ICCJ. Decizia nr. 2910/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2910/2012
Dosar nr. 48014/3/2011
Şedinţa publică din 20 septembrie 2012
Asupra recursurilor penale de faţă;
Prin Sentinţa penală nr. 829/F din 21 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 48014/3/2011, în baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, a fost condamnat D.G. la pedeapsa de 9 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe 10 ani.
S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a), b), d), e) C. pen.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatului.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus prevenţia de la 19 aprilie 2011 la zi.
În baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, a fost condamnat inculpatul H.I. la pedeapsa de 9 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pe 10 ani.
S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a), b), d), e) C. pen.
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 26.000 euro daune morale, echivalent lei la data plăţii.
În baza art. 118 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea, de la fiecare dintre cei 2 inculpaţi, a câte 5.375 euro, echivalent în lei la data punerii în executare a măsurii.
Au fost obligaţi inculpaţii la câte 3.000 RON, cheltuieli judiciare către stat.
În fapt, s-au reţinut de judecătorul fondului următoarele:
Partea vătămată M.E.A. l-a cunoscut pe inculpatul D.G. în cursul anului 2010, acesta lucrând anterior împreună cu soţul său, martorul M.A.V., în construcţii. Inculpatul D.G. i-a împrumutat pe cei doi soţi cu suma de 300 euro. Ulterior, partea vătămată fiind interesată în obţinerea unui loc de muncă în străinătate, inculpatul D.G. i-a promis angajarea ca baby-sitter în Italia.
În acest scop, partea vătămată a părăsit ţara la data de 25 mai 2010, împreună cu inculpatul H.I. şi martora S.M.C., pe care i-a cunoscut cu această ocazie, şi o persoană rămasă neidentificată - cunoscută cu numele de "A.A." - în autoturismul F. condus de martorul T.D.L. Partea vătămată a fost condusă la autoturism de inculpatul D.G., fapt confirmat şi de martora S.E., concubina la acel moment a inculpatului H.I., care se ocupase de aranjamentele necesare acestei deplasări şi care a şi văzut nemijlocit momentul plecării.
Partea vătămată şi martora S.M.C. au fost cazate iniţial în locuinţa numitului "R.", cunoscut al martorei S.E., în apropiere de Roma.
În acest moment inculpatul H.I. a informat-o pe partea vătămată M.E.A. că urmează să practice prostituţia în folosul său, urmând ca toţi banii obţinuţi să îi fie remişi acestuia. În ceea ce priveşte pe martora S.M.C., aceasta a susţinut constant, în cursul procesului penal, că a practicat prostituţia fără a fi constrânsă de vreo persoană.
Partea vătămată nu a fost de acord cu această solicitare, comunicându-i inculpatului H.I. că este însărcinată. Conform declaraţiei părţii vătămate, inculpatul H.I. a pretins că din banii ce urmau să fie obţinuţi astfel de partea vătămată acesta şi-ar fi recuperat cheltuielile avansate cu deplasarea părţii vătămate în Italia.
Partea vătămată şi martora S.M.C. erau transportate în fiecare dimineaţă (în întâia zi în care partea vătămată s-a aflat în Italia, acest lucru petrecându-se la câteva ore după sosirea efectivă în această ţară) cu autoturismul condus de martorul T.D.L., în zona Campoleone, unde cele două rămâneau la marginea şoselei pentru a racola clienţi. În cursul zilei, partea vătămată şi martora S.M.C. erau supravegheate de inculpatul H.I., care circula frecvent cu autoturismul în zona respectivă. Seara, partea vătămată şi martora erau transportate în acelaşi mod în imobilul în care erau cazate, de către martorul T.L. Conform declaraţiei părţii vătămate, în această perioadă, a suferit arsuri din cauza soarelui puternic, şi leziuni grave la picior, aspecte pe care le-a comunicat inculpatului H. fără a primi îngrijiri medicale sau alt fel de ajutor. Relevant este că şi în timpul nopţii partea vătămată şi martora erau supravegheate de inculpatul H., cele două neputând părăsi locuinţa fără a fi însoţite.
