ICCJ. Decizia nr. 2980/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2980/2012
Dosar nr. 4199/114/2011
Şedinţa publică din 24 septembrie 2012
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 160 din 22 noiembrie 2011, Tribunalul Buzău, în temeiul art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen., a dispus condamnarea inculpatului C.N. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II- a, lit. b) şi c) C. pen., ca pedeapsă complementară, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată.
Conform art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II- a, lit. b) şi c) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În latură civilă, s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 517.190 lei (74.723 lei TVA, 258.890 lei accize şi 183.577 lei taxa M.T.R.) către partea civilă D.G.F.P. Buzău.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în fapt, următoarele:
În luna noiembrie 1999, R.S. a preluat SC V.C. SRL Râmnicu Sărat de la numiţii P.Şt. şi S.C., a schimbat sediul social al acesteia, după care, prin încheierea nr. 575 din 03 aprilie 2000, l-a împuternicit pe inculpatul C.N. ca director comercial, având dreptul să îl reprezinte şi să exercite toate prerogativele ce îi revin în calitate de asociat unic şi administrator al societăţii, pentru ca, în final, să-i cesioneze acestuia părţile sociale ale SC V.C. SRL în această calitate, inculpatul C.N. s-a prezentat la B.T. SA, sucursala Buzău, unde a depus specimenul de semnătură şi a ridicat o serie de documente, după care a comandat şi ridicat, în numele societăţii, facturi fiscale, avize de însoţire a mărfii, chitanţe etc. La recomandarea lui S.N., inculpatul C.N., împreună cu R.S., a încheiat contractul de prestări servicii nr. 313 din data de 20 mai 2000, ce avea ca obiect prelucrarea de produse petroliere inferioare, în cuprinsul căruia se stabileau condiţiile de plată pentru serviciile efectuate, taxa de închiriere a spaţiului de depozitare pentru materiile prime şi pentru produsele finite, chiria pentru folosirea cisternelor societăţii etc.
În baza acestui contract, în perioada iunie - septembrie 2000, SC V.C. SRL Râmnicu Sărat a achiziţionat de la diverşi furnizori cantitatea de 513.203 tone produse petroliere inferioare pe care le-a pus la dispoziţia R.C. SA, din care 460 tone au fost introduse spre prelucrare în vederea obţinerii de benzină Premium II, 52.068 tone au fost valorificate către beneficiari şi 0,535 tone au fost ţinute de R.C. SA Oneşti în stoc.
Potrivit documentelor, în perioada 26 iunie 2000 - 06 septembrie 2000, societatea administrată de inculpat a achiziţionat 251.187 tone benzină CT în valoare totală de 1.808.546.6478 lei de la A. SA Bacău şi de la SC L.A. SRL Bacău, Această aprovizionare nu a fost înregistrată în contabilitatea societăţii şi, ca atare, nu a fost raportată organului fiscal teritorial. Din această cantitate, 50 tone au fost comercializate către SC C. SA Oneşti cu un preţ de 336.630.651 lei (decontarea fiind făcută prin compensare cu tariful de procesare), 201,184 tone au fost folosite pentru obţinerea de benzină Premium II, iar diferenţa de 0,003 tone figurează scriptic în stocul SC C. SA Oneşti.
În perioada iulie - septembrie 2000, SC V.C. SRL Râmnicu Sărat a achiziţionat 165.700 tone benzen brut în valoare de 1.174.169.275 lei, din care 94,5 tone au fost achiziţionate de la SC P.G. SRL Galaţi, iar pentru diferenţa de 70,2 tone nu s-a putut stabili cine este furnizorul. Din cantitatea de benzen brut achiziţionat, cantitatea de 163,504 tone s-a folosit pentru obţinerea de benzină Premium II, două tone au fost livrate conform facturii nr. 4185565 către SC E.C. SRL Bârsăneşti, judeţul Bacău, iar diferenţa de 0,196 tone figurează în sold scriptic la SC C. SA Oneşti.
În perioada iulie - august 2000, SC V.C. SRL Râmnicu Sărat a achiziţionat 45.570 tone M.T.B.E. în valoare totală de 605.292 lei, respectiv 10 tone au fost cumpărate de la SC P.I.E. SA Bucureşti, 5,75 tone de la SC R. SRL Râmnicu Sărat (aviz semnat de R.S.), iar pentru 30 tone nu s-a putut stabili cine este furnizorul (avize semnate şi de R.S.). Din această cantitate, 45.738 tone au fost prelucrate pentru obţinerea benzinei Premium II, iar diferenţa de 0,012 tone figurează scriptic în stoc la SC C. SA Oneşti.
