ICCJ. Decizia nr. 3505/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3505/2012
Dosar nr. 7352/1/2011
Şedinţa publică din 30 octombrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată acestei instanţei la data de 14 septembrie 2011, contestatorul T.I. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 2973 din 8 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2899/87/2008. În motivarea contestaţiei a invocat cazul de contestaţie în anulare prev. de art. 386 lit. c) C. proc. pen., arătând că în cauză lipsesc condiţiile esenţiale pentru punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile reţinute în sarcina condamnatului, atât pentru art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, cât şi pentru art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001. A invocat cazul de contestaţie prev de art. 386 lit. e) C. proc. pen. arătând că nu a fost audiat de către prima instanţă şi nici de instanţa de apel cu privire la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 386 lit. a) C. proc. pen., susţinând că la judecarea recursului părţile nu au fost legal citate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la termenul din 30 octombrie 2012, a examinat admisibilitatea cererii de contestaţie, fără citarea părţilor şi faţă de motivele invocate de contestator şi faţă de dispoziţiile art. 386 C. proc. pen., care prevăd expres şi limitativ cazurile în care se poate face contestaţie în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă.
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei se constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 2973 din 8 septembrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondate recursurile declarate de recurenţii inculpaţi Ţ.D., A.M., U.V.M. şi T.I. împotriva deciziei nr. 234/A din 5 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului Ţ.D. durata prevenţiei de la 12 iulie 2007 la 4 august 2007 şi de la 20 iunie 2011 la 8 septembrie 2011 şi a obligat recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Prin decizia penală nr. 234/A din 5 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus respingerea apelurilor inculpaţilor Ţ.D., A.M., U.V.M. şi T.I. împotriva sentinţei penale nr. 48 din 27 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Teleorman prin care inculpatul T.I. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) Legea nr. 678/2001 şi la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003. În baza art. 33-34 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare. Au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teze a II-a şi lit. b) C. pen. în condiţiile art. 71 C. pen. şi au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teze a II-a şi lit. b) C. pen. în condiţiile prev de art. 65 C. pen. pe o perioada de 5 ani.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac prin care se înlătură erorile comise de instanţa de recurs care poate greşi, fie prin nerespectarea unor dispoziţii legale după care se desfăşoară procesul penal, fie prin nerezolvarea cauzei în deplină concordanţă cu materialele aflate la dosar. Contestaţia în anulare este calea de atac prin care cei ce au pierdut anumite drepturi sau prerogative din cauza unui act procesual nul sunt repuşi în aceste drepturi.
Pentru a asigura respectarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, legea a prevăzut anumite cazuri expres prevăzute în care calea de atac poate fi primită şi anumite particularităţi în privinţa soluţionării cererii.
Curtea constată că motivele invocate de către contestator nu se circumscriu cazurilor prevăzute de art. 386 lit. a), c) şi e) C. proc. pen.
Astfel, faţă de dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., în cadrul primei etape de verificare prealabilă a îndeplinirii condiţiilor de formă a contestaţiei în anulare, instanţa admite în principiu contestaţia în anulare numai dacă aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege - respectiv dacă cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţie este din cele prevăzute la art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun sau se invocă dovezi care sunt depuse la dosar.
Cu privire la cazul prevăzut de dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., dispoziţiile menţionate prevăd că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.
Faţă de motivul invocat de contestatorul T.I., în sensul că la judecarea recursului părţile nu au fost legal citate, Înalta Curte constată că acesta nu se încadrează în cazul de contestaţie în anulare prev de art. 386 lit. a) C. proc. pen.
Nelegalitatea procedurii de citare poate fi invocată de fiecare parte din proces, dar numai în ceea ce priveşte citarea sa şi nu citarea altei părţi. În practica judiciară, s-a precizat că referirea expresă a textului de lege la „procedura de citare a părţii" exclude posibilitatea pentru contestator de a invoca drept temei al contestaţiei în anulare, nelegala citare în recurs a unei alte părţi.
Totodată, aşa cum rezultă din practicaua deciziei contestate, contestatorul T.I. a fost prezent personal în faţa instanţei la data judecării recursului, fiind asistat de apărători aleşi avocat T.R. şi Ş.M. De asemenea, în practicaua decizie s-a constatat de către instanţă că procedura de citare a fost legal îndeplinită la data judecării recursului.
