ICCJ. Decizia nr. 2677/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2677/2012
Dosar nr. 204/54/2012/a1
Şedinţa publică din 05 septembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 28 august 2012 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 1204/54/2012/a1 s-a dispus respingerea cererii privind înlocuirea măsurii arestării preventive formulată de inculpata B.E.M.
S-a menţinut măsura arestării preventive faţă de ambii inculpaţi B.I.R. şi B.E.M.
Pentru a dispune astfel, instanţa de a reţinut următoarele: Analizând, conform dispoziţiilor art. 300 C. proc. pen. art. 160b C. proc. pen. legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive dispusă împotriva inculpaţilor B.I.R. şi B.E.M., în raport de actele şi lucrările dosarului, s-a constatat că temeiurile pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor, subzistă în continuare şi nu s-au modificat.
Curtea a reţinut că raportat la întreg ansamblul probator administrat până în acest moment, există în continuare suficiente probe şi indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care sunt judecaţi şi pentru care a intervenit deja o condamnare în primă instanţă la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenţie.
De asemenea, s-a reţinut că subzistă în continuare pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor, raportat la gravitatea deosebită a faptelor pentru care sunt judecaţi inculpaţii (trafic de persoane prev. de art. 12 şi art. 13 din Legea 678/2001) şi pentru care au fost condamnaţi de prima instanţă, fapte a căror săvârşire creează o rezonanţă socială negativă în comunitate. S-a arătat că, circumstanţele personale ale inculpaţilor nu justifică revocarea arestării preventive sau dispunerea unei alte măsuri neprivative de libertate, în condiţiile în care nu s-a demonstrat că inculpaţii ar fi fost vreodată angajaţi în muncă, existând astfel riscul comiterii unor noi infracţiuni în situaţia punerii sale în libertate.
Totodată, faţă de complexitatea cauzei, numărul de participanţi la activitatea infracţională, probatoriile ce s-au impus a fi administrate nu se poate aprecia că durata arestării preventive până în prezent ar fi depăşit o durată rezonabilă, neputându-se concluziona că pericolul pentru ordinea publică s-ar fi estompat, având în vedere natura şi gravitatea deosebită a faptelor, modalitatea şi împrejurările concrete în care au fost săvârşite.
Curtea a apreciat că la acest moment, măsura preventivă a arestării se impune în continuare, fiind necesară în raport de scopul măsurilor preventive, neputându-se acorda prioritate interesului personal al inculpaţilor, care au invocat diverse aspecte familiale, faţă de interesul general al societăţii care, în cauzele penale de acest gen, impune privarea de libertate a unor persoane pentru buna desfăşurare a procesului penal şi protejarea ordinii publice, ţinând seama de gravitatea faptelor comise.
Constatând că toate aceste aspecte reţinute, nu s-au modificat şi nu au încetat, neexistând nici un argument de fapt sau de drept pentru a se dispune cercetarea inculpaţilor în stare de libertate, iar faţă de gravitatea faptelor, caracterul transfrontalier al acestora, numărul mare de participanţi la activitatea infracţională, modul de comitere a faptelor, numărul mare de părţi vătămate, din care unele minore, s-a apreciat că nu este suficientă în acest moment dispunerea unei alte măsuri preventive neprivative de libertate, astfel că în temeiul art. 3002 C. proc. pen., s-a menţinut arestarea preventivă dispusă faţă de inculpaţii B.I.R. şi B.E.M.
Pentru aceleaşi considerente expuse mai sus a fost respinsă şi cererea de înlocuire a măsurii arestului preventiv formulată de apelanta inculpată B.E.M.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii B.I.R. şi B.E.M., solicitând revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea în stare de libertate.
Examinând recursurile declarate de inculpaţii B.I.R. şi B.E.M., sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acestea nu sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la dispoziţia vizând respingerea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpata B.E.M., Înalta Curte va respinge această critică, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 141 teza II-a C. proc. pen., încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii arestării preventive nu este supusă niciunei căi de atac.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că raportat la întreg ansamblul probator administrat până în acest moment, există în continuare suficiente probe şi indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care sunt judecaţi şi pentru care a intervenit deja o condamnare în primă instanţă la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenţie.
Totodată, faţă de complexitatea cauzei, numărul de participanţi la activitatea infracţională, probatoriile ce s-au impus a fi administrate nu se poate aprecia că durata arestării preventive până în prezent ar fi depăşit o durată rezonabilă, neputându-se concluziona că pericolul pentru ordinea publică s-ar fi estompat, având în vedere natura şi gravitatea deosebită a faptelor, modalitatea şi împrejurările concrete în care au fost săvârşite.
Înalta Curte, consideră că în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii B.I.R. şi B.E.M., subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea lori în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la gravitatea deosebită a faptelor pentru care sunt judecaţi inculpaţii (trafic de persoane prev. de art. 12 şi art. 13 din Legea 678/2001) şi pentru care au fost condamnaţi de prima instanţă, fapte a căror săvârşire creează o rezonanţă socială negativă în comunitate. S-a arătat că, circumstanţele personale ale inculpaţilor nu justifică revocarea arestării preventive sau dispunerea unei alte măsuri neprivative de libertate, în condiţiile în care nu s-a demonstrat că inculpaţii ar fi fost vreodată angajaţi în muncă, existând astfel riscul comiterii unor noi infracţiuni în situaţia punerii sale în libertate.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpaţii B.I.R. şi B.E.M. au fost iniţial reţinuţi în vederea aducerii în faţa autorităţilor judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune [lit. c)].
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f), C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerinţele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. a) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din CEDO Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, inculpaţii nu pot fi cercetaţi în stare de libertate, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor săvârşite, la împrejurarea că în cauză s-a pronunţat o hotărâre de condamnare chiar şi nedefinitivă, că urmează să fie soluţionat apelul declarat de inculpat - Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură neprivativă de libertate.
În aceste condiţii, Înalta Curte, a apreciat că detenţia provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului - şi nici nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar altă măsură neprivativă de libertate este insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii B.I.R. şi B.E.M. împotriva încheierii de şedinţă din 28 august 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori pronunţată în dosarul nr. 1204/54/2012/a1.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.I.R. şi B.E.M. împotriva încheierii de şedinţă din 28 august 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. 1204/54/2012/a1.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 05 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2676/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2720/2012. Penal. Rejudecarea după extrădare... → |
|---|
