ICCJ. Decizia nr. 2963/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2963/2012
Dosar nr. 1796/100/2012
Şedinţa publică din 24 septembrie 2012
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 223 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului Maramureş, a fost respinsă cererea formulată de condamnata L.M.L. privind rejudecare după extrădare a cauzei ce a format obiectul dosarului nr. 356/100/2008 al acestei instanţe, în care a fost pronunţată sentinţa penală nr. 229 din 11 mai 2010, iar, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea condamnatei la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, prin sentinţa penală nr. 595 din 14 decembrie 2006 (dosar nr. 348/100/2005), Tribunalul Maramureş a dispus condamnarea inculpatei L.M.L. la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzute de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., şi trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 (2 fapte).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpata L.M.L., care a fost admis prin decizia penală nr. 4/ A din 15 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Cluj, desfiinţându-se în întregime hotărârea pronunţată de instanţa de fond şi dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Maramureş, unde a fost reînregistrată sub numărul 356/100/2008.
Prin sentinţa penală nr. 229 din 11 mai 2010 a Tribunalului Maramureş (dosar nr. 356/100/2008), în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatei L.M.L. pentru săvârşirea celor două infracţiuni anterior menţionate, hotărârea instanţei de fond fiind confirmată de Curtea de Apel Cluj care, prin decizia penală nr. 150/ A din 11 noiembrie 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Public.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs procurorul, acesta fiind admis prin decizia penală nr. 2339 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind casate ambele hotărâri, iar, în rejudecare, dispunându-se condamnarea inculpatei L.M.L. la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru comiterea, în concurs real, a infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Ca urmare a deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul Maramureş a emis mandatul naţional de executare a pedepsei închisorii de 5 ani (nr. 268/2010 din 10 iunie 2011) pentru inculpata L.M.L., dar acest mandat nu a putut fi executat întrucât condamnata avea domiciliul în Germania. Urmare acestui fapt, s-a emis, la data de 24 iunie 2011, mandatul european de arestare, în baza căruia condamnata a fost arestată provizoriu în Franţa pe 15 decembrie 2011.
Ulterior, la data de 16 februarie 2012, s-a primit, prin fax, de la Procurorul general de pe lângă Curtea de Apel din Paris, copia deciziei din 15 februarie 2012 prin care s-a aprobat arestarea condamnatei L.M.L., în baza mandatului european de arestare emis de Tribunalul Maramureş şi predarea acesteia către România pentru executarea pedepsei.
Prin adresa nr. 3216851 din 27 februarie 2012, Biroul S. a comunicat instanţei faptul că, la data de 24 februarie 2012, condamnata a fost preluată din Franţa şi încarcerată, în aceeaşi zi, în arestul D.G.P.M. Bucureşti.
Analizând motivele invocate în susţinerea cererii de rejudecare formulată de condamnată, Tribunalul Maramureş a arătat că, potrivit art. 522l C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă.
Tribunalul a constatat că, în speţă, cerinţa prevăzută de acest text legal, ca persoana care cere rejudecarea cauzei să fi fost judecată şi condamnată în lipsă, nu este îndeplinită, întrucât condamnata L.M.L. a fost prezentă la prima instanţă la termenul de judecată din data de 24 aprilie 2008, când a primit termen în cunoştinţă, iar la termenul din data de 24 iunie 2008 a fost audiată. Ulterior, la Curtea de Apel Cluj şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu s-a mai prezentat, existând însă la dosar dovezile de citare a acesteia, inclusiv la adresa din Germania. S-a constatat, aşadar, că aceasta nu a fost judecată în lipsă, a avut cunoştinţă de desfăşurarea procesului penal, a fost prezentă la o parte din termenele de judecată şi a înţeles de la un anumit moment să se sustragă de la judecată, motiv pentru care cererea ei de rejudecare după extrădare a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel condamnata L.M.L., pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând, pe de o parte, că nu a fost respectată procedura instituită de art. 522l C. proc. pen., care nu prevede faza admiterii în principiu a cererii de rejudecare, iar, pe de altă parte, că sunt îndeplinite cerinţele instituite de acest text de lege, condamnata fiind judecată în lipsă.
Prin decizia penală nr. 124/ A din 26 iunie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnată şi a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, Curtea a arătat, cu privire la procedura urmată de instanţa de fond, că, potrivit art. 522l C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, dispoziţiile art. 404 – art. 408 aplicându-se în mod corespunzător.