Astfel, motivul invocat de către contestator relativ la disp art. 386 lit. a) C. proc. pen., respectiv că nu au fost părţile legal citate la data judecării recursului, nu se încadrează în cazul de contestaţie menţionat,
Cu privire la cazul de contestaţie întemeiat pe disp. art. 386 lit. c) C. proc. pen., Curtea constată că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 386 lit. c) C. proc. pen., respectiv „când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i1), cu privire la care existau probe în dosar".
La data judecării recursului, contestatorul, prin apărători, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, probă încuviinţată de instanţă, de altfel de instanţă, ulterior constatându-se că nu mai sunt alte probe sau cereri.
În susţinerea recursului contestatorul, prin apărători aleşi a invocat cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen., arătând că instanţa nu a fost legal sesizată, art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., susţinând că transcrierile convorbirilor telefonice nu îndeplinesc condiţiile prev. de art. 913 C. proc. pen., art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., arătând că actele de procedură s-au efectuat în lipsa apărătorului ales, art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., susţinând că hotărârea atacată este nemotivată şi art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând reducerea pedepsei.
Înalta Curte, faţă de actele dosarului constată că în cauză nu exista probe în dosar pentru ca instanţa de recurs să fi dispus încetarea procesului penal pentru cauzele prev. de art. 10 lit. f)-i1) C. proc. pen. (f) lipseşte plângerea prealabila a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesara pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; g) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului; h) a fost retrasa plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penala; i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege).
În motivarea decizie contestate, Înalta Curte a analizat şi a examinat hotărârea atacată prin prisma tuturor motivelor de recurs invocate precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, apreciindu-se pentru toate motivele invocate că hotărârea atacată este legală şi temeinică şi s-a dispus respingerea recursurilor formulate de inculpaţii Ţ.D., A.M., U.V.M. şi T.I., ca nefondate.
Într-o atare situaţie, Înalta Curte constată că cererea de contestaţie formulată de condamnatul T.I., întemeiată pe cazul de contestaţie în anulare întemeiat pe disp. art. 386 lit. c) C. proc. pen. nu îndeplineşte cerinţele legii.
În ceea ce priveşte cazul de contestaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., care prevăd că la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.
Potrivit art. 38514 alin. (11) C. proc. pen., cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să procedeze la audierea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II C. proc. pen., atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.
Astfel, rezultă că în cazul în care prima instanţă sau instanţa de apel sau ambele instanţe au pronunţat o hotărâre de achitare a inculpatului, instanţa de recurs este obligată să procedeze la audierea acestuia.
Interpretarea dată acestei norme procedurale este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, stabilită în aplicarea art. 6 parag. 1 şi 3 lit. c) şi d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât calea de atac a recursului permite, în acest caz, instanţei de recurs să analizeze chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului.
În speţă, instanţa de fond a pronunţat o decizie de condamnare şi nu de achitare, contestatorul fiind condamnat de instanţa de fond la o pedeapsă 5 ani închisoare, hotărâre ce a fost menţinută şi de instanţa de apel.
Instanţa de recurs nu a procedat la reaudierea contestatorului întrucât, în speţă, nu sunt aplicabile disp art. 38514 alin. (11) C. proc. pen., deoarece soluţiile pronunţate de instanţele de fond şi apel nu sunt contradictorii, nu a fost pronunţată o soluţie de achitare, ci a fost pronunţată o soluţie de condamnare în fond, ce a fost menţinută şi în apel.
Referitor la susţinerile contestatorului că nu a fost audiat, acestea sunt contrazise de actele dosarului din care rezultă că în faza procesuală a apelului inculpaţii U.V.M. şi T.I. au fost audiaţi.
Aşa fiind, cum contestatorul nu se află în situaţia prevăzută de art. 386 lit. e) C. proc. pen., se constată că în cauză a fost pronunţată o hotărâre legala şi temeinică.
În consecinţă, Înalta Curte, faţă de dispoziţiile menţionate şi faţă de motivele invocate, constată că cererea de contestaţie în anulare formulată de contestatorul T.I. este inadmisibilă, urmând a fi respinsă în conformitate cu dispoziţiile art. 391 C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul T.I. împotriva deciziei penale nr. 2973 din 08 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 2899/87/2008.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 30 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3503/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 3507/2012. Penal → |
|---|