În luna iulie 2000, SC V.C. SRL Râmnicu Sărat a achiziţionat cantitatea de 566 kg Tetraetil de plumb în valoare totală de 129.581.200 lei din care 200 kg provine de la SC B.I.E. SRL (aviz semnat de inculpatul C.N.) şi 366 kg de la SC P.I.E. SA Bucureşti. Din această cantitate, 498 kg TE Pb a fost folosită pentru obţinerea benzinei Premium II, iar 68 kg TE Pb au fost comercializate către SC D. SRL Bârlad, conform facturii fiscale seria BZACA 4185602 din 09 octombrie 2000, în valoare de 17.802.400 lei.
În data de 18 august 2000, SC V.C. SRL Râmnicu Sărat a achiziţionat 50 tone „fracţie stabilizată de la SC Ţ.I. SRL Bacău”, în valoare de 285.600.000 lei, din care cantitatea de 49.676 tone a fost introdusă în procesul de fabricaţie al benzinei Premium II, diferenţa de 0,324 tone figurând scriptic pe stoc.
Urmare prelucrării produselor petroliere enumerate mai sus, s-a obţinut cantitatea de 491,13 tone benzină Premium II, pentru care prestatorul SC C. SA Oneşti a întocmit către SC V.C. SRL Râmnicu Sărat 30 avize de însoţire a mărfii şi 10 facturi fiscale, reprezentând „tarif de procesare” în valoare totală de 1.205.722.416 lei, care au fost achitate integral, fie la ordinul agentului economic din Râmnicu Sărat de către agenţii economici beneficiari ai benzinei Premium II, fie prin compensare sau direct de către SC V.C. SRL Râmnicu Sărat, la care s-a adăugat taxa pentru staţionarea cisternelor în interiorul rafinăriei, de 5.100.386 lei.
A arătat instanţa că, în condiţiile O.G. nr. 27/2000 privind regimul produselor accizabile şi ale Legii nr. 118/1996 privind constituirea şi utilizarea fondului special al drumurilor publice, SC V.C. SRL Râmnicu Sărat, în calitate de producător - beneficiar al cantităţii de 491,13 tone benzină Premium II, avea obligaţia calculării şi înregistrării în contabilitate a următoarelor obligaţii fiscale: accize în cuantum de 250 Euro/tonă; taxă M.T.R. cuvenită Ministerului Transporturilor în cotă de 45 % asupra preţului unitar de livrare/tonă fără taxe. Totodată, potrivit actului de control al Gărzii Financiare, a rezultat că cheltuielile pentru obţinerea celor 491,13 tone benzină Premium II, conform contractului de prestări servicii încheiat cu SC C. SA Oneşti şi care nu au fost evidenţiate în contabilitate, se cifrează la suma totală de 4.079.479.790 lei fără TVA, rezultând un cost mediu unitar de producţie fără taxe (TVA, accize, M.T.R.) în sumă totală de 8.306.314 lei tona de benzină Premium II. Cu toate acestea, pentru că nicio operaţiune nu a fost înregistrată în contabilitate, R.S. şi inculpatul C.N. au practicat la vânzare un preţ unitar de livrare de 4.800.000 lei/tonă, mai mic decât costul real mediu unitar, de 8.306.314 lei/tonă, şi au vândut şi produse inferioare achiziţionate.
