ICCJ. Decizia nr. 2970/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2970/2012
Dosar nr. 1476/98/2011
Şedinţa publică din 24 septembrie 2012
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 352/ F din 01 noiembrie 2011 a Tribunalului Ialomiţa, în baza art. 254 alin. (1) C. pen., combinat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen., fost condamnat inculpatul D.A.C., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, la pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pe durata unui termen de încercare de 3 ani şi 6 luni, conform art. 81 – art. 82 C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 359 C. proc. pen., iar, în baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a, lit. b) şi c) C. pen., dispunându-se, totodată, în baza art. 71 alin. (5) C. pen., suspendarea executării pedepsei accesorii.
S-a luat act că inculpatul D.A.C. a fost reţinut 24 ore de la 11 ianuarie 2011 la 12 ianuarie 2011.
În baza art. 255 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul T.I., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, la pedeapsa de 10 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi 64 lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 254 alin. (3) C. pen., raportat la art. 19 din Legea nr. 78/2000, s-a dispus confiscarea de la inculpatul D.A.C. a sumei de 300 Euro şi de la inculpatul T.I. a unui telefon marca Samsung aflat în plicul sigilat cu sigiliul M.I. nr. 51517.
În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., inculpaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut, în fapt, că, în luna decembrie 2006, inculpatul D.A.C. a fost încadrat ca agent de poliţie la I.P.J. Ialomiţa, lucrând mai întâi în cadrul Serviciului Criminalistic, iar din luna aprilie 2010 fiind trecut la C.R.A.P. din cadrul Inspectoratului.
La data de 23 martie 2010, pe numele inculpatului T.I. a fost emis, în lipsă, de către Tribunalul Ialomiţa (în baza încheierii nr. 9/ A din 23 martie 2010), mandatul de arestare preventivă nr. 11/ UP, acesta fiind pus în executare şi confirmat pe 3 septembrie 2010, când inculpatul a fost introdus în C.R.A.P. din cadrul I.P.J. Ialomiţa. Din acest moment, între cei doi inculpaţi au apărut o serie de discuţii, inculpatul D.A.C. solicitându-i în mai multe rânduri inculpatului T.I. pachete cu ţigări, solicitare care a fost îndeplinită. Discuţiile dintre cei doi inculpaţi au culminat cu propunerea inculpatului T.I. că inculpatul D.A.C. să-i facă rost de un telefon mobil pentru a putea discuta cu familia sa. Iniţial, inculpatul D.A.C. a refuzat, dar la insistenţele inculpatului T.I., a acceptat să-i procure un telefon mobil, în schimbul sumei de 300 de euro, motivându-şi acţiunea pe situaţia financiară grea pe care o are familia sa (credite restante la bancă).
Ca urmare, inculpatul D. a apelat la o prietenă, N.I., căreia, la începutul lunii octombrie 2010, i-a cerut un telefon mobil, aceasta punându-i la dispoziţie un astfel de aparat folosit, marca „Samsung", pe care agentul de poliţie l-a remis, ulterior, inculpatului T.I., după ce, în prealabil, a cumpărat o cartelă Cosmote. Conform înţelegerii iniţiale, T.I. i-a dat inculpatului D. suma de 300 de euro, banii fiind scoşi din spatele unui tablou înrămat ce se afla în camera nr. 2, unde era încarcerat. Primind telefonul, T.I. l-a folosit pentru a suna familia şi alte persoane şi, în acelaşi timp, l-a împrumutat tot în scopul de a se vorbi cu el, unor arestaţi ce se aflau în cameră, primind pentru acest lucru, în mai multe rânduri, pachete de ţigări.
Organele de poliţie au aflat de faptul că din Arest se foloseşte un telefon mobil, situaţie în care au realizat o serie de verificări ce au dus la concluzia că telefonul este utilizat de către inculpatul T.I. Ca urmare, în luna noiembrie 2010, s-a efectuat o percheziţie în camera nr. 2 a C.R.A.P. din cadrul I.P.J. Ialomiţa, dar telefonul mobil nu a fost găsit, ulterior aflându-se că acesta a fost aruncat de martorul C.C. în WC la solicitarea inculpatului T.I., fiind găsit apoi în căminul de canalizare aparţinând Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa, aşa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 11 ianuarie 2011.
