ICCJ. Decizia nr. 2758/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2758/2012
Dosar nr. 22472/3/2011**
Şedinţa publică din 11 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 634/F din 28 iulie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 22472/3/2011*, inculpatul V.G.M. a fost condamnat, prin schimbarea încadrării juridice din art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 lit. a), i) C. pen. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. a), i) şi art. 176 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., precum şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe timp de 4 ani.
În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei închisorii, executarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
S-a luat act de renunţarea părţii civile B.F.A. la judecata acţiunii civile formulată împotriva inculpatului.
Au fost admise acţiunile civile formulate de părţile civile Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi Spitalul Universitar de Urgenţă Elias, inculpatul fiind obligat, cu titlu de cheltuieli necesitate de spitalizarea părţii vătămate B.F.A., să plătească primei părţi civile suma de 25.687,45 lei cu dobânda legală aferentă, iar celei de a doua părţi civile suma de 18.186,16 lei.
S-a mai dispus, în temeiul art. 113 alin. (1) şi (3) C. pen., luarea măsurii de siguranţă a obligării inculpatului la tratament medical până la însănătoşire.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia penală nr. 358/A din 25 noiembrie 2011 a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpat, dispunând desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
S-a motivat că dispoziţiile alin. (1) al art. 3201 C. proc. pen., referitoare la judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, nu sunt aplicabile când acţiunea penală vizează o infracţiune pentru care legea prevede, în forma ei consumată, pedeapsa detenţiunii pe viaţă, argumentându-se că, în raport cu explicaţia dată la art. 1411 C. pen., prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care încriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
S-a subliniat, în această privinţă, că nu pot fi avute în vedere limitele de pedeapsă în raport cu dispoziţiile referitoare la sancţionarea tentativei, deoarece prin art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. s-a stabilit în mod imperativ criteriul de evaluare numai în conformitate cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea în forma ei consumată.
În fine, s-a învederat că nu s-ar putea proceda la efectuarea cercetării judecătoreşti prin înlăturarea aplicării prevederilor art. 3201 alin. (1) C. proc. pen., direct în faza soluţionării apelului, pentru că ar însemna lipsirea inculpatului de un grad de jurisdicţie, cât timp prima instanţă nu a făcut cercetarea judecătorească şi a aplicat procedura simplificată a judecăţii pe motivul recunoaşterii vinovăţiei.
Rejudecând, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 301/F din 12 aprilie 2012 a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, din art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 lit. a), i) C. pen., în art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. a), i) şi la art. 176 lit. a) C. pen., iar în baza acestor din urmă texte de lege a condamnat pe inculpatul V.G.M. la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea timp de 10 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor deosebit de grav.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 cu referire la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.
În baza art. 113 alin. (4) C. pen., s-a dispus, provizoriu, luarea măsurii de siguranţă a obligării inculpatului la tratament medical, iar în baza art. 113 alin. (1) C. pen. s-a luat măsura obligării inculpatului la tratament medical până la însănătoşire.
S-a luat act că partea vătămată B.F.A. a renunţat la pretenţiile civile.
S-a dispus obligarea inculpatului la plata cu titlu de despăgubiri, reprezentând cheltuieli necesitate de asistenţa medicală acordată părţii vătămate, după cum urmează: părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti suma de 25.687,45 lei şi dobânda legală aferentă începând cu data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă a acestei sume, iar părţii civile Spitalul Universitar de Urgenţă Elias suma de 18.186,16 lei (fără dobânzi, deoarece nu au fost cerute).
În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat.
S-a reţinut că în seara zilei de 4 octombrie 2010, în jurul orei 21,00, inculpatul V.G.M. a avut o convorbire telefonică cu fosta sa concubină B.F., aceasta refuzând să-i aducă în vizită fetiţa ce rezultase din relaţia lor anterioară.
