ICCJ. Decizia nr. 3826/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3826/2012
Dosar nr. 5710/99/2010*
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 505 din 1 octombrie 2010, Tribunalul laşi, secţia penală, a respins ca inadmisibilă în principiu cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 437 din 26 iunie 2007 a Tribunalului laşi, secţia penală, modificată prin Decizia penală nr. 14 din 6 martie 2008 a Curţi de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, definitivă prin Decizia penală nr. 3383 din 22 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, formulată de revizuentul L. (fost S.) F.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul laşi a reţinut următoarele:
„Potrivit art. 394 lit. a) C. proc. pen., caz de revizuire invocat de revizuent, o sentinţă de condamnare este supusă revizuirii atunci când s-au descoperit fapte şi împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, dacă sunt de natură să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare".
Este evident că stabilirea inexistenţei discernământului condamnatului la comiterea faptei este o împrejurare de natură a determina netemeinicia hotărârii de condamnare, dar situaţia invocată de revizuentul L.F. nu se încadrează în acest tipar şi, mai mult, nu reprezintă o împrejurare nouă şi care să nu fi fost cunoscută de judecători la soluţionarea cauzei.
Aşa cum a stabilit încă din 1976 Tribunalul Suprem (Decizia nr. 1643/1976), textul art. 394 lit. a) C. proc. pen. se referă la „fapte şi împrejurări", deci la fapte probatorii, şi nu la probe noi, căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicţie în care s-ar putea continua probaţiunea, situaţie de natură a infirma principiul securităţii raporturilor juridice aplicabil şi în materie penală ca parte a principiului procesului echitabil. Fără îndoială că noile fapte şi împrejurări urmează a fi confirmate de probe noi, dar nu probele noi formează temeiul revizuirii, ci faptele şi împrejurările pe care le dovedesc. În plus, aceste fapte şi împrejurări trebuie să fie noi pentru instanţa de judecată, în sensul să nu fi fost cunoscute de instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă.
Or, revizuentul L.F. invocă o probă nouă ca temei al revizuirii, respectiv avizul Comisiei Superioare Medico-Legale din cadrul I.N.M.L. din 6 aprilie 2010 prin care se aprobă avizul Comisiei de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale din cadrul I.M.L. laşi, referitor la faptul că revizuentul L.F. are discernământ critic absent şi nu păstrează capacitatea psihică de a decide cu liberă voinţă asupra propriilor drepturi şi obligaţii şi asupra propriilor interese, de a-şi reprezenta interesele, de a se autoconduce şi a se autoîngriji.
Deşi acest aviz este o probă nouă, necunoscută instanţei de recurs care a soluţionat cauza la 22 octombrie 2009, aceasta nu probează o împrejurare nouă, care să nu fi fost cunoscută instanţei de recurs, ci doar susţine concluziile raportului iniţial de expertiză prin care se propunea punerea sub interdicţie a revizuentului, aspect cunoscut instanţei de recurs întrucât raportul respectiv a fost depus la dosar, ca şi sentinţa civilă de punere sub interdicţie.
Potrivit înscrisurilor ataşate la dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la termenul din data de 26 martie 2009 instanţa a constatat că nu se poate dialoga cu recurentul L.F., motiv pentru care s-a încuviinţat efectuarea unei expertize psihiatrice care să stabilească, conform art. 303 C. proc. pen., dacă acesta poate participa la judecata recursului.
Drept urmare, s-a întocmit şi ataşat la dosarul cauzei raportul de expertiză din 16 iulie 2009, în care s-a concluzionat că recurentul L.F. are diminuată capacitatea psihică de a decide cu liberă voinţă asupra propriilor drepturi şi obligaţii, afecţiunea prezentată nepermiţându-i participarea la judecată.
Prin urmare, această expertiză nu a avut ca obiectiv stabilirea discernământului inculpatului în comiterea faptei penale pentru care era cercetat, cum nici celelalte rapoarte întocmite în alte cauze (procedura punerii sub interdicţie) nu au vizat acest aspect, toate expertizele vizând conduita actuală a revizuentului şi capacitatea sa de a-şi gestiona propriile obligaţii şi interese la momentul actual şi nu la un moment anterior sau măcar apropiat datei faptelor - 9 noiembrie 2004.
Mai mult, aspectele invocate, privind lipsa de discernământ, nu prezintă noutate pentru judecător, potrivit condiţiei impuse de art. 394 lit. a) C. proc. pen. Cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei, în recurs, apărătorul recurentului inculpat L.F. a susţinut lipsa de discernământ a acestuia în comiterea faptelor penale, aspect reţinut în motivarea instanţei de recurs şi înlăturat motivat. Astfel, în motivarea deciziei instanţei de recurs se arată că „în cursul urmăririi penale şi al judecăţii în fond şi în apel, nu au existat date ori elemente care să creeze îndoială privitor la discernământul său", iar expertiza efectuată „nu atestă lipsa discernământului acestuia", în condiţiile în care instanţa de recurs avea cunoştinţă de faptul că recurentul inculpat fusese pus sub interdicţie de instanţa civilă.