S-a putut stabili prin verificare încrucişată că, în perioada iulie - septembrie 2000, SC V.C. SRL Râmnicu Sărat a valorificat cantitatea de 491,13 tone benzină Premium II, astfel: a) 58,36 tone benzină Premium II în valoare de 2.204.014.055 lei (din care 819.234.873 lei - accize, 334.173.150 lei - taxă M.T.R. ) către SC S.C. SRL Brăila, SC M.O. SRL Bihor, SC E.O. SRL Timişoara şi SC H. SRL Galaţi. Pentru această cantitate, SC V.C. SRL Râmnicu Sărat s-a sustras de la plata accizelor - 819.234.879 lei, TVA - 262.686.924 lei şi taxă M.T.R. - 591.924.502 lei, în total - 1.673.846.300 lei; b) pentru diferenţa de 332,72 tone benzină Premium II comercializată de SC V.C. SRL Râmnicu Sărat cu auto şi delegaţii societăţii, nu s-au putut identifica beneficiarii, ca atare, organul de control a procedat la calcul potrivit art. 14 din Legea nr. 87/1994, prin estimare, şi s-a apreciat că societatea datorează pentru aceste cantităţi accize neînregistrate - 1.769.666.360 lei, TVA -559.088.390 lei, taxă MTR - 1.243.841.349 lei, în total 3.572.596.099 lei; c) prin vânzarea directă a cantităţii de 52.068 tone produse petroliere inferioare (50 tone benzină CT, 2 tone benzen brut şi 0,068 tone TE Pb) achiziţionate de la diverşi furnizori în valoare de 371.832.331 lei, s-a concluzionat că SC V.C. SRL Râmnicu Sărat s-a sustras de la plata următoarelor obligaţii fiscale: accize - 2.588.901.239 lei, TVA - 821.775.314 lei, taxă M.T.R.- 1.835.765.851 lei, în total 5.246.442.404 lei.
Inspectorii fiscali ai D.G.F.P. Buzău, persoane îndreptăţite să stabilească datoriile societăţii către bugetul de stat, au concluzionat că SC V.C. SRL Râmnicu Sărat s-a sustras de la plata: TVA -747.229.624 lei, accize - 2.588.901.239 lei, taxă MTR - 1.835.765.851 lei, în total 5.171.896.714 lei.
Pentru a reţine această situaţie de fapt, instanţa de fond a avut în vedere sesizarea şi nota de constatare a Gărzii Financiare Buzău, procesul verbal de control financiar întocmit de inspecţia fiscală din cadrul D.G.F.P. Buzău, procura specială a inculpatului, documentele bancare, declaraţiile inculpatului şi ale numitului R.S. şi alte documente (facturi, avize, chitanţe).
În drept, instanţa a apreciat că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 [(fost art. 11 lit. b) şi c) din Legea nr. 87/1994)], cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen. La individualizarea pedepsei, Tribunalul a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social al faptei, precum şi persoana inculpatului, care nu este recidivist şi a recunoscut parţial, în faza de urmărire penală, faptele comise, iar în faza cercetării judecătoreşti nu s-a prezentat în instanţă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul C.N., pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând, în principal, achitarea sa pentru comiterea infracţiunii de care este acuzat, iar, în subsidiar, încetarea procesului întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, dat fiind faptul că infracţiunea dedusă judecăţii datează din anul 2000, iar trimiterea sa în judecată a avut loc în anul 2010.
Prin decizia penală nr. 64 din 18 aprilie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat şi a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 350 lei cheltuieli judiciare către stat.
Analizând cu prioritate criticile referitoare la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, instanţa de apel a constatat că acestea nu sunt întemeiate, nefiind epuizat nici termenul prevăzut de art. 122 C. pen. şi nici cel reglementat de art. 124 C. pen.
S-a arătat, astfel, că termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, iar, conform art. 122 alin. (2) teza ultimă C. pen., acesta începe să curgă de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, prin urmare, de la 30 septembrie 2000. De asemenea, s-a făcut referire la art. 123 alin. (1) şi (3) C. pen., care stipulează că termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal, iar întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.
Raportând aceste consideraţii teoretice la speţa de faţă, Curtea a arătat că, prin rezoluţia din 29 mai 2006, confirmată de procuror la aceeaşi dată, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de R.S. şi C.N. pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. a), b) şi f) din Legea nr. 241/2005, comisă în perioada iunie-septembrie 2000, iar, prin Ordonanţa din 16 martie 2010, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat s-a dispus schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) şi f) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen., acest din urmă act fiind comunicat învinuitului R.S., aşa cum rezultă din menţiunea făcută la finalul său. Ca urmare, a constatat instanţa că termenul de prescripţie prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost întrerupt la data de 29 mai 2006, respectiv 16 martie 2010 şi, prin urmare, de la aceste date au început să curgă noi termene de prescripţie de câte 8 ani.
Totodată, procedând la verificarea împlinirii termenului de prescripţie din perspectiva art. 124 C. pen., care prevede că prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 este depăşit cu încă jumătate, Curtea a constatat că termenul de 12 ani, ce a început să curgă de la 30 septembrie 2000, nu s-a împlinit până la data judecării cauzei, aşa încât şi sub acest aspect, criticile invocate de apelantul inculpat nu se justifică.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel, făcând propria evaluare a probelor administrate în cauză, a apreciat că situaţia de fapt, împrejurările comiterii infracţiunii şi vinovăţia inculpatului C.N. în săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen., au fost corect reţinute de Tribunal, printr-o interpretare şi evaluare corespunzătoare a acestora.
