ICCJ. Decizia nr. 2676/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2676/2012
Dosar nr. 675/46/2012/a4
Şedinţa publică din 05 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă nr. 98/F din 24 august 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 675/46/2012 s-a dispus, în baza dispoziţiilor art. 160/8a alin. (6) C. proc. pen., respingerea ca neîntemeiată a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M., în prezent aflat în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Colibaşi.
A obligat pe inculpat la 400 lei cheltuieli judiciare către stat din care 100 lei onorariu avocat oficiu s-a avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 august 2012, inculpatul B.M., arestat în cauză, a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar.
În motivarea cererii, inculpatul a arătat că este cercetat în dosarul nr. 675/46/2012, pentru infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) rap. la art. 17 lit. e) din Legea 78/2000 cu referire la art.13 din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 18 alin. (2) din Legea 78/2000 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, susţinând că se poate efectua cercetarea penală şi cu lăsarea sa în stare de libertate, fără a împiedica bunul mers al anchetei, precizând, totodată, că are o situaţie familială dificilă, respectiv este întreţinător al familiei aflată în stare de nevoie financiară, iar starea sa de sănătate este precară.
Analizând această cerere, curtea a constatat că inculpatul este cercetat în dosarul sus-menţionat, alături de alţi inculpaţi, pentru infracţiuni privind spălare de bani, folosirea funcţiei şi influenţei pentru obţinerea de foloase necuvenite şi criminalitate organizată, ce fac obiectul infracţiunilor precizate mai sus.
Întrucât, între infracţiunile pentru care este cercetat inculpatul B.M. este şi aceea prevăzută de art. 7 alin.(1) din Legea nr. 39/2003 - aderarea la un grup infracţional - pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea între 5 şi 20 de ani, curtea constată că este întemeiată condiţia prevăzută de art. 160/2 alin. (1), care prevede că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda numai dacă legea prevede pedeapsa închisorii pentru infracţiunea dedusă judecăţii ce nu depăşeşte 18 ani, pentru următoarele argumente:
Cererea de liberare provizorie sub control judiciar, potrivit art. 160/8 alin. (1) C. proc. pen., se examinează de urgenţă, instanţa având obligaţia să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia şi numai dacă este admisă în principiu o atare cerere, se poate trece, ulterior, la soluţionarea pe fond a acesteia.
Observând limitele de pedeapsă pentru fiecare din infracţiunile pentru care inculpatul este trimis în judecată, se constată că, chiar dacă este fixată la alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 39/2003, limita maximă a pedepsei de 20 de ani, o atare limită nu poate opera dacă, pentru toate infracţiunile care intră în scopul grupului infracţional organizat, limitele maxime ale pedepselor, cu referire la fiecare dintre aceste infracţiuni, nu depăşesc 20 de ani, aşa cum rezultă din coroborarea alin. (2) cu alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 39/2003.
Cum fiecare dintre aceste limite ale infracţiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000. cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) rap. la art. 17 lit. e) din Legea 78/2000 cu referire la art. 13 din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 18 alin. (2) din Legea 78/2000, ce intră în scopul grupului infracţional organizat, nu depăşesc 18 ani, aşa cum s-a menţionat mai sus, s-a constatat că este îndeplinită condiţia admisibilităţii în principiu a cererii de liberare condiţionată , aşa cum pretind dispoziţiile art. 1608 alin. (1) cu trimitere la dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.
Sub aspectul temeiniciei cererii aflate pendinte, curtea a constatat, din actele şi lucrările dosarului, că inculpatul este cercetat pentru infracţiuni deosebit de grave, existând indicii temeinice privind contribuţia inculpatului la săvârşirea faptelor imputate.
Împrejurările invocate, care ţin de stadiul procedurii, respectiv scurgerea unei perioade de aproximativ 6 luni de la momentul luării măsurii şi împrejurarea că inculpatul a dat declaraţie pe parcursul urmăririi penale, iar instanţa tocmai a fost sesizată prin rechizitoriu, s-a reţinut că nu sunt suficiente pentru a se aprecia că a încetat orice temei privind arestarea preventivă şi că ar fi stins pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului.
In ceea ce priveşte condiţia ca lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte un pericol pentru ordinea publică, prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a apreciat că este adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se poate confunda cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii.
Aceasta nu înseamnă însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei.
Prin urmare, ţinându-se seama şi de împrejurările concrete în care au fost săvârşite faptele pretinse, curtea a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului la acest moment prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică, iar menţinerea arestării preventive a acestuia este impusă şi de necesitatea audierii părţilor implicate şi de necesitatea unei bune administrări a justiţiei.
În condiţiile reţinute, în temeiul dispoziţiilor art. 160/8a alin. (6) C. proc. pen., curtea a respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpatul B.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, critici care au fost expuse pe larg în practicaua deciziei.
Examinând recursul declarat de inculpatul B.M. sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
În alineatul (2) al aceluiaşi text de lege, legiuitorul arată că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 1602 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani";.
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, în art. 1602 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date"; nu a avut în vedere existenta unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiţii nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art.5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte apreciază că, în acest moment, controlul judiciar solicitat de inculpatul B.M. nu este suficient pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Rezultă din probele administrate până în prezent că inculpatul este cercetat în dosarul nr. 675/46/2012, pentru infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) rap. la art. 17 lit. e) din Legea 78/2000 cu referire la art. 13 din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 18 alin. (2) din Legea 78/2000 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunii săvârşite, la împrejurarea că cercetarea judecătorească este la început - impunându-se audierea martorilor şi administrarea probelor apreciate ca fiind necesare stabilirii adevărului, - dar şi la atitudinea inculpatului sinceră în cursul procedurilor, Înalta Curte apreciază că există „date";, în accepţiunea dispoziţiilor art.1602 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului.
În aceste condiţii, Înalta Curte a apreciat că detenţia provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului - nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva încheierii de şedinţă nr. 98/F din 24 august 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 675/46/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 05 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2674/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2677/2012. Penal → |
|---|
