ICCJ. Decizia nr. 2753/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2753/2012
Dosar nr. 22120/3/2012/a2
Şedinţa publică din 10 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 30 august 2012 pronunţată în dosarul nr. 22120/3/2011 (2503/2012), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului M.M. arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 259/UP din 06 octombrie 2011 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a I-a penală.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut, în esenţă că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a apelantului inculpat M.M. impun în continuare privarea de libertate a acestuia.
Astfel, mijloacele de probă administrate relevă probe şi indicii temeinice, în sensul precizat de art. 681 C. proc. pen., care conduc la presupunerea rezonabilă că inculpatul M.M. a săvârşit fapta de care este acuzat, fiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 143 C. proc. pen.
Totodată, s-a constatat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., întrucât lăsarea apelantului inculpat, în libertate, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, care rezultă din natura infracţiunilor cu privire la care este cercetat, modalitatea concretă de săvârşire a acestora (premeditat şi organizat) şi sentimentul de insecuritate resimţit de opinia publică.
De asemenea a considerat că, la acest moment procesual, temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu au încetat şi nici nu s-au modificat pentru a se revoca sau înlocui starea de arest preventiv cu o altă măsură privativă de libertate alternativă, mai puţin severă.
Mai mult, s-a apreciat că măsura arestării preventive a apelantului inculpat M.M. se impune a fi menţinută şi prin raportare la dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţile fundamentale, câtă vreme se fondează pe motive pertinente şi suficiente care o justifică. Pertinenţa şi suficienţa acestor motive, au fost examinate în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., apreciind că pentru buna desfăşurare a procesului penal se impune, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.M., solicitând punerea sa în stare de libertate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Bucureşti, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea deosebită a acestora, cât şi de circumstanţele personale ale inculpatului, apreciază că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi Curtea de Apel Bucureşti.
De altfel, în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
În speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
Înalta Curte reţine şi faptul că instanţele anterioare au avut în vedere circumstanţele personale ale inculpatului atât la luarea măsurii arestării preventive cât şi la momentul verificării legalităţii şi temeiniciei acestei măsurii preventive.
Astfel că, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Pe de altă parte, se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentinţa penală nr. 637/F din 12 iulie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a I-a penală, la pedeapsa cea mai grea de 6 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 3201 C. proc. pen. şi art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 2 lit. a) pct. 11 din Legea nr. 39/2003cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
S-a reţinut că inculpatul M.M. a aderat la grupul infracţional organizat constituit din inculpaţii P.V.C., G.O.M., N.G.M., M.V.M. şi C.A.C. şi a pus la dispoziţia acestora autoturismul marca Chevrolet Aveo cu numărul de înmatriculare , asigurând deplasarea coinculpaţilor în Olanda pentru a procura cantitatea de 3334,5 grame canabis şi a introduce această cantitate de droguri de risc în România.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziţia instanţei de apel de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul M.M. împotriva încheierii din 30 august 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. 22120/3/2011 (2503/2012) va fi respins ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.M. împotriva încheierii din 30 august 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 22120/3/2011 (2503/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2745/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2758/2012. Penal → |
|---|
