ICCJ. Decizia nr. 3507/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3507/2012
Dosar nr. 4077/1/2012
Şedinţa publică din 30 octombrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 12/F din 05 ianuarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea de restituire a cauzei la Parchet.
În baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, în infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În temeiul art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.V.B., la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de droguri de mare risc, în formă continuată.
În temeiul art. 65 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei pronunţate timpul reţinerii şi al arestării preventive de la data de 05 august 2010 la zi.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, s-a dispus confiscarea cantităţii de 0,67 grame de pulbere care conţine mefedronă, o lingură şi un tub în care s-a pus în evidenţă mefedronă, a cantităţilor 425,43 grame şi, respectiv, 5 grame pulbere mefedronă şi ambalajele aferente, 6,25 grame pulbere mefedronă, o pipă şi un grinder cu THC şi un tub cu mefedronă, care au fost depuse la camera de corpuri delicte a I.G.P.R. - DCJSEO - dovezile AA din 10 august 2010, BB din 01 septembrie 2010, CC din 01 septembrie, DD din 01 septembrie 2010 şi, respectiv, EE din 01 septembrie 2010, precum şi a cutiei din carton conţinând alte 1000 de punguţe şi o pungă din plastic din material transparent, cântarului electronic de mare precizie cu inscripţia „P.", ţigării de tip artizanal ridicate cu ocazia percheziţiei domiciliare din 05 august 2010.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea telefonului N. cu cartela aferentă şi nr. de apel 0725XXXXXX, aparţinând inculpatului N.V.B., ridicat cu ocazia percheziţiei domiciliare din 05 august.
În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, s-a dispus confiscarea sumei de 100 RON de la inculpatul N.V.B. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1300 RON, cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut în fapt că la data de 03 august 2010 inculpatul a vândut colaboratorului cu nume de cod „G.C." o doză de mefedronă (0,99 grame), iar la data de 05 august 2010 la locuinţa sa a fost identificată cantitatea de 6,65 grame mefedronă şi respectiv 431,51 grame mefedronă, ambalată separat, deţinută in vederea vânzării, fără drept, precum şi obiecte specifice acestei activităţi ilicite (cântar de mare precizie, pungi pentru ambalare, lingură cu urme de substanţă).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul şi prin decizia penală nr. 135 din 21 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelul inculpatului N.B.V. formulat împotriva sentinţei penale nr. 12 din 05 ianuarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a casat în parte sentinţa atacată şi rejudecând:
În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpatului din art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 03 august 2010) şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 05 august 2010), cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul N.B.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 03 august 2010).
În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 a condamnat pe inculpatul N.B.V. la o pedeapsă de 10 ani închisoare (fapta din 05 august 2010).
În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani.
A aplicat disp. art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 383 alin. (11) şi alin. (2) C. proc. pen., a dedus durata reţinerii şi arestării preventive, de la 05 august 2010 la zi şi a menţinut starea de arest a inculpatului.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul N.V.B.
Prin decizia nr. 3305 din 28 septembrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul N.V.B. împotriva deciziei penale nr. 135/A din 21 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de apel Bucureşti, apreciind necesară suplimentarea probatoriului cât şi pentru faptul că instanţa de apel, deşi a dispus efectuarea unui raport de evaluare, nu s-a referit la concluziile acestuia atunci când a procedat fa individualizarea pedepsei pe care a aplicat-o inculpatului.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 04 noiembrie 2011 şi prin decizia penală nr. 37/A din 14 februarie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, după casare, a admis apelul declarat de inculpatul N.B.V. împotriva sentinţei penale nr. 12 din 05 ianuarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi rejudecând:
În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul N.B.V., din infracţiunea prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunile prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 03 august 2010) şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/200 (fapta din 05 august 2010), cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul N.B.V. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 03 august 2010).
În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul N.B.V. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc (fapta din 05 august 2010).
În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.
A făcut aplic. disp. art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 383 alin. (11) şi alin. (2) C. proc. pen., a dedus durata reţinerii şi arestării preventive, de la 05 august 2010 la zi şi a menţinut starea de arest a inculpatului.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul N.V.B. şi prin decizia nr. 1499 din 10 mai 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul N.V.B. împotriva deciziei nr. 37/A din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti. A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării de la 5 august 2010 la 10 mai 2012 şi a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva deciziei penale nr. 1499 din 10 mai 2012, la data de 28 mai 2012, contestatorul N.V.B. a formulat contestaţie în anulare, invocând cazul de contestaţie prev de art. 386 lit. d) C. proc. pen. cu motivarea că împotriva sa s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceiaşi faptă, respectiv decizia nr. 3305 din 28 septembrie 2011 şi decizia nr. 1499 din 10 mai 2012 şi cazul de contestaţie prev. de art. 386 lit. e) C. proc. pen. motivând că instanţa de recurs trebuia să îl audieze cu privire la acuzaţiile aduse de către acuzare.
