ICCJ. Decizia nr. 3021/2012. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3021/2012

Dosar nr. 8984/105/2011

Şedinţa publică din 26 septembrie 2012

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 110 din 05 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia penală, inculpatul M.O.C., a fost condamnat după cum urmează:

- la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicere a drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prev. de art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen. (faptă din 29 august 2011);

- la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen. (faptă din 29 august 2011).

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., s-au contopit pedepsele stabilite şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, respectiv 10 ani închisoare şi 5 ani interzicere a drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.

Inculpatul a fost lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, în condiţiile art. 71 C. pen.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din durata pedepsei durata reţinerii şi arestării preventive a inculpatului de la 14 septembrie 2011, la zi, iar în temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a menţinut arestarea preventivă a inculpatului.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea cuţitului din inox cu plăsele din corn de cerb, cu lungimea totală de 15 cm, iar lăţimea de 2,5 cm, identificat prin procesul-verbal de cercetare la faţa locului din data de 29 august 2011, folosit de inculpat la săvârşirea infracţiunii de omor.

S-a luat act că partea vătămată D.J. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 998-999 C. civ., inculpatul a fost obligat să-i plătească părţii civile D.M. suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale şi 10.000 RON daune materiale, iar minorului M.A.M., prin reprezentant M.(D.)R.V., o sumă lunară de 500 RON, cu titlu de prestaţie periodică, cu începere de la data de 29 august 2011 şi până la majoratul minorului, precum şi suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale.

Au fost respinse ca neîntemeiate cererile formulate de părţile civile V.C., D.L., F.M., privind obligarea inculpatului la plata de daune materiale şi morale.

În temeiul art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească statului 1.700 RON cheltuieli judiciare, din care suma de 400 RON, reprezentând onorariile apărătorilor din oficiu pentru inculpat şi pentru partea civilă minoră M.A.M., va fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Inculpatul M.O.C. este căsătorit cu M.G.L. şi au împreună un copil minor; M.G.L. mai are doi copii minori dintr-o căsătorie anterioară.

Sus-numiţii nu s-au înţeles ca soţi şi, după ce au convieţuit în mai multe locaţii (ultima dată la domiciliul părţii vătămate D.J. - tatăl numitei M.G.L.), din luna martie 2011 cei doi s-au despărţit în fapt şi au locuit separat.

M.O.C. a locuit la mama şi sora sa în Ploieşti, iar M.G.L. a rămas în continuare cu cei trei copii, la părinţii săi, în comuna Berceni.

După despărţirea în fapt de soţul său, M.G.L. a avut o relaţie cu M.V.

Pe fondul acestei situaţii, în seara zilei de 27 august 2011, M.V. a venit la locuinţa familiei D., unde, în camera ocupată de M.G.L., a rămas împreună cu aceasta, pentru câteva zile.

În dimineaţa zilei de 29 august 2011, în jurul orelor 04.30, inculpatul M.O.C., înarmat cu un cuţit, a pătruns fără drept în curtea locuinţei familiei D. şi a intrat în camera în care dormeau M.V. împreună cu M.G.L. şi cei trei copii minori ai acesteia.

Imediat, l-a atacat cu cuţitul pe M.V. şi l-a lovit în piept.

Deşi luaţi complet prin surprindere, cei doi au ripostat, M.V. apărându-se cu aşternutul, iar M.G.L., la îndrumările acestuia, a ieşit din casă, s-a înarmat cu o scândură şi l-a lovit peste mână pe inculpat, care, pe moment, a scăpat cuţitul.

Profitând de situaţie, M.V. a reuşit să fugă din casă afară, însă fiind rănit, a fost din nou prins de inculpat, care a luat cuţitul, l-a urmărit şi i-a aplicat câteva lovituri în torace după care, în fugă, a plecat din zonă.

Acţiunea a fost urmărită şi de martorul M.M.F., care înnopta în locuinţă şi care, speriat de violenţa acţiunii, nu a intervenit în niciun fel, conform declaraţiei martorului.

Urmare a loviturilor de cuţit aplicate de inculpat, M.V. a decedat.

