ICCJ. Decizia nr. 2564/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2564/2012
Dosar nr. 5401/1/2012
Şedinţa publică din 16 august 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 2 august 2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondate, cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpaţii B.G. şi I.S.M. şi în baza art. 3002 rap. la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţii B.G. şi I.S.M. şi a menţinut această măsură.
A constatat instanţa că inculpaţii sunt cercetaţi în cauză pentru comiterea unor infracţiuni grave, care sunt sancţionate de către legea penală cu pedepse în cuantumuri ridicate. A apreciat că pedepsele stabilite de lege sunt unele importante, iar prima instanţă prin sentinţa pronunţată a condamnat cei doi inculpaţi la pedepse cu executare în regim de detenţie, cu toate că a avut în vedere la individualizarea pedepselor atât conduita sinceră a acestora, cât şi lipsa antecedentelor penale, apreciind că nu se poate exclude riscul ca aceştia să se sustragă judecăţii, chiar dacă această judecată se află în faza soluţionării căii ordinare de atac prevăzută de dispoziţiile legale în vigoare sau, ulterior, executării pedepselor stabilite de către instanţele de judecată.
A mai apreciat că nu este pe deplin eliminat riscul ca în situaţia în care ar fi puşi în libertate inculpaţii nu ar relua o comportamentul infracţional, în condiţiile în care faptele, pentru care sunt cercetaţi, şi condamnaţi de către prima instanţă, sunt unele care pot fi comise fără ca organele prevăzute de lege să poate descoperi această activitate decât după trecerea unui interval de timp îndelungat. Nici posibilitatea ca puşi în libertate inculpaţii să încerce să perturbe normala desfăşurare a procesului penal prin eventuale încercări de influenţare a celorlalţi inculpaţi, nu este pe deplin eliminată, chiar dacă în faţa instanţei de fond inculpaţii au înţeles să se prevaleze de prevederile art. 3201 C. proc. pen.
A constatat că cererile formulate nu îndeplinesc condiţiile de temeinicie prev. de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., refuzul acordării liberării provizorii sub control judiciar pentru inculpaţi, şi după pronunţarea în cauză a unei hotărâri de condamnare, neconstituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
De asemenea, a constatat că temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive nu au încetat, instanţa de fond pe baza probelor administrate în cauză, coroborate cu declaraţia inculpaţilor de recunoaşte a comiterii faptelor ce fac obiectul sesizării, în conformitate cu prevederile art. 3201 C. proc. pen. reţinând existenţa faptelor şi vinovăţiei inculpaţilor, i-a condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare. Ca urmare, în raport de modalitatea concretă de operare, perioada mare de timp în care au fost comise faptele, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile comise de inculpaţi şi rezonanţa socială a faptelor deduse judecăţii, revocarea arestării preventive şi înlocuirea acesteia cu obligarea de a nu părăsi ţara nu se impune, lăsarea lor în libertate prezentând pericol concret pentru ordinea publică.
Împotriva încheierii din 2 august 2012 a Curţii de Apel Ploieşti a declarat recurs inculpatul I.S. şi a solicitat admiterea recursului, arătând că se află arestat de un an şi patru luni, a recunoscut fapta şi nu sunt temeiuri pentru menţinerea stării de arest.
Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul I.S. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin rechizitoriul nr. 285/D/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie DIICOT Serviciul Teritorial Ploieşti s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului I.S.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, prev. de art. 9, alin. (1), lit. a), b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, constând în aceea că în perioada anilor 2009 - 2010, în calitate de asociat ori administrator al SC R.C. Târgovişte, SC S.P.C. SRL Ploieşti şi SC A.T. SRL Ploieşti, împreună cu inculpaţii S.G.M., B.G. şi P.C.A., constituiţi într-un grup infracţional organizat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi în mod repetat au efectuat operaţiuni comerciale ilicite constând în achiziţii intracomunitare de fier beton şi tablă de la mai mulţi agenţi economici din Bulgaria, fără a le evidenţia în contabilitatea societăţilor şi fără a le declara autorităţilor fiscale, mărfurile fiind valorificate pe piaţa internă sustrăgându-se de la plata obligaţiilor datorate bugetului consolidat al statului cu suma totală de 1.809.503 RON reprezentând TVA şi impozit pe profit.