Toţi banii obţinuţi de cele două femei erau luaţi la sfârşitul fiecărei zile de inculpatul H.I.
La un interval de o săptămână, partea vătămată, martora S.M.C. şi inculpatul H.I. s-au mutat în alt imobil - casa L.A. - de asemenea în apropiere de Roma, imobil ce a fost închiriat pe numele martorei S.E., concubina inculpatului H., ce sosise între timp în Italia la rândul său.
Şi în această perioadă activitatea de exploatare sexuală a părţii vătămate a continuat în mod similar.
În această perioadă a sosit în Italia şi inculpatul D.G., în perioada 18 mai - 30 mai 2010, aspect ce rezultă din datele furnizate de compania aeriană B.A. şi declaraţiile martorelor S.E. şi S.M.C.
Inculpatul H. a achiziţionat părţii vătămate o cartelă telefonică, cu scopul de a o putea supraveghea în permanenţă, aceasta având obligaţia de a răspunde la telefon de fiecare dată când era sunată de inculpat. Cu ajutorul acesteia partea vătămată a luat legătura cu familia din ţară - părinţi şi soţi - cărora le-a comunicat că este obligată să se prostitueze.
După un interval de aproximativ o lună de zile, partea vătămată a transmis către soţul său, martorul M.A., suma de aproximativ 420 euro - ceea ce reprezenta suma obţinută la sfârşitul unei zile, pe numele martorei S.M.C. care a completat personal cu datele sale formularul de transfer.
Biletul de avion i-a fost procurat din ţară de către soţul său, martorul M.A.
Partea vătămată s-a reîntors în ţară în data de 8 iulie 2010 cu o cursă a companiei B.A. Inculpatul H.I., care la această dată se afla în ţară, a luat legătura telefonic cu partea vătămată pentru a se informa unde este, partea vătămată spunându-i că este în drum spre ţară.
Partea vătămată a fost aşteptată la aeroport de inculpaţii H.I. şi D.G., care au încercat printr-o atitudine de ameninţare să o determine să îi însoţească în maşina lor, fiind împiedicaţi de faptul că soţul părţii vătămate a chemat organele de poliţie.
Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, judecătorul fondului a avut în vedere prevederile art. 72 C. pen., respectiv modalităţile şi împrejurările concrete de comitere a faptei, numărul de persoane implicate, caracterul organizat al activităţii de recrutare şi exploatare sexuală, consecinţele produse asupra părţii vătămate şi poziţia procesuală nesinceră a inculpaţilor, precum şi circumstanţele personale ale acestora, optând pentru o pedeapsă fermă la care s-a adăugat şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pe perioada maximă.
De asemenea, vizavi de natura faptelor comise de inculpaţi, care relevă un dispreţ accentuat faţă de valorile morale esenţiale, prima instanţă a apreciat a fi evidentă concluzia că aceştia nu posedă o minimă răspundere şi responsabilitate necesară pentru a se putea pronunţa în mod util asupra chestiunilor ce fac obiectul unui proces electoral.
Totodată, necesitatea interzicerii drepturilor părinteşti şi asimilate, s-a conchis de instanţa fondului că este dată tocmai de specificul faptelor deduse judecăţii, dispreţul inculpaţilor faţă de libertatea sexuală, descalificându-i în raport de condiţiile cerute de lege pentru exercitarea acestui drept.
În condiţiile în care datele reliefate au demonstrat un grad de pericol social ridicat al persoanei inculpaţilor, subzistând şi la acest moment temeiurile prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., instanţa a menţinut măsura arestării preventive.