Inculpatul s-a deplasat la locuinţa mamei sale din Ploieşti, unde, conform afirmaţiilor sale, a ingerat mai multe pastile de „Xanax”. A fost transportat la Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti, unde i-au fost acordat îngrijiri medicale, apoi la Spitalul de Psihiatric Voila.

În cauză, instanţa de fond a argumentat că nu se poate reţine premeditarea şi, respectiv încadrarea faptei de omor în prevederile disp. art. 174 rap. la art. 175 lit. a) C. pen., aşa cum s-a solicitat de către părţile civile prin apărător, la termenul de judecată din data de 29 martie 2012, în primul rând pentru argumentele expuse de instanţă în încheierea de amânare a pronunţării din data de 29 martie 2012, iar în al doilea rând, întrucât deşi inculpatul a ajuns înarmat la locuinţa familiei D., nu există probe în cauză care să arate că înarmarea s-a realizat în scopul comiterii infracţiunii de omor.

Astfel, s-a apreciat de către prima instanţă că în speţă subzistă dubiul potrivit căruia este posibil ca înarmarea să se fi realizat în scop de auto apărare în deplasarea nocturnă sau pentru intimidarea soţiei şi/sau socrilor şi, pe moment doar, faţă de situaţia descoperită, inculpatul să fi reacţionat cu consecinţele arătate, în condiţiile în care, din probele administrate, nu reiese cu certitudine că inculpatul a ştiut că la locuinţa socrilor săi, respectiv a soţiei, era găzduit pentru câteva zile şi M.V.

Iniţial, în faza de urmărire penală, inculpatul a refuzat să dea declaraţii în acest sens susţinând că era sub influenţa substanţelor neuroleptice şi nu-şi aminteşte.

De asemenea, nu s-a putut reţine „provocarea” ca circumstanţă atenuantă legală prev. de art. 73 lit. b) C. pen., aşa cum s-a solicitat în apărare de către inculpat, prin apărătorul său, avându-se în vedere că situaţia - constând în aceea că soţia inculpatului înnopta cu un alt bărbat - a intervenit în condiţiile în care soţii M. erau despărţiţi în fapt de circa 6 luni, astfel încât nu se poate considera că această împrejurare a fost de natură să-i provoace inculpatului acea stare de puternică tulburare sau emoţie specifică provocării.

Referitor la reţinerea premeditării, în hotărârea primei instanţe au fost menţionate următoarele aspecte:

Aşa cum s-a apreciat şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în decizia nr. 3505 din 03 noiembrie 2008, aceasta implică existenţa unui interval de timp între luarea rezoluţiei infracţionale şi executarea infracţiunii, chibzuirea făptuitorului asupra modului în care va săvârşi infracţiunea şi concretizarea rezoluţiei infracţionale în acte de pregătire, de natură a înlesni comiterea acesteia.

Prin urmare, dacă între momentul luării rezoluţiei infracţionale şi executarea infracţiunii de omor a trecut un interval de timp, în care făptuitorul a chibzuit asupra modului de ucidere al victimei şi a efectuat acte de pregătire, constând în înarmarea acestuia cu un cuţit şi procurarea mijloacelor pentru imobilizarea victimei, iar apoi a pătruns în imobilul în care locuia victima, a stat ascuns în imobil mai multe ore, aşteptând ca victima să rămână singură, şi a ucis-o, fapta se încadrează în prevederile art. 174 raportat la art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen. referitoare la omorul calificat săvârşit cu premeditare.

Referitor la scuza provocării, instanţa de fond, din situaţia de fapt reţinută, din probele administrate în principal în faza de urmărire penală, dată fiind aplicarea disp. art. 320¹ C. proc. pen., în faza de cercetare judecătorească, pe baza unei analize atente şi coroborate a acestor probe administrate, a apreciat că nu rezultă în mod neîndoielnic că inculpatul a săvârşit fapta de omor sub influenţa unei puternice tulburări şi emoţii, în înţelesul art. 73 lit. b) C. pen.

Concluzia exprimată este susţinută de împrejurările în care s-au petrecut faptele şi de modul în care a acţionat inculpatul.

S-a reţinut, în acest sens, că reacţia inculpatului nu a fost determinată de o eventuală comportare violentă a victimei şi nici de comportarea soţiei sale, sau de situaţia în care cei doi au fost găsiţi de inculpat, înnoptând împreună în aceeaşi cameră.

