 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2467/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2554/2012. Penal → |
|---|