Referitor la apărarea inculpatului în sensul că principalul autor al infracţiunii ar fi numitul S.N., care, prin manopere dolozive, l-ar fi determinat să semneze anumite înscrisuri şi să efectueze operaţiuni fictive în numele său, instanţa de control judiciar a apreciat-o ca fiind nefondată, întrucât, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, coinculpatul R.S. l-a împuternicit pe apelant cu drepturi depline în calitate de director al SC V.C. SRL Râmnicu Sărat şi după ce, la un interval de numai o lună, acelaşi inculpat i-a cesionat părţile sociale deţinute în această societate inculpatului C.N., acesta din urmă s-a prezentat la sediul B.T., unde a oferit specimenul de semnătură, după care a achiziţionat acte în numele societăţii. Ulterior, împreună cu inculpatul R.S., a început activitatea infracţională, achiziţionând sute de tone de produse petroliere, delegaţi la ridicarea mărfurilor fiind ambii inculpaţi, iar contravaloarea procesului de prelucrare achitându-se în contul societăţii sub semnătura apelantului.
S-a arătat, în acelaşi sens, de către instanţa de apel că înscrisurile ce probează activitatea infracţională a inculpatului se coroborează cu declaraţia dată de inculpatul R.S., judecat separat şi condamnat definitiv pentru infracţiunea de evaziune fiscală, care a relatat că se deplasa împreună cu inculpatul C.N. la diverse societăţi unde achitau produsele petroliere, aşa încât, susţinerea celui din urmă, în sensul că nu cunoaşte o persoană cu acest nume, a fost apreciată ca necorespunzătoare realităţii faptelor. în plus, cu ocazia audierii sale din data de 03 martie 2011, în calitate de învinuit, declaraţie necontestată de către inculpat, acesta a recunoscut atât scrisul şi semnătura aplicată pe anumite documente, dar şi împrejurarea, că cel puţin în privinţa declaraţiei olografe, faptele descrise corespund adevărului. în egală măsură, s-a constatat că inculpatul este o persoană matură, care ştie să scrie şi să citească, aşa încât apărările sale vizând aşa zisele manopere dolozive comise de numitul S.N. au fost considerate, ca neîntemeiate, nefiind susţinute probator iar, pe de altă parte, fiind greu de crezut că ele ar fi avut loc în condiţiile în care inculpatul nu a semnat un singur act, ci mai multe, iar activitatea sa infracţională este confirmată de coinculpatul R.S.
În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, s-a arătat că aceasta corespunde criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., fiind situată în apropierea limitei minime, în condiţiile în care prejudiciul cauzat prin infracţiune este foarte ridicat, respectiv 517.190 lei RON şi nu a fost recuperat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul C.N., reiterând criticile formulate în apel.
Astfel, făcând o prezentare a materialului probator administrat în cauză, recurentul a susţinut că acesta nu poate fundamenta soluţia de condamnare pronunţată de prima instanţă şi confirmată de Curtea de apel, solicitând achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c), lit. d) sau lit. e) C. proc. pen., iar, în subsidiar, încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat art. 10 lit. g) C. proc. pen., apreciind că, în anul 2008, s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
În plus, inculpatul recurent a susţinut că faptei de care este acuzat i s-a dat o greşită calificare în drept, solicitând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 în cea reglementată de art. 11 lit. b) şi c) din Legea nr. 87/1994.
În drept, au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 172 C. proc. pen.
Examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul C.N. ca fiind fondat, însă în limitele ce se vor arăta şi pentru următoarele considerente:
În primul rând, este de menţionat că, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Invocând acest caz de casare, recurentul inculpat a susţinut că hotărârea de condamnare pronunţată împotriva sa de Tribunal şi confirmată de Curtea de apel contravine probelor administrate în cauză, că, în mod greşit, instanţele inferioare nu au constatat împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale şi nu au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 10 lit. g) C. proc. pen. şi că faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică, solicitând schimbarea acesteia în infracţiunea prevăzută de art. 11 lit. b) şi c) din Legea nr. 87/1994.