Împrejurarea că niciuna din aceste două persoane nu a exercitat direct acte de agresiune sau ameninţare la adresa inculpatului este lipsită de relevanţă în analiza efectuată, câtă vreme în psihicul inculpatului nu a fost produsă starea de emoţie şi puternică tulburare specifică provocării, ca urmare a unui potenţial pericol la care s-ar fi considerat expus inculpatul. (în acest sens este şi decizia nr. 3337 din 27 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În drept, instanţa de fond a reţinut că faptele inculpatului M.O.C., care, la data de 29 august 2011, pe timp de noapte şi înarmat cu un cuţit, a pătruns fără drept în curtea locuinţei părţii vătămate D.J., unde, cu mai multe lovituri de cuţit, l-a omorât pe M.V., a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu şi de omor, prev. şi ped. de art. 192 alin. (2) C. pen. şi art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

La individualizarea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiuni prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), persoana inculpatului, care nu are antecedente penale şi a avut o atitudine sinceră pe parcursul procesului penal, dar şi gradul de pericol social concret al faptelor şi impactul social al acestora.

În ceea ce priveşte latura civilă, instanţa de fond a reţinut că din probele administrate pe latură civilă, în prezent minorul M.A.M., fiul victimei, se află în grija bunicii paterne, mama sa, numita M.(D.)R.V., fiind plecată din ţară de mai mulţi ani, fiind despărţită în fapt de victima M.V., de la momentul acestei despărţiri minorul rămânând în grija tatălui, iar după decesul acestuia, în grija bunicii paterne, care îi asigură o creştere corespunzătoare, mama necontribuind cu nimic la creşterea şi educarea minorului de care nu s-a mai interesat.

Pentru aceste motive, instanţa de fond a apreciat că partea vătămată minoră M.A.M. nu şi-ar fi putut face singură apărarea, avându-se în vedere evenimentele pe care a fost nevoită să le parcurgă într-o perioadă scurtă de timp, şi, în temeiul dispoziţiilor art. 173 alin. (3) C. proc. pen., a dispus numirea unui apărător din oficiu.

Referitor la sumele solicitate de către partea civilă D.M., Tribunalul a apreciat însă că aceste sume sunt exagerate şi nedovedite, cu referire în special la daunele materiale. Astfel, este de necontestat că partea civilă D.M. a efectuat anumite cheltuieli cu înmormântarea fiului său, precum şi cu pomenile creştineşti aferente şi că a suferit un prejudiciu moral ca urmare a decesului fiului său, precum şi că pierderea acestuia i-a produs o traumă psihică greu de depăşit, astfel încât cererea de acordare a daunelor materiale şi morale este întemeiată.

Sub aspectul cuantumului daunelor morale solicitate, însă, Tribunalul a reţinut că scopul pentru care legiuitorul a permis repararea prejudiciului moral este acela de atenua şi de a compensa, în măsura în care este posibil acest lucru, suferinţa persoanei prejudiciate şi nu acela de a repune victima în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii, ceea ce este imposibil în asemenea cauze.

Totodată, la determinarea cuantumului prejudiciului moral s-a avut în vedere scopul răspunderii civile delictuale, pornind de la ideea că aceasta este guvernată de principiul acoperirii integrale a prejudiciului cauzat, ţinând seama de urmările produse, fiind de evitat deturnarea acestui scop prin stabilirea unei pedepse private în sarcina inculpatului ori prin îmbogăţirea nejustificată a părţii civile.

În acest sens, Tribunalul a apreciat că suma de 100.000 RON, daune morale, este rezonabilă pentru acoperirea prejudiciului moral încercat de partea civilă D.M., astfel că, în temeiul art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 998 C. civ., a acordat această sumă.