Această situaţie de fapt a fost reţinută de Tribunal pe baza coroborării probelor administrate în cauză, respectiv depoziţiile martorilor I.V., O.S.M., C.C. şi N.I., procesele verbale de percheziţie, precum şi declaraţiile date de inculpatul D.A.C. în faza de urmărire penală şi cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă, când a recunoscut comiterea infracţiunii de care este acuzat, respectiv faptul că i-a dat inculpatului T.I., aflat în C.R.A.P. din cadrul I.P.J. Ialomiţa, un telefon mobil, în schimbul sumei de 300 de euro.
În drept, instanţa a apreciat că fapta inculpatului D.A.C., care a acceptat suma de 300 de euro de la inculpatul T.I., pentru a-i procura un telefon mobil şi a-l introduce în arest în vederea purtării unor discuţii cu membrii familiei şi cu alte persoane, încălcându-şi astfel atribuţiile de serviciu, constituie infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., combinat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Cu privire la fapta inculpatului T.I. care, în timp se afla în arest preventiv, i-a dat suma de 300 de euro inculpatului D.A.C., agent de poliţie în cadrul C.R.A.P. al I.P.J. Ialomiţa, solicitându-i un telefon mobil cu care să discute cu membrii familiei şi cu alte persoane, telefon pe care l-a primit efectiv, Tribunalul a apreciat că aceasta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen.
La individualizarea pedepselor, Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. şi a reţinut, cu privire la inculpatul D.A.C., că acesta şi-a sfidat propriul statut, codul deontologic, cu toate consecinţele şi responsabilităţile ce decurg din calitatea de agent de poliţie, dând dovadă de neseriozitate şi comportament nedemn în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu consemnate în fişa postului, dar şi faptul că a adoptat în cursul urmăririi penale o atitudine de recunoaştere şi s-a prezentat la chemarea organelor judiciare, împrejurări considerate de judecătorul fondului ca reprezentând circumstanţe atenuante, ce trebuie valorificate prin prisma dispoziţiilor art. 74, art. 76 C. pen. De asemenea, Tribunalul a ţinut seama şi de împrejurarea că inculpatul provine dintr-o familie organizată, ai cărei membri desfăşoară activităţi utile, şi că a conştientizat consecinţele faptei sale, astfel cum rezultă din referatul de evaluare nr. 801 din 6 aprilie 2011 întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Ialomiţa. Ca modalitate de executare a pedepsei principale, faţă de faptul că inculpatul se află la prima abatere de natură penală, instanţa a apreciat că scopul acesteia poate fi atins şi fără executarea ei în regim privativ de libertate, motiv pentru care a făcut aplicarea art. 81 - 82 C. pen. şi art. 359 C. proc. pen.
Cu privire la inculpatul T.I., instanţa a avut în vedere gradul de pericol social al faptei, persoana acestuia, fiind cunoscut cu antecedente penale şi aflându-se în cercetare pentru infracţiuni prevăzute de Legea nr. 678/2001, precum şi atitudinea sa procesuală, concretizată în prezentarea la un singur termen de judecată, împrejurări în raport cu care s-a apreciat că singura modalitate de executare este cea în regim de detenţie, de natură a realiza scopul educativ al pedepsei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii D.A.C. şi T.I., pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În apelul său, inculpatul D.A.C. a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul greşitei încadrări juridice a faptei, care, în opinia sa, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 742 din Legea nr. 275/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen., al omisiunii de a reţine în favoarea sa prevederile art. 320T C. proc. pen., al greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 64 C. pen., faţă de pedeapsa principală de un an şi 6 luni închisoare, precum şi al greşitei individualizări a pedepsei.
În ceea ce îl priveşte pe inculpatul T.I., acesta a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei de care acuzat din infracţiunea prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., în cea prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 742 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 275/2006, precum şi reidividualizarea pedepsei stabiltă de instanţa fondului, prin reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen. şi aplicarea unei amenzi penale.
