ICCJ. Decizia nr. 386/2012. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 386/2012
Dosar nr.10041/2/2011
Şedinţa publică din 13 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 28 din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 17 noiembrie 2011, astfel cum a fost confirmat la data de 17 ianuarie 2012 de către judecătorul de investigaţii înainte de proces de la Tribunalul din Torino privind persoana solicitată U.A.
S-a constatat că mandatul european de arestare a fost confirmat la data de 17 ianuarie 2012 de către judecătorul emitent doar pentru capetele de acuzare prevăzute la punctele B), C), D) şi M), respectiv referitor la actele de violenţă sexuală asupra minorei S.A.M., vătămarea corporală asupra aceleiaşi părţi vătămate, vânzarea de substanţe stupefiante către aceeaşi parte vătămată şi exploatare prin prostituţie a părţii vătămate P.V.
S-a constatat că pentru capetele de acuzare de la punctele A), F), şi N) din cuprinsul mandatului, respectiv pentru infracţiunile de trafic de persoane şi trafic de minori referitoare la părţile vătămate T.G., P.D.M. şi S.A.M., persoana solicitată U.A. a fost deja condamnată în România prin sentinţa penală nr. 31 din 11 februarie 2011 a Tribunalului Vaslui, definitivă prin Decizia penală nr. 211 din 25 ianuarie 2012 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât pentru aceste infracţiuni persoana solicitată nu mai poate face obiectul unor cercetări în Italia, fiind incident motivul obligatoriu de refuz de punere în executare a mandatului european de arestare prev. de art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 republicată, respectiv art. 3 paragraful 2 din Decizia Cadru nr. JAI/584/2002, autorităţile italiene emitente ale mandatului constatând la rândul lor incidenţa acestui motiv de refuz.
S-a dispus predarea în stare de arest a persoanei solicitate în vederea efectuării urmăririi penale şi judecării acesteia de către autorităţile italiene cu privire la infracţiunile ce fac obiectul prezentului mandat, aşa cum a fost confirmat, cu respectarea regulii specialităţii şi sub condiţia prev. de art. 100 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, respectiv în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei, şi de asemenea după transferul acesteia urmează a fi executată şi pedeapsa de 5 ani închisoare la care a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 31 din 11 februarie 2011 a Tribunalului Vaslui, definitivă prin Decizia penală nr. 211 din 25 ianuarie 2012 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a constatat că persoana solicitată a fost arestată în vederea predării în baza mandatului european de arestare la data de 24 noiembrie 2011 până în prezent.
În baza art. 107 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a dispus comunicarea hotărârii în termen de 24 de ore de la data pronunţării către autoritatea emitentă, Ministerului Justiţiei şi Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului de Interne şi Reformei Administrative.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 320 de lei, să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 24 noiembrie 2011, a fost înregistrată sesizarea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind punerea în executare a mandatului european de arestare, emis la data de 28 octombrie 2011 de Judecătorul pentru Anchete Preliminare al Tribunalului Torino - Italia, precum şi predarea persoanei solicitate U.A., cetăţean român, în baza formularelor A şi M transmise de biroul SIRENE din cadrul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională.
Persoana solicitată a fost prezentată în faţa procurorului la data de 24 noiembrie 2011, constatându-se că se află în stare de arest preventiv, fiind arestată în baza unui mandat de arestare preventivă într-o cauză aflată pe rolul instanţelor din România, motiv pentru care procurorul nu a dispus reţinerea acesteia în cauza privind punerea în executare a mandatului european de arestare, persoanei solicitate i s-a înmânat o copie a mandatului european şi a fost prezentată instanţei de judecată, în aceeaşi zi.
Curtea de apel a adus la cunoştinţă persoanei solicitate existenţa şi conţinutul mandatului european de arestare emis de autorităţile italiene împotriva sa şi dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 republicată, persoana solicitată arătând că nu este de acord cu predarea sa către autorităţile italiene pentru urmărirea penală deoarece a arătat că este în cursul unei proceduri penale în România pentru aceleaşi fapte.
S-a procedat la audierea persoanei solicitate, conform art. 103. alin. (7) din lege şi s-a consemnat poziţia acesteia, aducându-i la cunoştinţă posibila existenţă a motivului opţional de refuz de predare prev. de art. 98 alin. (2) lit. b) din lege, respectiv cel privitor la situaţia în care persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceleaşi fapte care au motivat emiterea mandatului european de arestare, instanţa reţinând această împrejurare atât faţă de ceea ce persoana solicitată a invocat, cât şi faţă de fişa dosarului care atestă părţile şi infracţiunile pentru care a fost condamnată în primă instanţă de către Tribunalul Vaslui.
Reţinând posibila incidenţă a motivului opţional de refuz prev. de art. 98 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, curtea de apel a apreciat că se impune verificarea susţinerilor persoanei solicitate şi a cerut instanţelor care au dispus condamnarea în România a acesteia copii ale hotărârilor dispuse în cauză, pentru a stabili dacă faptele pentru care acesta a fost condamnată în România sunt aceleaşi care au determinat şi emiterea mandatului european de arestare de către autorităţile italiene.