Referitor la daunele materiale solicitate de această parte civilă, Tribunalul a reţinut, din declaraţiile martorilor A.S. şi A.A., că nu se poate stabili exact suma cheltuită de familia vicitmei cu înmormântarea şi pomenile creştineşti, primul martor indicând suma de 10-20.000 RON, iar cel de-al doilea, suma de 25.000 RON, în acest sens nefiind depuse acte la dosar, astfel încât instanţa îi va acorda părţii civile D.M., cu acest titlu, suma de 10.000 RON, pe care a apreciat-o ca fiind apropiată de realitate, asemenea aspecte putând fi apreciate în mod evident şi prin raportare la elemente notorii în astfel de situaţii, respectiv la elemente stabilite pe cale jurisprudenţială sau cutumiară, ori determinate prin raportare la obiceiul local.

În ceea ce priveşte sumele solicitate de părţile civile V.C., D.L., F.M., instanţa de fond a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, atât sub aspectul daunelor materiale care nu au fost dovedite probator, cât şi sub aspectul daunelor morale, având în vedere că niciunul dintre fraţii victimei nu a făcut dovada unei puternice legături de afecţiune pe care ar fi avut-o cu victima, instanţa neputând aprecia, în lipsa unui minimum de dovezi, care au fost relaţiile dintre fraţi anterior decesului victimei şi nici dacă vreunul dintre aceştia a locuit sau gospodărit împreună cu victima, aşa cum au susţinut în apărare, pentru a se justifica sumele solicitate.

Astfel, referitor la daunele materiale solicitate de către fraţii victimei, este evident că, chiar dacă şi-au ajutat financiar mama cu anumite sume de bani, pentru organizarea înmormântării şi a pomenilor fratelui lor, aceste sume nu au putut fi stabilite cu exactitate de către instanţă în lipsa unui minim de probe în dovedirea lor, astfel încât aceste pretenţii civile au fost respinse ca neîntemeiate.

Cu privire la daunele morale solicitate de către fraţii victimei, în mod asemănător, instanţa de fond Ie-a considerat neîntemeiate, chiar dacă este indubitabil că pierderea suferită prin dispariţia fratelui părţilor civile V.C., D.L. şi F.M. le-a provocat acestora chiar şi numai suferinţa inerentă pierderii oricărei alte vieţi omeneşti, însă prin simpla condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de omor şi pentru celelalte considerente de mai sus, instanţa apreciază că s-a acordat acestor părţi civile o satisfacţie echitabilă.

În asemenea împrejurări este de evitat ca printr-o eventuală despăgubire civilă să se ajungă la o îmbogăţire a părţilor civile pe temeiuri străine de natura pricinii şi de argumentele care ar trebui să justifice acordarea unor daune morale.

Nu în ultimul rând trebuie menţionat, prin raportare şi la regulile care guvernează moştenirea legală, perfect aplicabile pe latură civilă într-o cauză penală, conform art. 721 C. proc. civ., că fraţii şi surorile victimei, numiţi şi colaterali privilegiaţi, fac parte, alături de ascendenţii privilegiaţi, părinţii victimei, din clasa a doua de moştenitori, clasa mixtă, fraţii şi surorile victimei fiind rude de gradul doi cu victima, colateralii privilegiaţi fiind înlăturaţi de la moştenire de rudele de gradul întâi, respectiv de părinţii victimei şi de descendenţii defunctului, ultimii făcând parte din clasa întâi de moştenitori, părinţii şi descendenţii defunctului, fiind totodată, alături de soţul supravieţuitor, moştenitori rezervatari.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apei părţile civile: D.L., F.M., V.C. şi D.M., precum şi inculpatul M.O.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Părţile civile au criticat sentinţa apelată doar în latură penală, formulând două motive de apel: primul în ceea ce priveşte greşita încadrare juridică dată faptei, susţinând că în mod greşit s-a reţinut în sarcina inculpatului doar comiterea infracţiunii de omor prev. de art. 174 C. pen., în realitate încadrarea juridică corectă fiind aceea de omor calificat, comis cu premeditare, prev. de art. 175 lit. a) C. pen.

Din acest punct de vedere, apelanţii au susţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa premeditării, şi anume: intervalul de timp de la luarea deciziei, până la punerea ei în aplicare, pregătirea faptei, precum şi punerea în aplicare a rezoluţiei infracţionale.