Deşi inculpatul a circumscris aceste critici motivului de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., Înalta Curte arată că discordanta invocată de recurent între situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare şi conţinutul probelor administrate caracterizează eroare gravă de fapt, caz de casare reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., iar intervenirea prescripţiei, ca şi cauză care înlătură răspunderea penală, precum şi greşita încadrare juridică a faptei, sunt supuse cenzurii instanţei de recurs prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 15 şi 17 C. proc. pen., motiv pentru care respectivele critici vor fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale menţionate, iar nu la prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., invocate de recurent.
1. Cu privire la eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., este de menţionat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel este în contradicţie evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită gravă, şi anume să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar, şi să fie esenţială, adică să aibă o influenţă bine precizată asupra soluţiei. Existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, aşa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor.
În speţă, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situaţiei de fapt reţinute, niciun aspect esenţial stabilit de instanţele inferioare care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale. Fără a relua sau a reface raţionamentele instanţelor de fond şi de apel realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contrarietate între ceea ce rezultă din actele dosarului şi considerentele hotărârilor atacate cu privire la săvârşirea infracţiunii de către inculpatul C.N., situaţia de fapt reţinută fiind în deplină concordanţă cu dovezile administrate, respectiv nota de constatare nr. 201044/ BZ din 26 aprilie 2005 a Gărzii Financiare - C.R. Prahova, Secţia Judeţeană Buzău, procesul verbal de control financiar întocmit la data de 6 iulie 2005 de inspectorii fiscali din cadrul D.G.F.P. Buzău - D.C.F., actele constitutive ale SC V.C. SRL Râmnicu Sărat, actul adiţional al societăţii şi procura specială dată inculpatului C.N., documentele bancare, facturi, avize, delegaţii pentru ridicare de mărfuri semnate de acesta, declaraţia coinculpatului R.S., trimis în judecată şi condamnat într-un dosar penal separat, precum şi declaraţiile inculpatului, care, audiat fiind pe parcursul urmăririi penale, şi-a recunoscut semnătura pe o serie de documente aparţinând SC V.C. SRL Râmnicu Sărat (facturi, avize de însoţire a mărfii, delegaţii pentru ridicare de mărfuri).
Toate aceste probe confirmă pe deplin situaţia de fapt reţinută de instanţele inferioare atât în legătură cu participarea, în calitate de coautor, a inculpatului la comiterea activităţii ilicite de care este acuzat, cât şi cu privire la cunoaşterea de către acesta a tuturor împrejurărilor de care depindea caracterul penal al faptei săvârşite, nefiind întemeiată susţinerea recurentului în sensul că nu a săvârşit infracţiunea care i s-a reţinut în sarcină sau că s-a aflat în eroare de fapt şi, pe cale de consecinţă, nici solicitarea lui de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) sau art. 10 lit. e) C. proc. pen., cu referire la art. 51 C. pen.
De altfel, în cuprinsul motivelor de recurs, nici inculpatul nu a invocat aspecte esenţiale, necontroversate şi evidente, ce ar rezulta din compararea conţinutului probelor cu soluţia de condamnare dispusă, făcând doar o interpretare personală a probelor administrate şi prezentând anumite raţionamente din care, în opinia acestuia, ar rezulta nevinovăţia lui sub aspectul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală, fără, însă, a indica vreo dovadă din care să reiasă o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond şi de apel.
Ca urmare, constatând că, în cauză, există o concordanţă deplină între cele reţinute de Tribunal şi Curtea de apel şi dovezile administrate, nefiind indicată de către inculpat şi nici identificată de instanţa de recurs vreo probă a cărei existenţă sau inexistenţă să fi fost în mod eronat afirmată de instanţele inferioare sau al cărei conţinut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident şi fără posibilitate de controversă, Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., neputând fi reţinute criticile formulate de recurent sub acest aspect.
2. Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte arată că, potrivit art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiunea de evaziune fiscală omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea se săvârşeşte cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, în sensul că făptuitorul prevede că, prin neînregistrarea în documentele contabile a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, urmărind producerea acestui rezultat prin comiterea faptei.