Ceva mai târziu, în jurul orei 23,00 din aceeaşi seară, după ce a consumat băuturi alcoolice şi substanţe etnobotanice, inculpatul s-a înarmat cu un cuţit de bucătărie, deplasându-se apoi, cu un autotaxi, până la Rin Hotel, unde fosta lui concubină era dansatoare.
După ce a intrat în clubul din subsolul hotelului, văzând-o pe B.F. stând la o masă cu un bărbat, s-a dus în spatele ei şi, trăgând-o de păr, a încercat să-i aplice lovituri de cuţit în zona gâtului. În acest moment a intervenit barmanul D.D., care a reuşit să-l îndepărteze pe inculpat, astfel că victima B.F. s-a refugiat în hol.
Găsind-o pe B.F. în locul unde se refugiase, inculpatul a început să o lovească cu cuţitul peste tot corpul, producându-i numeroase leziuni grave, datorită cărora şi-a pierdut cunoştinţa.
Pe baza concluziilor raportului de expertiză medico-legală s-a constatat că, prin loviturile de cuţit ce le-a aplicat, inculpatul a cauzat victimei următoarele leziuni: plăgi multiple cu sângerări active la torace posterior, la torace lateral dreapta, la umărul stâng, la braţul stâng faţa laterală, la braţul stâng faţa medială şi faţa anterioară, la antebraţul stâng faţa anterioară, la mâna stângă faţa palmară, la braţul drept faţa medială şi faţa laterală, la antebraţul drept, la mâna dreaptă, în regiunea mamară stânga şi regiunea mamară dreapta, la axila dreaptă, la genunchiul stâng median. De asemenea, s-a constatat că inculpatul i-a mai cauzat victimei; la nivelul extremităţii cefalice – plagă temporo-parietală dreapta, leziuni în regiunea geniană dreapta, subauriculat stânga şi submandibular stânga, canal auricular extern dreapta, secţiune arteră brahială stânga şi vena satelită, secţiune de tendon flexor al policelui şi indexului stâng, extensori ai policelui drept, secţiune tendon muşchi gracilis, muşchi croitor şi, parţial, muşchi semitendinos şi muşchi semimembranos stâng, şoc hemoragic.
Conchizând, instanţa de rejudecare a învederat că modul concret de comitere a faptei, prin aplicarea unui număr de cel puţin 33 lovituri de cuţit, depăşeşte simpla intenţie de suprimare a vieţii şi impune încadrarea faptei inculpatului în varianta calificată prevăzută în art. 176 lit. a) C. pen., ce se referă la săvârşirea faptei de omor prin cruzimi.
Referindu-se la reţinerea premeditării, s-a subliniat de instanţa de rejudecare a fondului că această agravantă rezultă din împrejurarea că, în intervalul de timp ce s-a scurs, de la convorbirea telefonică cu partea vătămată până la momentul deplasării unde aceasta lucra, inculpatul nu numai că a putut să chibzuiască şi să aleagă modalitatea şi mijloacele de comitere a faptei, dar s-a şi înarmat cu cuţitul de care s-a folosit pentru a comite fapta.
Tot astfel, s-a apreciat că nu pot fi incidente în cauză dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. cât timp infracţiunea în a cărei săvârşire s-a implicat inculpatul este sancţionată cu pedeapsa alternativă a detenţiunii pe viaţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul.
Prin decizia penală nr. 184/A din 13 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat şi, admiţând apelul procurorului, a desfiinţat în parte sentinţa şi în fond, prin rejudecare, a condamnat pe inculpatul V.G.M. la 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav, dispunând, totodată, aplicarea art. 71, art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen., confiscarea de la inculpat a sumei de 30 lei, reprezentând valoarea cuţitului folosit la săvârşirea faptei şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a apreciat, în considerentele deciziei, că actele de violenţă de intensitate deosebită, cauzându-i victimei leziuni multiple foarte grave, care i-au pus viaţa în primejdie, constituie împrejurări din care rezultă că aceasta a suportat suferinţe chinuitoare, ceea ce pune în evidenţă cruzimea agresorului, astfel că în mod just a fost schimbată încadrarea juridică dată prin rechizitoriu, reţinându-se şi circumstanţa agravantă specială prevăzută în art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen.