Prin încheierea din data de 24 noiembrie 2011, s-a dispus luarea măsurii arestării faţă de persoana solicitată apreciindu-se că se impunea luarea, în cadrul procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare, a acestei măsuri preventive prevăzute de Legea nr. 302/2004 republicată.
S-a constatat că împotriva persoanei solicitate a fost emis mandatul european de arestare de către autorităţile italiene la data de 28 octombrie 2011, reţinându-se săvârşirea infracţiunilor de complicitate la obligarea unor minori la prostituţie şi exploatarea activităţii acestora ca persoane prostituate, complicitate la violenţă sexuală, vătămare corporală gravă, complicitate la distribuţie ilegală de droguri de tipul cocainei către minori, complicitate la obligarea persoanelor peste 18 ani la prostituţie prin violenţe şi ameninţări, mandatul fiind emis în vederea urmăririi penale.
Curtea de apel a reţinut că persoana solicitată U.A. a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 31 din 11 februarie 2011 a Tribunalului Vaslui, menţinută prin Decizia penală nr. 144 din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a teza a II-a şi lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1), (2) din Legea nr. 678/2001 şi 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 13 alin. (1), (2) şi (3) din aceeaşi lege, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 74 lit. a) şi 76 lit. b) C. pen., în final inculpatul având de executat conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. pedeapsa principală rezultantă de 5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., cu art. 71 şi 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., sentinţa penală rămânând definitivă prin Decizia penală nr. 211 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, singura modificare fiind referitoare la aplicarea disp. art. 3201 C. proc. pen.
Din considerentele sentinţei a rezultat că faptele pentru care persoana solicitată a fost condamnată prin această sentinţă constau în aceea că în perioada mai - iunie - iulie 2010, împreună cu V.A.L., le-au recrutat, transportat prin mijloace proprii financiare sau cu autoturismul acestuia, pe victimele S.A.M. şi P.D.M., minore, respectiv T.G., majoră, le-au asigurat cazarea, inducându-le în eroare că le vor găsi locuri de muncă în Italia, unde le-au reţinut actele de identitate şi telefoanele mobile şi le-au obligat la practicarea prostituţiei în stradă şi la locuinţele diferiţilor clienţi în Pierolo, San Remo, Monte Carlo şi Torino.
Din cuprinsul mandatului european de arestare a rezultat că aceste fapte constituie doar o parte din infracţiunile pentru care a fost emis mandatul, respectiv cele menţionate la punctele A), F) şi N), referitoare la infracţiunile de trafic de minori în formă continuată şi trafic de persoane privind victimele minore S.A.M. şi P.D.M. şi victima majoră T.G., Curtea de apel reţinând că pentru faptele ce constituie capetele de acuzare de la punctele B), C), D), şi M), respectiv cele referitoare la actele de violenţă sexuală asupra minorei S.A.M., vătămarea corporală asupra aceleiaşi părţi vătămate, vânzarea de substanţe stupefiante către aceeaşi parte vătămată şi exploatare prin prostituţie a părţii vătămate P.V., (celelalte capete de acuzare neprivindu-1 pe U.A.), persoana solicitată nu a fost condamnată în România, astfel încât s-a constatat existenţa motivului de refuz obligatoriu de punere în executare a mandatului bazat pe principiul „ne bis in idem" doar pentru cele trei capete de acuzare.
Având în vedere împrejurările constatate şi reţinând că a fost emis un singur mandat european de arestare pentru toate faptele, Curtea de apel a informat şi autorităţile italiene asupra condamnării din România, solicitându-le acestora să arate pentru care fapte menţin mandatul, acestea arătând că înţeleg să confirme mandatul doar pentru cele 4 capete de acuzare pentru care persoana solicitată nu a fost condamnată în România, apreciind la rândul lor existenţa motivului de refuz referitor la celelalte acuzări.
Din examinarea actelor dosarului a rezultat că în raport de aceste infracţiuni pentru care persoana solicitată nu a fost condamnată, nu este incidenţă vreuna dintre situaţiile care, conform dispoziţiilor art. 98 alin. (1) sau alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, constituie motiv obligatoriu sau opţional de refuz al executării mandatului european, iar persoana solicitată nu a formulat obiecţiuni la identitate, chiar dacă aceasta a precizat că nu a săvârşit faptele reţinute în cuprinsul mandatului european de arestare şi a arătat că nu este de acord cu predarea sa dat fiind că a suferit deja o condamnare pentru acele fapte.
S-a reţinut că nerecunoaşterea săvârşirii infracţiunilor nu este un motiv obligatoriu sau opţional de refuz al executării mandatului european, prevăzut de Legea nr. 302/2004 republicată, aceasta fiind de altfel o chestiune ce vizează fondul cauzei şi asupra căreia autorităţile judiciare române, învestite exclusiv cu punerea în executare a mandatului european de arestare, nu se pot pronunţa în nici un mod.
