ICCJ. Decizia nr. 2723/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2723/2012
Dosar nr. 5720/1/2012
Şedinţa publică din 7 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 29 august 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 5366/30/2011, învestită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., s-a dispus menţinerea stării de arest a inculpaţilor B.A., V.I., T.I.M. şi T.D.R., urmând ca legalitatea şi temeinicia măsurii să fie verificate înainte de împlinirea termenului legal de 60 de zile.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt îndeplinite atât condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., cât şi condiţiile cumulative instituite de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 143 C. proc. pen., Curtea reţine că în cauză există probe temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit infracţiunile pentru care instanţa de fond a dispus condamnarea.
De asemenea, instanţa constată că sunt îndeplinite şi condiţiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care sunt judecaţi inculpaţii este închisoare mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul V.I.M., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi, pe fond, punerea sa în libertate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpatului V.I.M. se menţin, fiind îndeplinită una din condiţiile alternative prevăzută de art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
Sub aspectul dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 681 C. proc. pen., Curtea constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunile pentru care a fost arestat şi ulterior trimis în judecată.
Referitor la dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea constată că şi acestea sunt întrunite, în sensul că infracţiunile de săvârşirea cărora este acuzat recurentul inculpat (art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 211 alin. (1), alin. (2), lit. a), b), c), alin. (21) lit. b) C. pen., art. 208, 209 alin. (1) lit. e), g), i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen.) sunt sancţionate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudenţa CEDO, în special cu referire la unele cauze împotriva Franţei (Letellier v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de libertate pentru o infracţiune de o asemenea gravitate, existând riscul săvârşirii unor noi astfel de fapte.
Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil faţă de particularităţile cauzei şi de diligenţele sporite cu care au acţionat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în faţa instanţei de apel.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stipulează în art. 5 parag. 1 lit. c) necesitatea existenţei unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracţiune, garantând, astfel, temeinicia măsurii privative de libertate şi caracterul său nearbitrar.
Prin hotărârea Calejja v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare.
În speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
La acest moment procesual, Curtea nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menţionat prin sentinţa penală nr. 125 din 11 aprilie 2012, de condamnare, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente a o justifica.
Pertinenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de instanţă în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatului fiind necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanţiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislaţiei în vigoare.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale şi că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, considerente faţă de care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.I.M. împotriva încheierii de şedinţă din 29 august 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 5366/30/2011.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.I.M. împotriva încheierii de şedinţă din 29 august 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 5366/30/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 7 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2714/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2724/2012. Penal → |
|---|