În continuarea motivării, s-a considerat fondată critica formulată de procuror referitor la individualizarea pedepsei, apreciindu-se că aceasta este prea blândă în raport cu gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptei, cu natura ei şi împrejurările în care a fost comisă precum şi cu urmarea produsă.
În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, instanţa de apel a subliniat că natura faptei săvârşite, ca şi ansamblul circumstanţelor personale ale inculpatului duc la concluzia unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor sale de natură electorală, părinteşti şi de a fi tutore sau curator, încât se impune să i se interzică, pe durata executării pedepsei, drepturile prevăzute în art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen.
S-a mai învederat că, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 118 alin. (1) lit. b) şi alin. (4) C. pen., se mai impune să fie confiscată de la inculpat suma de 30 lei, reprezentând contravaloarea cuţitului de care s-a folosit la săvârşirea faptei.
S-a conchis că toate aceste considerente impun admiterea apelului declarat de procuror şi respingerea apelului inculpatului, în sensul dispozitivului deciziei.
Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocându-se în sprijinul acestuia cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 10, pct. 14 şi pct. 17 C. proc. pen.
- În dezvoltarea primului motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., s-a susţinut că instanţa de apel a respins cereri esenţiale formulate în apărarea inculpatului, care s-au referit la solicitarea de a fi efectuată o expertiză medico-legală psihiatrică spre a se stabili dacă inculpatul a avut discernământ în momentul săvârşirii faptei.
S-a subliniat că o atare cerere era esenţială pentru garantarea drepturilor inculpatului, deoarece putea influenţa în mod evident soluţia procesului.
Acest motiv de casare nu este fondat.
În adevăr, în conformitate cu art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., constituie caz de casare atunci când „instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului”.
Invocând încălcarea cerinţelor legii în această privinţă, inculpatul recurent a restrâns critica sa la aspectul ce se referă la nepronunţarea asupra unor cereri esenţiale, concretizate în solicitarea de efectuare a unei expertize medico-legale psihiatrice care să stabilească dacă a avut discernământ în momentul săvârşirii faptei.
Or, din examinarea cuprinsului părţii introductive a deciziei criticate, se constată, contrar celor susţinute prin acest motiv de casare, că instanţa de apel s-a pronunţat motivat asupra cererii de a se efectua proba menţionată (fila 29 din dosarul nr. 22472/3/2011 şi 1719/2012 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală).
Este de observat că, în această privinţă, cererea formulată de apărătorul inculpatului de a se efectua expertiza menţionată s-a examinat în contradictoriu, cu care prilej reprezentantul Ministerului Public, referindu-se la raportul de expertiză medico-legală efectuat în cursul urmăririi penale, avizat de comisia superioară medico-legală, precum şi la celelalte înscrisuri medicale aflate la dosar, a învederat că nu se impune suplimentarea probatoriilor în sensul solicitat.
La rândul ei, instanţa de apel, aşa cum rezultă din partea introductivă a deciziei atacate, a respins această cerere de probatorii cu motivarea că administrarea lor nu este utilă, pertinentă şi concludentă în raport de înscrisurile medicale aflate la dosar.
În atare situaţie, este evident că instanţa de apel s-a pronunţat în mod explicit şi motivat asupra cererii de probatorii la care se face referire în cadrul primului motiv de casare, încât critica adusă hotărârii atacate prin acest motiv de casare urmează să fie respinsă ca nefondată.