Analizând contestaţia în anulare, faţă de motivele invocat de contestator şi faţă de dispoziţiile art. 386 lit. d) şi e) C. proc. pen., care prevăd expres şi limitativ cazurile în care se poate face contestaţie în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat admisibilitatea cererii de contestaţie, fără citarea părţilor.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac prin care se înlătură erorile comise de instanţa de recurs care poate greşi, fie prin nerespectarea unor dispoziţii legale după care se desfăşoară procesul penal, fie prin nerezolvarea cauzei în deplină concordanţă cu materialele aflate la dosar. Contestaţia în anulare este calea de atac prin care cei ce au pierdut anumite drepturi sau prerogative din cauza unui act procesual nul sunt repuşi în aceste drepturi.
Pentru a asigura respectarea principiului stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, legea a prevăzut anumite cazuri expres prevăzute în care calea de atac poate fi primită şi anumite particularităţi în privinţa soluţionării cererii.
Curtea constată că motivele invocate de contestator nu se circumscriu cazurilor prevăzute de art. 386 lit. d) şi lit. e) C. proc. pen.
Astfel, faţă de dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., în cadrul primei etape de verificare prealabilă a îndeplinirii condiţiilor de formă a contestaţiei în anulare, instanţa admite în principiu contestaţia în anulare numai dacă aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege - respectiv dacă cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţie este din cele prevăzute la art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun sau se invocă dovezi care sunt depuse la dosar.
În ceea ce priveşte susţinerea primului motiv al contestaţiei întemeiat pe cazul prev. de art. 386 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte constată că în cauză nu au fost pronunţate două hotărâri definitive pentru aceiaşi faptă. Astfel, prin decizia penală nr. 3305 din 28 septembrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul N.V.B. împotriva deciziei penale nr. 135/A din 21 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, a casat decizia şi a trimis cauza spre reludecare la Curtea de Apel Bucureşti, apreciind necesară suplimentarea probatoriului, cât şi pentru faptul că instanţa de apel nu a făcut referire la concluziile raportului de evaluare, iar prin decizia penală nr. 1499 din 10 mai 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul N.V.B. împotriva deciziei nr. 37/A din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, astfel că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia privind existenţa a două hotărâri judecătoreşti definitive pentru aceiaşi faptă, care să aibă la bază autoritatea de lucru judecat, prev. de art. 10 lit. j) C. proc. pen.
Cu privire la cazul de contestaţie întemeiat pe disp. art. 386 lit. e) C. proc. pen., aceste dispoziţii prevăd expres şi limitativ cazul în care se poate face contestaţie în anulare, respectiv când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).
Potrivit disp. art. 386 lit. e) C. proc. pen., împotriva unei hotărâri penale definitive se poate face contestaţie în anulare când, la judecarea recursului, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) C. proc. pen.
Potrivit art. 38514 alin. (11) C. proc. pen., cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să procedeze la audierea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II C. proc. pen., atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.
Astfel, rezultă că în cazul în care prima instanţă sau instanţa de apel sau ambele instanţe au pronunţat o hotărâre de achitare a inculpatului, instanţa de recurs este obligată să procedeze la audierea acestuia.
Interpretarea dată acestei norme procedurale este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, stabilită în aplicarea art. 6 parag. 1 şi 3 lit. c) şi d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât calea de atac a recursului permite, în acest caz, instanţei de recurs să analizeze chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului.
În speţă, în practicaua deciziei este menţionat faptul că instanţa de recurs a întrebat inculpatul N.V.B. dacă doreşte să dea declaraţie în cauză, acesta însă, asistat de apărător ales, avocat I.I.l., a precizat că nu doreşte să dea declaraţie în cauză. Astfel, în speţa de faţă, dispoziţiile invocate mai sus nu creează obligativitatea instanţei de a audia inculpatul ci este dreptul acestuia dacă doreşte sau nu să dea o declaraţie în faţa instanţei de recurs.
Aşa fiind, cum contestatorul nu se află în situaţiile prevăzute de art. 386 lit. d) şi lit. e) C. proc. pen., se constată că în cauză a fost pronunţată o hotărâre legală şi temeinică.
În consecinţă, Înalta Curte, faţă de dispoziţiile menţionate şi faţă de motivele invocate, constată că cererea de contestaţie în anulare este inadmisibilă, urmând a fi respinsă în conformitate cu dispoziţiile art. 391 C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat N.V.B. împotriva deciziei penale nr. 1499 din 10 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 41784/3/2010*.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 30 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3505/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3511/2012. Penal → |
|---|