Astfel, din conţinutul acestor prevederi, rezultă că a fost instituită o procedură nouă, specială, de judecată, ce are ca scop asigurarea dreptului la apărare al condamnatului, prin contradictorialitate, principiu care nu s-a putut aplica la judecarea în lipsă a acestuia, rejudecarea cauzei după extrădare putând fi solicitată exclusiv de către condamnatul extrădat ori predat.
S-a arătat că, sub aspectul procedurii propriu-zise, legiuitorul a făcut trimitere la dispoziţiile privind măsurile care pot fi luate după admiterea în principiu, rejudecarea, soluţiile după rejudecare, calea de atac şi reformarea dispoziţiilor civile de la calea extraordinară de atac a revizuirii, voinţa acestuia, din perspectiva tehnicii de reglementare folosite, fiind aceea ca, în procedura rejudecării după extrădare, care constituie o nouă procedură de judecată, să fie puse în aplicare de către instanţa competentă regulile impuse în conţinutul dispoziţiilor art. 405 – art. 408 C. proc. pen.
A subliniat Curtea de apel că procedura rejudecării după extrădare nu constituie nicidecum un nou caz de revizuire, deşi se poate ajunge ca prima instanţă să-şi retracteze propria hotărâre sau să o modifice în ce priveşte atât latura penală, cât şi latura civilă, existând distincţii semnificative între cele două proceduri sub aspectul obiectului, limitelor de judecată, titularilor şi efectelor.
Făcând referire la dispoziţiile art. 405 alin. (1) C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător şi în procedura prevăzută de art. 5221 C. proc. pen., instanţa a concluzionat asupra existenţei unei faze de admitere în principiu şi în cazul acestei din urmă proceduri, arătând că judecătorul este ţinut a face anumite verificări prealabile vizând caracterul definitiv al hotărârii, scopul extrădării ori predării persoanei condamnate şi modul în care s-a desfăşurat judecata iniţială, respectiv dacă a avut loc în lipsa condamnatului sau, dimpotrivă, în prezenţa acestuia, verificări ce nu pot fi realizate decât în faza examinării admisibilităţii în principiu a cererii. Aşa fiind, Curtea a concluzionat că prima instanţă a interpretat si aplicat corespunzător dispoziţiile legale prevăzute de art. 522l C. proc. pen.
Pe fond, Curtea a constatat că, în mod legal, prima instanţă a respins cererea de rejudecare a cauzei formulată de condamnată, întrucât aceasta nu a fost judecată în lipsă, aşa cum cer dispoziţiile art. 522l C. proc. pen., prin sintagma „judecate şi condamnate în lipsă” înţelegându-se situaţiile în care persoanele acuzate au lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare, pe întreaga durată a procedurii penale în faţa instanţelor judecătoreşti (judecata în primă instanţă, în apel şi în recurs). Or, în speţă, condamnata L.M.L. a fost prezentă la prima instanţă la termenul de judecată din data de 24 aprilie 2008, când a primit termen în cunoştinţă, iar la termenul din data de 24 iunie 2008 a fost audiată, absenţa sa de la rejudecare si judecarea ulterioară a cauzei în căile de atac datorându-se plecării sale în străinătate, plecare care nu i-a afectat, însă, dreptul la apărare, aceasta fiind reprezentată de un avocat ales sau desemnat din oficiu. Ca atare, dreptul la apărare al inculpatei a fost asigurat în cauză prin audierea şi prezenţa sa nemijlocită în cursul urmăririi penale, în faza de judecată în primă instanţă, şi, în permanenţă, prin apărători aleşi, pe parcursul întregii proceduri penale până la definitivarea acesteia. Aşa fiind, s-a concluzionat că nu se poate accepta susţinerea condamnatei că este o persoană judecată şi condamnată în lipsă, deoarece ea a fost prezentă la judecată în primă instanţă, iar plecarea sa în străinătate nu are nicio relevanţă, condamnata neputând să-şi invoce propria culpă în favoarea sa, în cererea de rejudecare a cauzei.
Pentru interpretarea corectă a condiţiei existenţei „unei persoane judecate şi condamnate în lipsă”, instituită de art. 522lC. proc. pen., Curtea de apel a arătat că trebuie avute în vedere şi prevederile art. 365 alin. (1) din acelaşi cod, referitoare la apelul peste termen, care stabilesc că acesta poate fi declarat de partea care a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare.