Cel de-al doilea motiv de apel a vizat, de asemenea, latura penală a cauzei şi a privit greşita individualizare a pedepsei, susţinându-se că, chiar în condiţiile încadrării juridice dată faptei de omor de către prima instanţă, totuşi pedeapsa aplicată este insuficientă deoarece inculpatul a dat dovadă de o violenţă ieşită din comun, aplicând victimei nu mai puţin de 17 lovituri de cuţit, aşa încât această modalitate concretă de săvârşire a faptei impune majorarea pedepsei principale.

Apelantul-inculpat a formulat critici în ceea ce priveşte individualizarea judiciară a sancţiunilor şi implicit a sancţiunii rezultante susţinând că pedepsele principale aplicate sunt excesive raportat la circumstanţele sale personale, constând în lipsa antecedentelor penale, conduita procesuală sinceră şi de accelerare a soluţionării procesului dar mai ales împrejurarea că nu a înţeles să atace dispoziţiile instanţei privind judecata sa în stare de arest preventiv, conştientizând astfel gravitatea faptelor comise, împrejurări în raport cu care se impune aplicarea unor pedepse mult mai reduse.

Prin decizia penală nr. 102 din 21 iunie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile declarate de părţile civile D.L., F.M., V.C. şi D.M., a fost desfiinţată, în parte, sentinţa, în latură penală, şi a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, în pedepsele componente pe care Ie-a repus în individualitatea lor, respectiv 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege, pentru comiterea infracţiunii de omor, prev. de art. 174 C. pen. cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen., şi 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei comise de către inculpat din infracţiunea de omor prev. de art. 174 C. pen. cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen. în infracţiunea de omor calificat prev. de art. 174, 175 alin. (1) lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen. şi a aplicat inculpatului, în baza acestor texte de lege, pedeapsa de 14 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) şi 35 alin. (1) C. pen., a fost contopită pedeapsa astfel stabilită cu pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 320¹ C. proc. pen., şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare şi 5 ani interzicere a drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu excepţia dreptului de a alege.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de către inculpatul M.O.C.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

A fost menţinută starea de arest a inculpatului şi a fost dedusă prevenţia zi.

Apelantul a fost obligat la 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON onorariu apărător din oficiu s-a dispus a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, pe lângă soluţiile jurisprudenţiale evocate de prima instanţă în conţinutul considerentelor, Curtea constată că există şi soluţii contrare, care au reţinut existenţa premeditării ca o circumstanţă agravantă a infracţiunii de omor calificat „atunci când inculpatul, după conflictul cu victima, s-a dus acasă, s-a înarmat şi a pândit-o” (decizia penală nr. 862/1985 a fostului Tribunal Suprem, comentată în volumul 3 - Practica judiciară penală al Academiei Române - Institutul de cercetări juridice - autori doctor George Antoniu ş.a).

În egală măsură, s-a statuat prin decizia penală nr. 463/1981 a fostului Tribunal Suprem, publicată în aceeaşi lucrare, că „există premeditare dacă inculpatul, înarmat cu un cuţit de dimensiuni mari, şi-a aşteptat soţia, care părăsise domiciliul conjugal şi a atras-o într-un parc, unde i-a aplicat o lovitură în gât”.

În adoptarea acestor soluţii, s-a avut în vedere că o serie de circumstanţe pot pune în evidenţă existenţa unor acte de pregătire a săvârşirii faptei, şi anume: obţinerea de informaţii, procurarea de mijloace, pândirea victimei, atragerea ei într-o cursă, căutarea de complici.

Elocventă apare în opinia Curţii, jurisprudenţa evocată mai sus, privind înarmarea şi pândirea victimei, aşa încât, pornind de la aceste soluţii jurisprudenţiale, Curtea, făcând o analiză detaliată a situaţiei de fapt, constată că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 175 lit. a) C. pen. privind existenţa premeditării, în raport cu următoarele argumente:

Aşa cum se reţine, de altfel, în rechizitoriu, inculpatul a pătruns fără drept în locuinţa părţii vătămate D.J., fostul socru al inculpatului (tatăl fostei sale soţii M.G.L.), de care inculpatul a recunoscut că se despărţise în fapt de circa 1 an, ştiind însă că actualmente fosta sa soţie avea o relaţie de uniune consensuală cu victima M.V.