Prin decizia penală nr. 28 din 2 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admis apelul declarat de inculpatul D.A.C., desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată, iar, în rejudecare, s-a dispus, în baza art. 254 alin. (1) C. pen., combinat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 74 lit. c) – art. 76 lit. c) C. pen., condamnarea acestuia la un an închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, conform art. 81 – art. 82 C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen., art. 71 alin. (5) C. pen. şi art. 359 C. proc. pen.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi s-a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului declarat împotriva acesteia de inculpatul T.I. care, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de apel a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, actele comise de aceştia fiind just încadrate juridic în infracţiunile de dare de mită, prevăzute de art. 255 alin. (1) C. pen. (pentru inculpatul T.I.) şi, respectiv, de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., combinat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (pentru inculpatul D.A.C.). Sub aspectul calificării juridice a faptelor, cu privire la care au formulat critici ambii inculpaţi, instanţa de apel a arătat, în primul rând, că dispoziţiile art. 13 C. pen., nu sunt incidente, în speţă, acestea vizând exclusiv ipoteza în care, de la data săvârşirii infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei, intervine o succesiune de legi penale în timp, situaţie ce nu se regăseşte, însă, în cauza dedusă judecăţii, în care la data comiterii faptelor (începutul lunii octombrie 2010) erau în vigoare atât art. 254 – art. 255 C. pen., cât şi art. 742 din Legea nr. 275/2006, texte ce reglementează infracţiuni total diferite, ce nu pot fi confundate.
Făcând trimitere la faptele penale încriminate de dispoziţiile legale menţionate, Curtea a arătat, în esenţă, că, spre deosebire de infracţiunea prevăzută de art. 742 din Legea nr. 275/2006, care constă în introducerea de bunuri şi obiecte interzise în penitenciar, fără a se oferi sau primi sume de bani sau alte foloase, infracţiunile de corupţie reţinute în sarcina inculpaţilor se caracterizează prin primirea, respectiv, oferirea unor asemenea sume sau foloase pentru încălcarea atribuţiilor de serviciu de către funcţionar, fiind, astfel, evident că faptele săvârşite de inculpaţii D.A.C. şi T.I. prezintă elementele constitutive ale acestor din urmă infracţiuni.
Cu privire la apelantul inculpat D.A.C., Curtea a constatat, însă, prin raportare la Decizia nr. 147/2011 a Curţii Constituţionale, că sunt întrunite condiţiile de aplicare a prevederilor art. 320l C. proc. pen., motiv pentru care a admis apelul inculpatului numai sub acest aspect, apreciind, pe cale de consecinţă, că se impune reducerea cuantumului pedepsei la un an închisoare, luând în considerare gradul de pericol social concret al infracţiunii şi împrejurările în care a fost comisă, faptul că acesta a manifestat o oarecare rezistenţă la propunerile şi insistenţele plătitorului de mită, precum şi circumstanţele atenuante reţinute de prima instanţă.
Referitor la pedeapsa aplicată recurentului T.I., Curtea a constatat că aceasta a fost corect individualizată în conformitate cu prevederile art. 72 C. pen., efectuându-se o judicioasă evaluare a gravităţii faptei penale şi a circumstanţelor personale ale inculpatului, care este recidivist şi a manifestat o atitudine procesuală necorespunzătoare, optând să nu se prezinte în faţa organelor judiciare, împrejurări în raport cu care s-a apreciat că sancţiunea penală stabilită de Tribunal este eficientă şi proporţională cu vinovăţia acestuia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul D.A.C., reiterând parţial criticile formulate în apel.
Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., recurentul a susţinut că faptei de care este acuzat i s-a dat o greşită calificare în drept, solicitând schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 742 din Legea nr. 275/2006.
Totodată, criticând modalitatea de individualizare a pedepsei aplicate de instanţa de apel, inculpatul a solicitat reducerea cuantumului acesteia, prin prisma dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
În plus, făcând trimitere la motivul de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., inculpatul a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 64 C. pen., faţă de pedeapsa stabilită de prima instanţă, cerere apreciată ca având un caracter esenţial, de natură să-i garanteze drepturile şi să influenţeze soluţia procesului.