Făcând referire la jurisprudenţa instanţei de contencios european, Curtea de apel a mai subliniat împrejurarea că, luând în calcul faptul că dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată este recunoscut în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi că art. 6 paragraf 3 din C.A.D.O.L.F. recunoaşte celui acuzat „dreptul de a se apăra el însuşi” şi „dreptul de a interoga martorii”, C.E.D.O. a statuat că prezenţa inculpatului este în principiu obligatorie la soluţionarea cauzei, fiind constantă în a afirma că, în cazul procedurii în apel sau în recurs, art. 6 din Convenţie se aplică cu mai puţină stricteţe, admiţându-se chiar regularitatea unor asemenea proceduri în care audienţa se desfăşoară fără prezenţa celui acuzat (Hotărârea E.). Se admit excepţii de la regula prezenţei inculpatului atunci când asigurarea acestei condiţii ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă această situaţie a fost verificată şi constatată şi dacă inculpatul are o culpă în absenţa sa, astfel cum s-a întâmplat şi în cauza (Hotărârea C. şi R.). De asemenea, s-a arătat că Decizia cadru nr. 2009/299/JAI din 26 februarie 2009 a Consiliului Uniunii Europene recunoaşte că dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă personal la proces nu este unul absolut şi că persoana acuzată poate renunţa, de bună voie şi nesilită de nimeni, în mod expres sau tacit, dar fără echivoc, la acest drept. În opinia instanţei de prim control judiciar, în speţă apare cu puterea evidenţei că petenta condamnată, deşi cunoştea că este subiect al unui proces penal, a părăsit teritoriul ţării, înţelegând, astfel, să renunţe expres şi fără echivoc la dreptul de a fi prezentă la proces. Totodată, deşi nu a fost prezentă în persoană la proces, aceasta a fost apărată de un avocat care i-a asigurat o asistenţă juridică concretă şi activă.
În consecinţă, faţă de aceste considerente şi având în vedere împrejurarea că dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., nu au un caracter imperativ, lăsând instanţa să aprecieze dacă se impune reluarea judecăţii, Curtea de apel a concluzionat că soluţia adoptată în cauză este în concordanţă atât cu jurisprudenţa C.E.D.O., cât şi cu legislaţia naţională, apelanta nefiind judecată şi condamnată în lipsă pentru a putea beneficia de prevederile menţionate privind rejudecarea cauzei.
Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs, în termen legal, condamnata L.M.L., pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că atât Tribunalul, cât şi Curtea de apel au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 522l C. proc. pen., stabilind în mod eronat că, în cauză, nu este îndeplinită cerinţa ca persoana care formulează cererea de rejudecare după extrădare să fi fost judecată şi condamnată în lipsă.
În drept, a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
Examinând hotărârile atacate, prin prisma criticilor formulate şi a cazului de casare menţionat, Înalta Curte apreciază recursul declarat de condamnata L.M.L. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Invocând acest caz de casare, recurenta condamnată a susţinut că instanţa de fond şi cea de prim control judiciar au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 5221 C. proc. pen., apreciind în mod eronat că nu sunt îndeplinite cerinţele textului de lege menţionat.
Raportând situaţia de fapt rezultată din actele şi lucrările dosarului la prevederile legale ce reglementează procedura şi condiţiile de rejudecare a cauzei în caz de extrădare sau predare pe baza unui mandat european de arestare, se constată, însă, că au fost pe deplin respectate în cauză aceste prevederi legale, atât Tribunalul, cât şi Curtea de apel realizând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor incidente în materie.
Astfel, potrivit art. 5221 C. proc. pen., „în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.”
În interpretarea textului de lege menţionat, trebuie pornit de la scopul reglementarii procedurii rejudecării cauzei după extrădare, şi anume garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil, cu respectarea, în principal, a dreptului său la apărare. în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, la care face trimitere expresă art. 72 alin. (2) din acelaşi act normativ, dispoziţii potrivit cărora noua procedură de judecată are drept scop salvgardarea dreptului la apărare al persoanei care, judecată şi condamnată în lipsă, nu a avut cunoştinţă de procesul pornit împotriva sa şi, prin urmare, nu a fost în măsură să-şi facă apărările corespunzătoare.