Reiterând solicitările şi motivarea făcută la instanţa de fond, inculpaţii au formulat apel împotriva sentinţei date de aceasta, inculpatul D.G. pretinzând că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa prin actul de inculpare, sens în care invocă achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar inculpatul H.I. că infracţiunea săvârşită de acesta este aceea de proxenetism prev. de art. 329 alin. (1) C. pen., pentru că nu a agresat-o în niciun fel pe partea vătămată, motiv pentru care s-ar impune schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare în această infracţiune.
În subsidiar, se invocă reindividualizarea pedepsei atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, solicitându-se sub acest ultim aspect aplicarea disp. art. 861 C. pen.
Ambii inculpaţi critică soluţia primei instanţe şi sub aspectul soluţionării laturii civile, apreciind prea mare şi nejustificată obligarea lor la plata sumei de 26.000 euro, daune morale acordate părţii vătămate.
Prin Decizia penală nr. 15/A din 19 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, au fost respinse ca nefondate apelurile inculpaţilor.
Similar primei instanţe, dar în baza propriei evaluări a probatoriului cauzei, curtea de apel a constatat că activitatea infracţională a inculpaţilor a fost dovedită cu probe certe de vinovăţie chiar în condiţiile nuanţării în instanţă a declaraţiilor părţii vătămate M.E.A., în sensul participaţiei inculpatului D.G., rezultând indubitabil că aceasta a fost obligată în Italia să se prostitueze, în condiţiile în care această atitudine a fost confirmată chiar prin prezenţa celor doi la aeroport, unde ambii au exercitat o constrângere psihică ameninţând partea vătămată să-şi reia activitatea de prostituţie, încercând să o determine să urce în maşina lor.
Faptul că partea vătămată ar fi practicat prostituţia şi în ţară, în acest sens stând pozele luate de pe internet, şi îşi căuta clienţii prin anunţuri publicitare în diverse publicaţii, nu are relevanţă asupra existenţei faptelor deduse judecăţii de vreme ce realitatea ameninţărilor fizice şi psihice exercitate asupra părţii vătămate din momentul ajungerii în Italia de inculpatul H.I. şi controlul permanent manifestat de acesta cu privire la partea vătămată, care era condusă de martorul T.D.L. în zona Campoleone şi supravegheată de inculpat, inclusiv în locuinţa unde partea vătămată era cazată împreună cu martora S.E.
Aşa cum s-a evidenţiat, manifestările inculpaţilor de la aeroport vin să certifice această susţinere.
Este adevărat că, cu ocazia dezbaterilor la instanţa de fond, partea vătămată a încercat să-l disculpe pe inculpatul D.G., dar această retractare trebuie înlăturată date fiind ameninţările şi presiunile exercitate de familia acestui inculpat, direct sau telefonic. Această situaţie este întărită şi cu declaraţiile martorei S.E. care a învederat primei instanţe că şi ea a primit telefoane de ameninţare din partea unei persoane de sex feminin ce s-a prezentat ca fiind mama inculpatului D.G. şi că s-a simţit ameninţată chiar în sala de şedinţă într-o altă cauză în care este judecată în calitate de inculpată.
De asemenea, şi martorul M.A., soţul părţii vătămate, şi-a modificat declaraţia în cursul cercetării judecătoreşti şi tot în încercarea de disculpare a inculpatului D.G., neluată în seamă însă de instanţă, care a apreciat corect că şi asupra sa s-au exercitat presiuni pentru a-şi schimba declaraţiile, nereuşind însă decât să creeze contradicţii cu declaraţiile date de soţia sa şi care au fost punctate pe larg în hotărârea primei instanţe.
Retractarea totală sau parţială a unei declaraţii nu este de natură ca, prin ea însăşi, să înlăture acea declaraţie, deoarece ar lipsi de eficienţă o probă administrată în mod legal într-o etapă procesuală, înlăturarea acesteia putând a se face numai în măsura în care revenirea asupra declaraţiei iniţiale este temeinic motivată şi împrejurările cauzei formează convingerea că relatările anterioare nu reprezintă realitatea, ceea ce în cauză nu se justifică pentru argumentele mai sus reţinute, confirmate şi cu declaraţia martorei S.E., care a relatat că a asistat la mai multe convorbiri telefonice purtate de inculpatul D.G., care i-a spus că trebuie să o ia şi pe partea vătămată în Italia.