În cauză, din probele administrate, rezultă, în esenţă, că, în perioada iunie - septembrie 2000, în baza contractului de prestări servicii nr. 313 din 20 mai 2000, inculpatul C.N., în calitate de director al SC V.C.C. SRL Râmnicu Sărat, împreună cu coinculpatul R.S., administratorul aceleiaşi societăţi, au efectuat mai multe operaţiuni comerciale având ca obiect achiziţionarea şi prelucrarea de produse petroliere inferioare, operaţiuni pe care nu le-au înregistrat în actele contabile ale SC V.C.C. SRL, în scopul sustragerii de la plata TVA-ului în valoare de 747.229.624 lei, a accizelor în valoare de 2.588.901.239 lei şi a taxei M.T.R. în valoare de 1.835.765.851 lei, în total, suma sustrasă de la obligaţiile fiscale ale societăţii către stat fiind de 5.171.896.714 lei (ROL).
Aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel, nu poate fi valorificată susţinerea inculpatului în sensul că ar fi fost determinat, prin manopere dolosive, de numitul S.N. să semneze anumite înscrisuri şi să efectueze operaţiuni fictive în numele acestuia, dovezile administrate în cauză demonstrând că a cunoscut toate detaliile activităţii ilicite, participând, în mod activ, la achiziţionarea produselor petroliere, la ridicarea mărfurilor şi la achitarea contravalorii procesului de prelucrare în contul societăţii. Activitatea infracţională a inculpatului este probată de înscrisurile depuse la dosar, care se coroborează cu declaraţia dată de coinculpatul R.S., judecat şi condamnat definitiv într-un dosar penal separat pentru aceeaşi infracţiune, care a relatat că a fost însoţit de inculpatul C.N. la diverse societăţi unde achitau produsele petroliere, precum şi cu declaraţia acestuia din urmă, dată în faţa organelor de anchetă pe 3 martie 2011, în cuprinsul căreia a recunoscut că a scris şi semnat o serie de documente aparţinând SC V.C. SRL Râmnicu Sărat (facturi, avize de însoţire a mărfii, delegaţii pentru ridicare de mărfuri).
Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că inculpatul C.N. a săvârşit faptele ce formează obiectul actului de inculpare şi pentru care a fost condamnat de instanţele inferioare, cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, astfel încât, fiind întrunite, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen., nu se impune achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., aşa cum s-a solicitat în cuprinsul motivelor de recurs, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.
3. Înalta Curte constată ca fiind nefondată şi critica formulată de recurentul inculpat prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., apreciind că faptele comise de acesta au fost corespunzător încadrate în prevederile art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen.
Chiar dacă la data săvârşirii acţiunilor infracţionale, respectiv în perioada iunie - septembrie 2000, era în vigoare Legea nr. 87/1994, iar faptele comise de recurent întruneau elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 11 alin. (1) lit. b) şi c) din acest act normativ, ulterior, pe parcursul soluţionării cauzei, a intervenit o altă lege, respectiv Legea nr. 241/2005, care, deşi în art. 9 lit. b) încriminează aceeaşi infracţiune, pentru care prevede aceeaşi pedeapsă, respectiv închisoarea de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, constituie legea penală mai favorabilă, faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 10 din acest din urmă act normativ, care instituie anumite cauze de nepedepsire şi de reducere a pedepselor.
4. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la stingerea acţiunii penale prin intervenirea prescripţiei răspunderii penale, critică analizată în cadrul cazului de casare reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 15 C. proc. pen., Înalta Curte constată, în deplin acord cu instanţa de prim control judiciar, că aceasta este neîntemeiată, negăsindu-şi suport în actele şi lucrările dosarului.
Prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict, născut prin săvârşirea unei infracţiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege.
Faţă de limitele de pedeapsă stabilite de legiuitor în cazul infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, conform art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen., şi se calculează, potrivit art. 122 alin. (2) din acelaşi cod, de la data săvârşirii ultimei acţiuni ce intră în unitatea infracţională, respectiv de la 30 septembrie 2000.
Cursul termenului de prescripţie se întrerupe, aşa cum se prevede în art. 123 alin. (1) şi (2) C. pen., prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal, după fiecare întrerupere începând să curgă un nou termen de prescripţie. în ipoteza în care infracţiunea în privinţa căreia curge termenul general de prescripţie a fost săvârşită de mai multe persoane, actul procedural care a fost efectuat faţă de una sau unele dintre acestea întrerupe cursul prescripţiei faţă de toţi participanţii, situaţie în care începe să curgă un nou termen de prescripţie, care îşi extinde efectul faţă de toţi participanţii. Explicaţia constă în aceea că prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale care priveşte, în principal, fapta şi, deci, din moment ce fapta se găseşte în atenţia organelor şi instanţelor penale, această situaţie trebuie în mod firesc să producă efecte in rem, extinderea efectelor întreruperii cursului prescripţiei fiind prevăzută în art. 123 alin. (3) C. pen.