Examinând hotărârile atacate, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 17 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul D.A.C. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
1. Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, printre altele, atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.
Rezultă, aşadar, că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cererilor formulate de părţi nu atrage în mod automat casarea hotărârii în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., fiind necesar ca instanţa de recurs să analizeze dacă respectivele cereri erau sau nu esenţiale şi de natură a influenţa soluţia procesului.
Raportat la criticile concrete formulate de recurent sub acest aspect, se constată că, într-adevăr, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivului referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 64 C. pen., în raport de cuantumul pedepsei principale stabilit de prima instanţă, însă, Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., neputându-se considera că este vorba despre o omisiune esenţială, deoarece, referindu-se la presupuse erori de judecată inexistente în hotărârea apelată, respectiva cerere nu putea schimba soluţia asupra procesului, aspectul invocat nefiind de natură să conducă la reformarea sentinţei penale atacate.
Astfel, se observă că, deşi prima instanţă nu a stabilit în sarcina inculpatului şi pedeapsa complementară a interzicerii unora dintre drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., drepturi ce au fost interzise doar cu titlu de pedeapsă accesorie, a cărei executare a fost suspendată, conform art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare, apelantul inculpat D.A.C. a criticat tocmai greşita aplicare a pedepsei complementare, susţinând, în esenţă, că, faţă de cuantumul pedepsei principale, de 1 an şi 6 luni închisoare, stabilirea pedepsei complementare este nelegală, încălcând prevederile art. 65 alin. (3) C. pen.
Cum o asemenea sancţiune penală nu a fost aplicată în cauză, lipsa unui răspuns din partea instanţei de prim control judiciar cu privire la această critică nu poate fi circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., cererea formulată de apelantul inculpat neavând un caracter esenţial şi neputând influenţa în niciun mod soluţia procesului.
2. Referitor la critica formulată de recurent prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., Înalta Curte constată că şi aceasta este nefondată, apreciind, în raport cu situaţia de fapt stabilită pe baza materialului probator administrat, că activitatea infracţională desfăşurată de inculpat a fost corespunzător încadrată în dispoziţiile art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Astfel, potrivit art. 742 din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor, constituie infracţiune introducerea în mod ilicit în penitenciar a bunurilor şi obiectelor interzise a se afla în posesia persoanelor private de libertate, în scopul utilizării de către acestea [(alin. (1)], fapta fiind comisă în formă agravată dacă subiectul activ este o persoană din sistemul administraţiei penitenciare [(alin. (2)].
Pe de altă parte, art. 254 alin. (1) C. pen., sancţionează fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, infracţiunea fiind săvârşită în formă agravată dacă subiectul activ este o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor [(art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000)].
Se observă, aşadar, că, deşi infracţiunile prevăzute de art. 742 alin. (2) din Legea nr. 275/2006 şi de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 au acelaşi obiect juridic special, respectiv relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, elementul material al laturii obiective a acestora este diferit, constând, în cazul primei infracţiuni menţionate, în introducerea ilicită în penitenciar a unor bunuri interzise de dispoziţiile legale şi regulamentare a se afla în posesia persoanelor private de libertate, iar, în cazul infracţiunii de corupţie, în pretinderea, primirea unor bani sau alte foloase, acceptarea promisiunii acestora sau nerespingerea ei, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 254 C. pen., scopul, ca element al laturii subiective, nu presupune realizarea lui pe linia laturii obiective a infracţiunii de luare de mită, fiind suficient să se constate că finalitatea înscrisă în textul incriminator a fost urmărită de făptuitor, indiferent dacă a fost sau nu atinsă ulterior. în cazul în care scopul se realizează prin săvârşirea unei fapte ce întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, aceasta nu este absorbită în luarea de mită, ci constituie o faptă penală distinctă, ce intră în concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 254 C. pen.