Prin Sentinţa penală nr. 231 din 21 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, a fost condamnat inculpatul I.S.M. în baza art. 9 alin. (1) lit. a), b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., infracţiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, faptă din perioada anilor 2009 - 2010 prejudiciu 1.809.503 RON, la pedeapsa de 3 (trei) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu o aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., infracţiunea de iniţiere sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup, faptă din perioada anilor 2009 - 2010, la pedeapsa de 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. urmează ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani şi 6 luni închisoare.
Au fost aplicate art. 71 şi 64 lit. a) şi b) C. pen. cu excepţia dreptului de alege.
Conform art. 65 C. pen. au fost interzise inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
Conform art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la 10 mai 2011 la zi.
Înalta Curte, apreciază că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu este obligatorie ci facultativă şi reprezintă un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanţia pe care o oferă persoana inculpatului şi obligaţiile ce se impun la liberare de către instanţă. De asemenea, instanţa de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive şi să aibă în vedere toate circumstanţele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana inculpatului.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 1602 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. "liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Înalta Curte constată că cererea inculpatului este admisibilă, având în vedere infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului I.S., respectiv art. 9 alin. (1) lit a), b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen.
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, în art. 1602 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de "date" nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiţii deşi nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte nu poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acesteia a depăşit o limită rezonabilă.
Prin Încheierea nr. 24 din 12 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, în Dosarul nr. 4009/105/2011 s-a dispus arestarea inculpatului I.S.M. în temeiul art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., astfel încât în raport de disp. art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului termenul rezonabil nu a fost încălcat.
Astfel, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se ţină cont şi să se facă o relaţionare între circumstanţele reale ale comiterii faptei (infracţiunile şi pedepsele ridicate prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite, rezonanţa socială a faptelor deduse judecăţii, prejudiciul produs în valoare de 1.809.503 RON), şi cele personale ale inculpatului, respectiv să se ţină cont de rezultatul infracţiunilor, de lezarea gravă a relaţiilor sociale ocrotite prin incriminarea infracţiunilor care aduc atingere unor activităţi de interes public.
Garanţiile de ordin personal (faptul că nu are antecedente o penale, a avut o atitudine sinceră şi a solicitat aplicarea disp. art. 3201 C. proc. pen.), cât şi cele prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate.
În ceea ce priveşte menţinerea măsurii arestării preventive, Înalta Curte constată că în conformitate cu dispoziţiile art. 5 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Înalta Curte constată că menţinerea arestării preventive a inculpatului I.S.M. este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru infracţiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social, care prin natura lor, împrejurările comiterii şi, îndeosebi, urmările produse - prejudiciul produs, impun menţinerea detenţiei provizorii.
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor o poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptelor, cât şi din modul în care inculpatul a acţionat, care ar cea în rândul colectivităţii un sentiment de insecuritate, de pericol şi de nesiguranţă specific pericolului pentru ordinea publică. La stabilirea pericolului social al faptelor săvârşite de inculpatul I.S.M., se ţine seama de gravitatea faptelor, împrejurările în care au fost comise, importanţa valorilor puse în pericol, activitatea infracţională în care au fost implicaţi inculpaţii, constatându-se totodată că durata măsurii arestării preventive, respectiv de la data de 12 mai 2011, nu depăşeşte limitele unui termen rezonabil, avându-se în vedere complexitatea cauzei.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.S.M. împotriva încheierii din data de 2 august 2012 a Curţii de Apel Ploieşti Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.S.M. împotriva încheierii din data de 2 august 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 3716/105/2012.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 16 august 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2560/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2892/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