Prima instanţă a realizat într-o manieră riguroasă şi exhaustivă analiza apărărilor inculpaţilor, conchizând just că, în lipsa unor probe care să le înlăture pe cele făcute în defavoarea lor, rămân simple apărări în fond. Or, este adevărat că potrivit art. 66 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul nu este obligat să-şi probeze nevinovăţia însă alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că în cazul în care există probe de vinovăţie, inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie, ceea ce inculpaţii din cauza pendinte nu au făcut, simpla încercare de discreditare morală a părţii vătămate neintrând în această categorie.
Conchizând, Curtea, în deplin acord cu instanţa fondului, consideră că probatoriul administrat în cauză este concludent atât în stabilirea existenţei faptelor deduse judecăţii, cât şi a săvârşirii lor, cu vinovăţie, de către inculpaţi, tragerea la răspundere penală a acestora fiind rodul coroborării unor probe certe şi indubitabile care au răsturnat prezumţia de nevinovăţie instituită în favoarea lor de disp. art. 66 alin. (1) C. proc. pen., astfel că soluţia de condamnare a inculpaţilor se impunea.
Cât priveşte individualizarea pedepselor, considerăm că la stabilirea acestora instanţa trebuie să aibă în vedere aptitudinea inculpaţilor de a se reeduca sub influenţa sa. Or, modalitatea de săvârşire a faptelor pendinte, lipsa totală de empatie manifestată de inculpaţi faţă de partea vătămată şi atitudinea procesuală vădit nesinceră a acestora denotă, în profilul lor psiho-social, o serie de factori cu potenţial criminogen ridicat care nu conduc la ideea unei reinserţii sociale facile.
Avându-se în vedere şi disp. art. 52 C. pen., se constată că pedeapsa, ca măsură de constrângere, are, pe lângă scopul său represiv, şi o finalitate de exemplaritate, concretizată în dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi comportamentul făptuitorului. Pe de altă parte, pedeapsa trebuie individualizată în aşa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea în viitor a săvârşirii unor alte fapte, ceea ce a şi făcut prima instanţă prin aplicarea unei pedepse mai ferme care să implice o perioadă mai mare de detenţie, timp în care inculpaţii să-şi formeze o nouă atitudine faţă de muncă şi de celelalte valori sociale. Funcţia coercitivă a pedepsei va fi, astfel, îndeplinită şi prin înlăturarea lor temporară din societate.
Faţă de datele care caracterizează faptele deduse judecăţii şi pe inculpaţi şi care atestă existenţa unor mentalităţi şi deprinderi neconforme cu normele de drept, este justificată şi interzicerea drepturilor de vot şi părinteşti, prev. de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen., pe perioada maximă, precum şi menţinerea arestării preventive a inculpatului, în condiţiile persistenţei şi subzistenţei temeiurilor iniţiale.
Este just cuantificat şi cuantumul daunelor morale, acordate părţii vătămate în urma suferinţelor psihice şi fizice ce i-au fost produse prin faptele inculpaţilor, neimpunându-se modificarea lor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii D.G. şi H.I.
Inculpatul D.G. a invocat cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 18 şi 14 C. proc. pen., motivele fiind expuse oral şi cuprinse în practicaua prezentei decizii.
Inculpatul H.I. a invocat cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 21, 18, 17 şi 14 C. proc. pen., motivele fiind expuse oral şi cuprinse în practicaua prezentei decizii.
La data de 20 septembrie 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T, Serviciul Teritorial Constanţa a comunicat că, urmare a datelor şi informaţiilor cuprinse în denunţul formulat de către inculpatul D.G., prin Rechizitoriul nr. 225/D/P din 6 august 2012 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului P.M. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, Curtea constată că recursurile sunt fondate.