În speţă, din materialul probator administrat în ambele faze procesuale, rezultă că, la începutul lunii octombrie 2010, inculpatul recurent, în calitatea sa de agent de poliţie în cadrul C.R.A.P. al I.P.J. Ialomiţa, a acceptat promisiunea remiterii sumei de 300 euro din partea coinculpatului T.I., persoană aflată în stare de arest preventiv, în scopul de a procura acestuia şi a introduce în locul de deţinere un telefon mobil pe care să îl folosească, primind ulterior din partea promitentului suma de bani convenită.
Aşadar, inculpatul, în scopul de a îndeplini un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, a acceptat promisiunea oferirii unei sume de bani din partea mituitorului, pe care, ulterior realizării scopului, a şi primit-o efectiv, acţiuni ce caracterizează, aşa cum au stabilit şi instanţele inferioare, elementul material al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Într-adevăr, după acceptarea promisiunii din partea mituitorului, inculpatul a realizat şi scopul urmărit prin comiterea infracţiunii de luare de mită, constând în încălcarea atribuţiilor sale de serviciu şi introducerea în Arest a unui telefon mobil, pentru a fi folosit de inculpatul T.I., însă această acţiune se situează, aşa cum s-a arătat anterior, în afara infracţiunii prevăzute de art. 254 C. pen. şi nu prezintă trăsăturile unei alte fapte penale distincte, respectiv cea încriminată de art. 742 alin. (2) din Legea nr. 275/2006, întrucât bunul interzis nu a fost introdus într-un penitenciar, cum cere textul de lege, ci într-un C.R.A.P.
Cu alte cuvinte, chiar dacă ar fi fost întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 742 alin. (2) din Legea nr. 275/2006, aceasta ar fi trebuit reţinută în concurs cu fapta de luarea de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, şi nicidecum ca singură infracţiune comisă de recurentul inculpat, aşa cum a susţinut acesta.
În consecinţă, constatând că faptei săvârşite de recurent i s-a dat de către instanţa de fond şi cea de prim control judiciar o corectă încadrare juridică, Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.
3. În ceea ce priveşte proporţionalizarea pedepsei cu închisoarea stabilită de instanţa de apel, aspect în legătură cu care recurentul a formulat critici prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte, contrar susţinerilor acestuia, constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ţinându-se seama de circumstanţele reale ale comiterii faptei şi circumstanţele sale personale, în raport cu care a fost stabilită o sancţiune penală judicios individualizată, aptă să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei.
În mod justificat, în procesul de stabilire a tratamentului sancţionator, au fost avute în vedere de Curtea de apel importanţa deosebită a valorii sociale lezate prin comiterea infracţiunii, gradul de pericol social concret al acesteia, dedus din modalitatea de săvârşire şi urmarea produsă, dar şi datele favorabile inculpatului ce ţin de comportamentul său sincer şi cooperant manifestat pe parcursul procesului penal, date ce au fost corect valorificate prin reţinerea dispoziţiilor art. 74 lit. c) C. pen. şi coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă, redus cu o treime ca urmare a aplicării prevederilor art. 320l C. proc. pen.
Având în vedere toate aceste aspecte, valorificate în mod judicios de instanţa de prim control judiciar în procesul de cuantificare a sancţiunii penale, precum şi împrejurarea că, prin natura funcţiei deţinute, inculpatul era obligat să contribuie la realizarea activităţilor specifice în condiţii de corectitudine şi legalitate, în vederea asigurării prestigiului instituţiei din care făcea parte, şi nicidecum să îi încurajeze pe cei a căror pază şi supraveghere o exercita să încalce dispoziţiile legale şi regulamentare, Înalta Curte apreciază că nu se impune, în cauză, atenuarea răspunderii penale a acestuia, pedeapsa aplicată de Curtea de apel, a cărei executare a fost suspendată condiţionat, fiind corect individualizată, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., proporţională atât cu gravitatea faptei, cât şi cu circumstanţele personale ale inculpatului şi aptă să asigure reeducarea acestuia şi prevenirea săvârşirii de noi fapte antisociale în viitor, conform art. 52 C. pen.
În consecinţă, constatând, faţă de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 17 şi 14 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.A.C. şi, având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.A.C. împotriva deciziei penale nr. 28 din 2 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3927/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3114/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