- Prin cel de al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., s-a susţinut că instanţa de apel a dat o greşită încadrare juridică faptei reţinute în sarcina inculpatului, deoarece modalitatea concretă de săvârşire a acesteia, prin loviri repetate, succesive, sub impulsul momentului în care inculpatul le-a declanşat, exclud existenţa dorinţei de a-i provoca suferinţe prelungite victimei, încât ipoteza agravantă prevăzută la lit. a) de la art. 176 C. pen. este exclusă, iar încadrarea faptei într-o atare prevedere de agravare este greşită.
Nici acest motiv de casare nu este fondat.
Aşa cum corect s-a subliniat în considerentele deciziei atacate, actele de violenţă numeroase şi de intensitate deosebită, constând în aplicarea a cel puţin 33 lovituri puternice de cuţit, cele mai multe producând leziuni profunde şi în zone vitale, cu consecinţa cauzării de suferinţe mari şi de durată victimei, pe lângă spaima la care a fost supusă prin sălbăticia şi duritatea incredibilă a atacului, ca şi prin durata lui prelungită mult în timp, impun aprecierea că inculpatul a săvârşit fapta de tentativă la omor „prin cruzimi” în accepţiunea prevederii de la art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen.
Aşadar, fiind lipsită de orice suport sustenabil afirmaţia făcută în cadrul acestei critici, formulată în sensul că modul în care inculpatul a acţionat ar exclude existenţa dorinţei sale de a produce suferinţe prelungite victimei, urmează ca şi cel de-al doilea motiv de casare să fie respins ca nefondat.
- În fine, prin ultimul motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., s-a susţinut că pedeapsa aplicată inculpatului este greşit individualizată, fiind stabilită fără să se ia în considerare lipsa antecedentelor penale, conduita sa anterioară de ansamblu bună, în familie şi societate, precum şi poziţia lui sinceră în tot cursul procesului penal.
Motivul de casare nu este fondat.
Examinarea considerentelor avute în vedere de instanţa de apel la reindividualizarea pedepsei, ca urmare a admiterii recursului declarat de procuror, comparativ cu împrejurările evidente de fapt, antecedentele inculpatului, situaţia lui personală, ca şi poziţia sa pe parcursul procesului penal, impun concluzia că sancţiunea de 10 ani închisoare, pe care urmează să o execute, reprezintă remediul strict necesar pentru asigurarea reeducării sale.
În adevăr, trebuie observat că, în raport cu ordinea criteriilor generale de individualizare reglementate în art. 72 alin. (1) C. pen., cele referitoare la limitele de pedeapsă fixate în partea specială şi la gradul de pericol social al faptei săvârşite cu prioritate faţă de cele care privesc persoana infractorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Or, pericolul social deosebit de ridicat al infracţiunii săvârşite, natura faptei şi împrejurările în care a fost comisă, ca şi urmarea gravă produsă, impuneau un neîndoielnic tratament penal mai sever, pe care instanţa de apel trebuia să-l aibă în vedere atât la examinarea criticii aduse de procuror soluţiei primei instanţe, cât şi la reindividualizarea în concret a pedepsei.
Răspunzând acestor cerinţe, concomitent cu examinarea, în cadrul intimei lor convingeri şi a trăsăturilor ce privesc persoana inculpatului, precum şi poziţia lui procesuală, judecătorii instanţei de control judiciar din apel au stabilit, în suverana lor apreciere, o pedeapsă privativă de libertate de 10 ani închisoare, care nu apare excesivă în raport cu toate dispoziţiile legale incidente în cauză, ci, dimpotrivă, necesară pentru asigurarea prevenirii generale şi a reeducării inculpatului în raport cu eficienţa oferită de măsurile ce puteau fi luate faţă de el.
În consecinţă, fiind nefondat şi cel de al treilea motiv de casare, urmează ca recursul declarat de inculpat să fie respins, cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare efectuate de stat şi cu deducerea perioadei în care a fost reţinut şi arestat preventiv.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.G.M. împotriva deciziei penale nr. 184/A din 13 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii şi arestării preventive de la 5 octombrie 2010 la 11 septembrie 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 11 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2753/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2844/2012. Penal → |
|---|