Aşa fiind, se constată, cum în mod corect a reţinut şi Curtea de apel, că, în cauză, termenul de prescripţie a răspunderii penale a fost întrerupt la data de 29 mai 2006, când, prin rezoluţie confirmată de procuror, s-a început urmărirea penală faţă de numiţii R.S. şi C.N. pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. a), b) şi f) din Legea nr. 241/2005, şi, respectiv la data de 16 martie 2010, când, prin ordonanţa procurorului s-a dispus schimbarea încadrării juridice faţă de cei doi învinuiţi în infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) şi f) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen., act de procedură comunicat învinuitului R.S., de la aceste date începând să curgă noi termene de prescripţie, de câte 8 ani, pentru flecare inculpat, conform art. 123 alin. (1) şi (2) C. pen. De asemenea, se constată că nu este împlinit, în cauză, nici termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, de 12 ani, prevăzut de art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen., care a început să curgă, aşa cum s-a arătat anterior, la data de 30 septembrie 2000, când s-a săvârşit ultima acţiune ce intră în unitatea infracţională, urmând să îşi producă efectele abia pe 30 septembrie 2012.
Ca urmare, se constată, contrar susţinerilor recurentului, că nu este incidenţă, în speţă, cauza de înlăturare a răspunderii penale prevăzută de art. 122 şi urm. C. pen., nefiind justificată solicitarea de încetare de procesului penal formulată de acesta în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat art. 10 lit. g) C. proc. pen.
5. Din oficiu, Înalta Curte constată, însă, incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., apreciind că atât instanţa de fond, cât şi cea de prim control judiciar au realizat o greşită individualizare a pedepsei aplicate inculpatului sub aspectul modalităţii de executare a acesteia.
Astfel, având în vedere faptul că, până la săvârşirea infracţiunii ce face obiectul prezentei cauze, inculpatul şi-a conformat atitudinea exigenţelor legii penale şi a manifestat un comportament corespunzător în cadrul relaţiilor sociale, coroborat cu contribuţia sa concretă la comiterea faptelor şi cu împrejurarea că a trecut un interval de timp de aproximativ 12 ani din momentul epuizării activităţii ilicite, Înalta Curte apreciază că se justifică modificarea tratamentului sancţionator aplicat de instanţa de fond şi menţinut de Curtea de apel, în sensul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, pe un termen de încercare de 6 ani, în conformitate cu dispoziţiile art. 86l şi art. 862 C. pen., cu consecinţa obligării recurentului de a respecta măsurile de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) C. pen., considerând că, în raport cu gradul de pericol social concret al faptelor şi de periculozitate a inculpatului, scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia, iar pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru recurent, astfel încât, chiar fără executarea, în regim privativ de libertate, a sancţiunii penale, nu va mai săvârşi alte infracţiuni în viitor.
În consecinţă, faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul C.N., va casa decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa Tribunalului Buzău, numai în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei principale aplicate inculpatului şi, în rejudecare, în baza art. 861 alin. (1) şi (2) C. pen., va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen., pe durata unui termen de încercare de 6 ani, stabilit în condiţiile art. 862 C. pen.
Totodată, va dispune obligarea inculpatului de a se supune, pe durata termenului de încercare, măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) lit. a) – d) C. pen. şi va face aplicarea art. 359 C. proc. pen., raportat la art. 864 C. pen., precum şi a art. 71 alin. (5) C. pen., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul C.N. împotriva deciziei penale nr. 64 din 18 aprilie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia penală atacată şi, în parte, sentinţa penală nr. 160 din 22 noiembrie 2011 a Tribunalului Buzău, numai în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei principale aplicate inculpatului şi, în rejudecare, în baza dispoziţiilor art. 861 alin. (1) şi (2) C. pen., dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen., pe durata unui termen de încercare de 6 ani, stabilit în condiţiile art. 862 C. pen.
În baza art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul urmează să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
- să se prezinte trimestrial la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, desemnat cu supravegherea sa;
- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
În baza art. 359 C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., dispune suspendarea executării pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II- a, lit. b) şi c) C. pen., pe durata termenului de încercare.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2955/2012. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 2963/2012. Penal → |
|---|