Ca urmare, dreptul persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea cauzei operează doar în ipoteza în care aceasta a fost judecată şi condamnată în lipsă, neputând fi recunoscut persoanei condamnate care a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor ori a avut cunoştinţă, în orice alt mod, despre desfăşurarea procedurilor judiciare, căci, în aceste din urmă situaţii, fiind vorba despre o conduită procesuală culpabilă a persoanei extrădate, respectiva conduită nu poate fi invocată în susţinerea cererii de rejudecare, nefiind protejată de prevederile art. 72 alin. (2) raportat la art. 32 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Această interpretare este sprijinită şi de modul în care legiuitorul a înţeles să modifice dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., în noul Cod de procedură penală, confirmând criteriile pentru admisibilitatea cererii de rejudecare enunţate anterior. Astfel, în art. 466 alin. (2) din noul Cod, se prevede că „este considerată persoană judecată în lipsă inculpatul care: a) nu a avut cunoştinţă de proces; b) deşi a avut cunoştinţă de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa.”
Caracterul conform cu cerinţele impuse de art. 6 din C.A.D.O.L.F. al unei judecăţi desfăşurate în lipsa inculpatului, în condiţiile în care acesta a renunţat la dreptul de a se prezenta la judecată, a fost deja constatat de C.E.D.O. în cauze precum P. împotriva Franţei (hotărârea din 23 noiembrie 1993), C. împotriva Italiei (hotărârea din 12 februarie 1985) ş.a.
Posibilitatea soluţionării cauzei în lipsa inculpatului este recunoscută şi prin Rezoluţia nr. 75 (11) a Consiliului Europei privind criteriile ce trebuie respectate în cazul în care o persoană este judecată în lipsă. Astfel, în criteriul nr. 9 se statuează că persoana condamnată în lipsă ar trebui să aibă dreptul de a fi judecată din nou dacă dovedeşte faptul că absenţa sa de la judecata iniţială este datorată unor cauze independente de voinţa sa şi că nu a avut posibilitatea de a înştiinţa instanţa.
Rezultă, aşadar, că nici reglementările internaţionale şi nici cele interne nu impun de plano admiterea unei cereri de rejudecare în cazul persoanelor condamnate în lipsă, impunându-se verificarea faptului dacă acestea s-au sustras sau nu de la judecată, o altă interpretare echivalând, practic, cu acordarea unei recompense condamnaţilor care s-au sustras de la soluţionarea cauzei şi crearea posibilităţii acestora de a se prevala de propria lor culpă, legitimând, astfel, un abuz de drept procesual.
Deşi recurenta a invocat în apărare prevederile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, susţinând că acestea stabilesc doar condiţia condamnării în lipsă a persoanei extrădate, iar nu şi aceea a judecării în lipsă impusă de legea procesual penală, Înalta Curte arată că aceste dispoziţii nu pot fi interpretate decât prin corelare cu cele ale art. 32 alin. (1) din aceeaşi lege (intitulat „Judecarea în lipsă”), la care alin. (2) al art. 72 face trimitere expresă şi care recunoaşte dreptul persoanei extrădate de a beneficia de rejudecarea cauzei numai în situaţia în care a fost judecată şi condamnată în lipsă, constatându-se că „procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni”.
Raportând aceste consideraţii teoretice la situaţia concretă din cauză, Înalta Curte constată, aşa cum au reţinut şi instanţele inferioare, că recurenta a avut cunoştinţă de existenţa procedurilor judiciare desfăşurate împotriva sa, fiind prezentă la termenele de judecată din 24 aprilie 2008 şi 24 iunie 2008, când a fost chiar audiată, iar, ulterior, fiind citată la adresele sale din Germania, dar a refuzat să răspundă la chemarea organelor judiciare, înţelegând, astfel, să renunţe expres şi fără echivoc la dreptul de a fi prezentă la proces.
Lipsa condamnatei de la judecată, ulterior părăsirii teritoriului ţării, a reprezentat opţiunea sa personală şi îi este imputabilă, aceasta neputând să se prevaleze de propria sa culpă pentru a obţine rejudecarea cauzei, cu atât mai mult cu cât şi-a exercitat pe deplin prerogativele dreptului la apărare pe tot parcursul judecării cauzei, fiind audiată în faţa instanţei şi reprezentată în permanenţă de un apărător ales sau din oficiu, până la pronunţarea hotărârii definitive de condamnare.
Ca urmare, Înalta Curte constată că atât instanţa de fond, cât şi cea de prim control judiciar au realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în materia cererilor de rejudecare după extrădare, apreciind că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.
În consecinţă, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnată şi, având în vedere că aceasta este cea care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea ei la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnata L.M.L. împotriva deciziei penale nr. 124/ A din 26 iunie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurenta condamnată la plata sumei de 280 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 80 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2980/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 305/2012. Penal. Trafic internaţional de... → |
|---|