Prin urmare, asupra existenţei discernământului revizuentului în comiterea faptelor penale pentru care a fost condamnat definitiv s-a pronunţat instanţa de recurs, în cauza de faţă revizuentul invocând doar o probă nouă şi nu o împrejurare necunoscută judecătorilor care au soluţionat definitiv dosarul de fond.
În plus, dacă se analizează înscrisurile ataşate dosarului cauzei, se constată că proba invocată nu este de natură a determina netemeinicia soluţiei de condamnare a revizuentului. Nici una dintre expertizele medico-legale psihiatrice efectuate cu privire la revizuent nu a avut ca obiectiv stabilirea discernământului acestuia la momentul comiterii faptelor pentru care a fost condamnat definitiv - 9 noiembrie 2004 efectuarea unei astfel de expertize nefiind nici obligatorie şi nici impusă de datele cauzei. Prin toate expertizele efectuate ceea ce s-a stabilit de către medicii legişti a fost discernământul revizuentului la momentul efectuării acesteia şi dacă pe viitor acesta îşi poate exprima voinţa în mod valabil cu privire la actele şi faptele sale.
Or, pentru a se invoca iresponsabilitatea ca o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei comise trebuie să se stabilească faptul că, la momentul comiterii acesteia, deci la 9 noiembrie 2004, revizuentul nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele (art. 46 C. pen.).
Din actele dosarului nu rezultă însă nici un element de natură a arunca dubii asupra discernământului inculpatului la data de 9 noiembrie 2004, toate internările suferite de acesta pentru probleme de natură psihică fiind ulterioare acestui moment (începând cu data de 4 iulie 2005) şi reprezentând consecinţa unui T.C.C. suferit de revizuent cu ocazia accidentului pentru care a fost cercetat penal şi condamnat definitiv.
Faptul că, într-unul dintre rapoartele de expertiză, se consemnează un T.C.C. declarativ din 1999 nu este un aspect de natură a infirma cele anterior arătate, un temei al revizuirii sentinţei penale definitive, simpla susţinere a revizuentului nefiind confirmată de alte probe, probe uşor de obţinut pentru revizuent, care nu trebuia decât să depună actele medicale sau o adeverinţă eliberată de unitatea medicală în care a fost tratat pentru acest traumatism.
S-a reţinut de prima instanţă că admiterea unei asemenea probe ca temei al revizuirii ar fi neutilă şi ar constitui un precedent periculos, orice condamnat definitiv putând invoca un T.C.C. declarativ şi solicita revizuirea condamnării, situaţie inacceptabilă prin prisma securităţii raporturilor juridice.
Ceea ce este chemată instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire să constate este existenţa unor date suficiente, necunoscute judecătorilor care s-au pronunţat în cauză pe fond sau în căile de atac promovate, care să arunce dubii asupra discernământului revizuentului la momentul comiterii faptelor pentru care a fost condamnat definitiv. Or, astfel de date nu au fost relevate instanţei în cauza de faţă."
Împotriva acestei sentinţe revizuentul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin Decizia penală nr. 194 din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Prin Decizia nr. 1568 din 18 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost admis recursul declarat de revizuentul L. (fost S.) F. împotriva Deciziei penale nr. 194 din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel laşi, a fost casată decizia atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, respectiv, Curtea de Apel laşi, motivat de faptul că s-a încălcat dreptul la apărare.
În rejudecare, Curtea de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins ca nefondat apelul formulat de revizuentul L. (S.) F., împotriva Sentinţei penale nr. 505 din 1 octombrie 2010 a Tribunalului laşi, secţia penală pe care a menţinut-o.
Apelantul a fost obligat să plătească statului suma de 200 RON cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a reţinut că, din interpretarea dispoziţiilor art. 393 şi art. 394 C. proc. pen., rezultă că revizuirea este un mijloc procesual prin folosirea căruia pot fi înlăturate erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, erori determinate de necunoaşterea de către instanţele care au soluţionat cauza a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu adevărul.
Din analiza dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. rezultă că revizuirea întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi este dublu condiţionată, în sensul că:
- trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei;
- faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare .
Cu privire la înţelesul expresiei „fapte sau împrejurări" în literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară, s-a considerat că semnifică probe propriu-zise, adică elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, respectiv orice întâmplare, situaţie, stare care în mod autonom sau în coroborare cu alte probe poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare .
Elementele de probă noi, la care se referă art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., trebuie să fie de natură a demonstra, fie că faptul infracţional contestat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui.
Nu pot fi considerate „probe noi" în sensul cerut de lege dovezile care aduc numai un surplus de argumente noi, care completează mijloacele de probe deja administrate, jurisprudenţa în materia revizuirii fiind bine consolidate în ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunţată hotărârea iniţială.
În speţă, instanţa de fond a examinat corect şi detaliat împrejurările invocate de către revizuent în susţinerea cererii de revizuire şi a apreciat corect că aceste împrejurări nu au caracter de noutate, în sensul dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., constituind aspecte care au fost puse în discuţie, analizate şi lămurite prin probele administrate în ciclul procesului ordinar.
De altfel şi apărătorul revizuentului a precizat că, la momentul judecării recursului, actele medicale de care face vorbire erau depuse la dosar, dar ar fi fost ignorate şi s-au reţinut concluziile comisiei superioare în sensul că nu ar mai fi nevoie să se verifice dacă inculpatul avea discernământ la momentul comiterii faptei, deoarece nu există probe certe din care să rezulte că la momentul săvârşirii faptei apăruse boala, toate actele fiind mult ulterioare săvârşirii faptei.
Corect a reţinut instanţa de fond că ceea ce este chemată instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire să constate este existenţa unor date suficiente, necunoscute judecătorilor care s-au pronunţat în cauză pe fond sau în căile de atac normale, care să arunce dubii asupra discernământului revizuentului la momentul comiterii faptelor pentru care a fost condamnat definitiv; or, astfel de date nu au fost relatate instanţei în cauza de fată, actele medicale despre care se face vorbire fiind cunoscute la data soluţionării cauzei şi referindu-se la stabilirea discernământului mult după comiterea faptelor.
Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal, revizuentul L. (fost S.) F. a declarat recursul de faţă, susţinând, prin apărător, că temeiul de drept al cererii de revizuire îl constituie dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi admiterea în principiu a cererii de revizuire astfel cum acesta a fost formulată. Recursul nu este fondat.
Revizuirea este mijlocul procesual prin folosirea căruia sunt înlăturate erorile judiciare care ar putea fi cuprinse în hotărârile penale definitive.
Potrivit dispoziţiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când: "s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei".
În cererea formulată, revizuentul a precizat că solicită revizuirea Sentinţei penale nr. 505 din 1 octombrie 2010 Tribunalului laşi, modificată prin Decizia penală nr. 14 din 6 martie 2008 a Curţii de Apel laşi, definitivă prin Decizia penală nr. 3383 din 22 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie întrucât la momentul comiterii faptelor - 9 noiembrie 2004 - acesta nu a avut discernământ.
Analizând actele şi lucrările din dosar, Înalta Curte constată că motivul invocat de revizuentul condamnat nu se încadrează în dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., neaducând în discuţie fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită, astfel că în mod temeinic, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel, au respins cererea.
Reaprecierea probelor care au stat la baza pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, administrarea de noi probe, în speţă - efectuarea unei expertize psihiatrice care să ateste dacă la comiterea faptelor revizuentul avea sau nu discernământ, vizând stabilirea unei noi situaţii de fapt, de natură a înlătura răspunderea penală a condamnatului revizuent - nu constituie, în mod evident, cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., după cum judicios au apreciat instanţele de fond şi cea de apel.
Înalta Curte constată că din actele dosarului nu rezultă nici un element de natură a arunca dubii asupra discernământului inculpatului la data de 09 noiembrie 2004, toate internările suferite de acesta pentru probleme de natură psihică fiind ulterioare acestui moment (începând cu data de 4 iulie 2005), consecinţă a unui T.C.C. suferit de revizuent cu ocazia accidentului pentru care a fost cercetat penal şi condamnat definitiv, iar aspectele invocate privind lipsa de discernământ nu prezintă noutate pentru judecător, potrivit condiţiei impuse de art. 394 lit. a) C. proc. pen.
Astfel, în mod corect a constatat şi instanţa de fond că, în motivarea deciziei instanţei de recurs, se arată că „în cursul urmăririi penale şi al judecăţii în fond şi în apel, nu au existat date ori elemente care să creeze îndoială privitor la discernământul său", iar expertiza efectuată „nu atestă lipsa discernământului acestuia", în condiţiile în care instanţa de recurs avea cunoştinţă de faptul că recurentul inculpat fusese pus sub interdicţie de instanţa civilă.
Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., condamnatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat L. (fost S.) F. - prin curator L.A. - împotriva Deciziei penale nr. 66 din 3 aprilie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3621/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3828/2012. Penal → |
|---|