În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 21 C. proc. pen., este real faptul că judecarea apelurilor declarate de cei doi inculpaţi a avut loc fără ca partea vătămată să fie citată, însă această neregularitate procedurală, sancţionată cu nulitatea relativă, nu putea fi invocată decât de partea ale cărei drepturi au fost astfel vătămate.
Or, este de observat că inculpaţii nu au solicitat audierea părţii vătămate în apel, iar căile lor de atac au fost respinse, astfel încât nu se poate susţine că prin necitarea acestei părţi, ei ar fi suferit vreo vătămare, care să facă admisibilă invocarea acestui caz de casare.
În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., invocat de ambii inculpaţi, Curtea reţine că pentru a fi în prezenţa acestuia trebuie să existe o reflectare inexactă, denaturată a conţinutului dosarului în cuprinsul hotărârii atacate, cu consecinţa greşitei reţineri a faptei imputate inculpatului, în natura sau împrejurările în care aceasta ar fi fost comisă.
Această contrarietate evidentă şi esenţială trebuie să fie independentă de orice proces de apreciere a probelor pe care instanţa l-a făcut în conformitate cu art. 63 C. proc. pen., acesta din urmă necăzând sub incidenţa cazului de casare analizat.
Altfel spus, eroarea gravă de fapt nu poate proveni dintr-o greşită sau incompletă apreciere a probatoriului administrat în cauză.
Pe de altă parte, simpla invocare a acestui caz de casare nu este suficientă, recurentul fiind obligat să indice exact piesa dosarului a cărei existenţă sau inexistenţă o afirmă în mod eronat instanţa de fond sau apel ori al cărei cuprins este redat contrar a ceea ce este evident şi fără posibilitate de controversă.
În speţă, aşa cum rezultă din motivele de recurs formulate, ceea ce inculpaţii solicită pe calea cazului de casare invocat este o reapreciere a probatoriului, în condiţiile existenţei unor presupuse contradicţii între diferitele mijloace de probă, ceea ce nu este posibil faţă de cele expuse anterior.
În privinţa probelor şi a aprecierii acestora, Curtea reţine că potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. probele nu au o valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Analizând hotărârile pronunţate în cauză, Curtea constată că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au avut în vedere împrejurarea că partea vătămată şi unii dintre martorii din acte au revenit asupra declaraţiilor iniţiale, incriminatorii la adresa ambilor inculpaţi, încercând să acrediteze astfel o altă situaţie de fapt.
Ambele instanţe au analizat corespunzător probatoriul administrat în cele două faze ale procesului penal, arătând în considerentele hotărârilor pronunţate motivele pentru care au reţinut doar o parte din mijloacele de probă, în condiţiile în care pe parcursul cercetărilor inculpatul D.G. şi membrii familiei acestuia au exercitat presiuni asupra părţii vătămate şi soţului acesteia pentru a-şi schimba declaraţiile iniţiale incriminatorii la adresa celor doi inculpaţi.
Aceste declaraţii date în faza de urmărire penală se coroborează cu declaraţiile date în aceeaşi fază de martorii S.M.C. şi T.D.L., precum şi alte înscrisuri relevante aflate la dosar (cum ar fi cele privitoare la expedierea unei sume de bani din Italia pe numele soţului părţii vătămate, însă nu din partea acesteia, ci a martorei S.M.C., precum şi cele încheiate de organele de poliţie cu referire la incidentul de pe aeroport în care au fost implicaţi ambii inculpaţi, în ziua întoarcerii părţii vătămate din Italia).