Chiar dacă inculpatul a afirmat că de la data despărţirii în fapt a păstrat legături sporadice cu fosta sa soţie, vizitând-o noaptea la domiciliu, unde, de asemenea, îşi vizita, tot pe timpul nopţii şi copiii, cu toate acestea, afirmaţiile inculpatului nu sunt susţinute de niciun mijloc de probă, ba dimpotrivă, sunt combătute de depoziţiile părţii vătămate D.J., care, în faţa instanţei de apel, a infirmat total susţinerile inculpatului privind vizitele pe timp de noapte.

Sub acest aspect, Curtea reţine că este bizară susţinerea inculpatului că ar fi vizitat de mai multe ori copiii la locuinţa fostului său socru, deoarece un astfel de regim de vizitare este evident impropriu evoluţiei unui copil, fiind puţin probabil deci ca inculpatul să-şi fi vizitat copiii pe timpul nopţii, pentru ca astfel să justifice prezenţa sa în noaptea respectivă la locuinţa unde se afla victima.

Indubitabilă este însă împrejurarea că pătrunderea fără drept în imobil s-a realizat în timpul nopţii, la ora 04.30, inculpatul fiind înarmat cu un cuţit, aşa cum se reţine chiar în actul de sesizare a instanţei, iar inculpatul recunoscând comiterea faptelor aşa cum au fost descrise în actul de sesizare, deci, implicit, înarmarea sa cu un cuţit, pe care, de altfel, l-a folosit în mod efectiv la aplicarea de lovituri care au condus la suprimarea vieţii victimei.

Pe de altă parte, este fără tăgadă faptul că inculpatul a folosit cuţitul, care potrivit raportului medico-legal de autopsie avea lungimea lamei de cel puţin 15 cm şi lăţimea de cel puţin 2-2,5 cm, aplicând cu acest corp dur ascuţit tăietor-înţepător multiple lovituri în cavitatea toracică şi abdominală a victimei M.V., care a fost trezit din somn, fiind surprins, alături de ceilalţi membri ai familiei, de apariţia intempestivă a inculpatului în imobil.

În altă ordine de idei, Curtea a constat că potrivit propriei declaraţii, inculpatul locuia efectiv la data săvârşiri faptei în Ploieşti, unde ocupa un imobil cu chirie, după despărţirea în fapt de soţia sa.

Aşa fiind, Curtea a remarcat faptul că deplasarea inculpatului s-a realizat la locul unde se afla victima, în comuna Berceni, judeţ Prahova, observându-se că în scopul efectuării acestei deplasări inculpatul a parcurs, de la propria sa locuinţă, o distanţă geografică de aproximativ 20 km.

În aceste condiţii, situaţia de fapt descrisă mai sus conduce la concluzia existenţei unei pregătiri a săvârşirii infracţiunii în sensul înarmării inculpatului în acest scop cu un corp tăietor-înţepător apt a ucide, care a fost în mod efectiv folosit pentru suprimarea vieţii victimei, precum şi prin conceperea efectivă a unui mod de săvârşire a faptei de natură a surprinde victima în timpul nopţii, când aceasta dormea, alături de cei trei copii aflaţi în imobil.

Nu pot fi acceptate ca viabile apărările inculpatului în sensul că s-ar fi înarmat cu un cuţit deoarece se temea de agresiunile unor potenţiali duşmani, atâta vreme cât deplasarea se făcea la locuinţa fostei sale soţii, a cărei configuraţie inculpatul o cunoştea, iar deplasarea s-a făcut pe timpul nopţii, la orele 04.30, când în mod evident inculpatul ştia că fosta sa soţie, cât şi victima, dorm, iar întâlnirea cu potenţiali „duşmani”, astfel cum susţine inculpatul, era cel puţin improbabilă, câtă vreme deplasarea s-a făcut la ore notorii de somn, la ora respectivă fiind puţin probabilă prezenţa vreunei persoane în preajma imobilului în care se afla victima.