Împrejurarea, nedovedită de altfel prin probe indubitabile (capturile unei pagini de internet, prezentate în faţa instanţei de fond, nefiind suficient de clare), în sensul că partea vătămată ar fi practicat prostituţia, nu exclude de plano calitatea sa de victimă a traficului de persoane, câtă vreme ea a fost recrutată prin inducere în eroare cu privire la activitatea pe care o va desfăşura în Italia, iar mai apoi exploatată sexual în această ţară.
De altfel, susţinerile inculpaţilor în sensul că partea vătămată şi-ar fi exprimat acordul de a se deplasa în Italia pentru a practica prostituţia sunt cu atât mai puţin plauzibile, în condiţiile în care din declaraţiile şi înscrisurile aflate la dosar rezultă că în perioada de referinţă aceasta era însărcinată.
În acelaşi timp, dacă partea vătămată nu ar fi fost constrânsă să practice prostituţia, este inexplicabil faptul că a apelat la o modalitate clandestină de a expedia în ţară suma de bani necesară cumpărării biletului de avion de întoarcere (folosind-o pe martora S.M.C., care a transmis în nume propriu prin sistemul W.U. suma de bani către soţul victimei).
În consecinţă, Curtea constată că instanţele de fond şi apel au analizat întregul probatoriu administrat în cauză şi au reţinut motivat doar o parte a acestuia ca servind la aflarea adevărului, existenţa unor contradicţii între diferitele declaraţii date în cauză, lămurită de altfel de ambele instanţe, neechivalând cu o gravă eroare de fapt, aşa cum s-a susţinut prin motivele de recurs.
În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., invocat de inculpatul H., Curtea constată că fapta comisă de acesta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane, iar nu de proxenetism, astfel încât critica nu este întemeiată.
Aşa cum s-a reţinut, recrutarea şi mai apoi transportarea şi găzduirea părţii vătămate au avut la bază inducerea în eroare a acesteia cu privire la scopul deplasării în Italia, altul decât cel real, de exploatare sexuală a sa de către cei doi inculpaţi.
Or, o asemenea situaţie de fapt nu poate fi încadrată în drept decât prin raportare la disp. art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/ 2001.
În realitate, critica referitoare la încadrarea juridică are în vedere o altă situaţie de fapt decât cea rezultată din actele aflate la dosar, fiind în strânsă legătură cu susţinerea inculpaţilor (analizată şi înlăturată anterior), în sensul că partea vătămată ar fi fost de la început de acord cu practicarea prostituţiei.
În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., Curtea constată că acesta este incident în cauză pentru ambii inculpaţi, însă pentru motive diferite.
Astfel, în cazul inculpatului D.G. sunt incidente dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în condiţiile în care acesta a denunţat şi facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a unei alte persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni grave (trafic de droguri prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000).
În cazul inculpatului H., Curtea apreciază că se impune o reevaluare a criteriilor de individualizare prev. de art. 72 C. pen., prin raportare la gradul de pericol social concret al faptei comise, la contribuţia sa la săvârşirea acesteia, dar şi la persoana inculpatului.
În aceste limite, ambele recursuri vor fi admise, hotărârile casate în parte, iar cauza rejudecată conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., reducându-se pedepsele aplicate celor doi inculpaţi.
Va deduce prevenţia la zi pentru inculpatul D.G.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de recurenţii-inculpaţi D.G. şi H.I. împotriva Deciziei penale nr. 15/A din 19 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează, în parte, decizia penală atacată şi Sentinţa penală nr. 829/F din 21 octombrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi rejudecând:
Face aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi reduce pedeapsa principală aplicată inculpatului D.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, de la 9 ani închisoare la 4 ani şi 6 luni închisoare.
Reduce pedeapsa principală aplicată inculpatului H.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, de la 9 ani închisoare la 6 ani închisoare.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Deduce din pedeapsa aplicată recurentului-inculpat D.G., durata reţinerii şi a arestării preventive, de la 19 aprilie 2011 la 20 septembrie 2012.
Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţi, în sumă de câte 75 RON, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 20 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2905/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2916/2012. Penal → |
|---|