Aşa fiind, Curtea a constat că, raportat la ansamblul circumstanţelor de fapt ale speţei, şi anume: deplasarea pe o distanţă geografică de circa 20 km, pe timp de noapte, la orele 04.30, înarmarea cu obiect tăietor-înţepător apt a ucide şi folosirea efectivă a acestuia în scopul suprimării vieţii victimei care a fost surprinsă în somn la acea oră, sunt în mod evident îndeplinite condiţiile enunţate în doctrină şi în practica judiciară cu privire la existenţa premeditării, fiind evidente aşadar pregătirea de către inculpat a săvârşirii faptei, precum şi procurarea de mijloace în acest scop (înarmarea cu un obiect apt spre a ucide), dar şi trecerea unui interval de timp rezonabil între momentul înarmării şi cel al punerii în aplicare a rezoluţiei infracţionale, acesta fiind în mod concret intervalul de timp necesar parcurgerii distanţei între locuinţa din Ploieşti a inculpatului şi cea din mediul rural unde se afla victima, pe o distanţă de circa 20 km.

În raport de aceste argumente, Curtea a constatat că prima instanţă a dat o încadrare juridică greşită infracţiunii de omor, în speţă încadrarea juridică corectă fiind cea a infracţiunii de omor calificat, prev. de art. 174-175 lit. a) C. pen., atâta vreme cât sunt îndeplinite în mod cumulativ cerinţele evidenţiate în doctrină şi jurisprudentă pentru existenţa premeditării, astfel că apelurile părţilor civile sunt fondate sub acest aspect.

Împotriva acestei decizii, părţile civile D.L., F.M., V.C., D.M., alături de inculpatul M.O.C., au declarat, în termen legal, recursurile de faţă.

Inculpatul, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., a solicitat reducerea pedepsei, iar părţile civile majorarea pedepsei, pe care o apreciază ca fiind prea blândă în raport cu fapta comisă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din oficiu conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., constată că recursurile sunt nefondate.

Potrivit art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului.

Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, iar prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a C. pen., de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de alte împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni nu se rezumă numai la împiedicarea condamnatului de a comite alte încălcări ale legii penale, ci are ca scop şi atenţionarea celorlalţi destinatari ai legii penale de a nu comite astfel de încălcări, fiind astfel satisfăcute atât scopul imediat, cât şi scopul mediat al pedepsei . Nu se poate vorbi de scopul preventiv al pedepsei înţelegând prin aceasta numai dezideratul împiedicării condamnatului de a săvârşi noi infracţiuni, ignorându-se valenţele educative şi intimidante ale pedepsei pronunţate faţă de ceilalţi membri ai societăţii.

Reeducarea sau îndreptarea condamnatului constă în aptitudinea pedepsei de a înlătura relele convingeri şi deprinderi ale acestuia şi a inocula valenţe comportamentale în strictă concordanţă cu cerinţele de respectare a dispoziţiilor cuprinse în normele de drept penal.

În raport cu gradul ridicat de pericol social al faptei, reflectat de modul în care inculpatul a conceput- o şi săvârşit-o (a pătrus fără drept în locuinţa socrilor şi a aplicat victimei, care dormea, mai multe lovituri), precum şi de datele ce caracterizează persoana inculpatului (a recunoscut săvârşirea faptei), rezultă că instanţa de apel a făcut o justă şi corectă individualizare a pedepsei şi a apreciat corect, în deplin acord cu criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), că 14 ani închisoare reprezintă un cuantum necesar şi suficient realizării dublei finalităţi a pdepsei (art. 52 C. pen.) - reeducarea inculpatului şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, aşa încât nu se justifică nici majorarea pedepsei (solicitată de părţile civile) şi nici reducerea acesteia (solicitată de inculpat).

Faţă de considerentele ce precedă, avându-se în vedere şi faptul că, verificându-se decizia atactă în raport cu prevederile art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., nu se identifică existenţa altor motive, care, analizate din oficiu, să ducă la casare, urmează ca recursurile declarate în cauză să fi respinse, ca nefondate, în temeiul art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de părţile civile D.L., F.M., V.C., D.M. şi de inculpatul M.O.C. împotriva deciziei penale nr. 102 din 21 iunie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 14 septembrie 2011, la 26 septembrie 2012.

Obligă recurentele-părţi civile la plata sumei de câte 50 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 septembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2984/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 3022/2012. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3022/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 3033/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3035/2012. Penal