Având în vedere că în cauza de faţă nu s-a constatat - în ceea ce priveşte infracţiunile faţă de care nu este incident principiul „ne bis in idem"- incidenţa nici unui motiv de refuz privind punerea în executare a mandatului european de arestare, că mandatul cuprinde toate informaţiile prevăzute de art. 86 alin. (1) din lege şi nu se impun alte informaţii suplimentare, schimbul de informaţii dintre cele două autorităţi - de emitere şi de executare a mandatului - fiind suficient şi extrem de clar sub aspectul chestiunilor ridicate, alte informaţii suplimentare neimpunându-se, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că se poate dispune punerea în executare a mandatului european de arestare aşa cum acesta a fost confirmat la data de 17 ianuarie 2012 de către autorităţile emitente şi exclusiv pentru infracţiunile menţionate la capetele de acuzare pentru care persoana solicitată nu a fost deja condamnată, cu respectarea aşadar a principiului specialităţii şi sub condiţia ca, dacă persoana va fi găsită vinovată şi condamnată la pedeapsa cu privarea de libertate, aceasta să fie transferată în România pentru executarea pedepsei, dispunând totodată şi predarea acesteia în vederea punerii în executare a mandatului european de arestare.
În ceea ce priveşte condamnarea persoanei la pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 31 din 11 februarie 2011 a Tribunalului Vaslui, definitivă prin Decizia penală nr. 211 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că această pedeapsă poate fi executată şi după ce persoana va fi predată autorităţilor italiene, apreciindu-se că prezenţa sa în Italia pentru efectuarea urmăririi penale şi ulterior a judecăţii se impune cu mai multă necesitate decât rămânerea sa pe teritoriul României pentru executarea pedepsei. Vinovăţia inculpatului în România pentru faptele pentru care a fost judecat s-a stabilit cu titlu definitiv, iar prezenţa acestuia nu se mai impune pentru participarea la judecată, instanţa apreciind că în egală măsură este necesară prezenţa în Italia pentru ca urmărirea penală să se desfăşoare în prezenţa inculpatului, apărarea sa putând fi exercitată astfel în mod efectiv şi concret, cu atât mai mult cu cât persoana solicitată invocă nevinovăţia sa şi, aşa cum a fost prezentă la urmărirea penală şi la judecarea cauzei în România, se impune prezenţa sa şi la urmărirea penală şi la judecata sa în Italia.
Pe de altă parte, s-a constatat că o predare amânată până după executarea pedepsei în ţară ar duce la întârzierea nejustificată de cauze obiective a soluţionării cauzei în Italia, căci lipsa inculpatului acolo ar împiedica sau întârzia în mod evident administrarea anumitor probe, unele dintre acestea urmând şi impunând chiar a fi administrate într-un moment cât mai apropiat de cel al săvârşirii faptelor imputate, putându-se întârzia tot cursul procesului penal, fiind atât în interesul justiţiei în sine cât şi în interesul persoanei solicitate să fie prezentă la toate fazele procesului şi să poată lua cunoştinţă nemijlocit şi repede de toate probele administrate.
Nu în ultimul rând, a fost avută în vedere şi natura gravă a faptelor pentru care persoana solicitată este urmărită, infracţiunile fiind pedepsite cu pedepse mari cu închisoarea, unele dintre acestea (ca vânzarea de droguri de exemplu, care se reţine a fi fost săvârşită în dauna minorei S.A.M.) cu până la 30 de ani închisoare, aşa cum rezultă din cuprinsul mandatului, faptele fiind cel puţin din acest punct de vedere mai grave decât cele pentru care acesta a fost condamnat în România.
S-a reţinut, de asemenea, că nu există un text de lege care să oblige autorităţile judiciare de executare să amâne predarea până la judecarea sau executarea pedepsei aplicate de o instanţă din România, art. 112 alin. (1) din Legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală nr. 302/2004 republicată prevăzând doar posibilitatea pentru autoritatea judiciară de executare română să amâne predarea persoanei urmărite atunci când aceasta este urmărită sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o cauză diferită de cea care motivează mandatul european de arestare, până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei, aceasta fiind situaţia din speţă.
Ca atare, s-a apreciat că se impune în mod necesar predarea neîntârziată a persoanei urmărite către autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare, întârzierea acestei operaţiuni nefiind nici oportună, nici benefică rezolvării vreuneia din cauzele penale în care este implicată persoana solicitată pe teritoriul ambelor state membre.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs persoana solicitată U.A., fără a indica motivele ce stau la baza promovării acestei căi de atac.
La termenul de judecată din data de 13 februarie 2012, recurentul persoană solicitată, prezent în instanţă, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, cu care a luat legătura, a învederat că înţelege să-şi retragă recursul declarat în cauză.
Faţă de această împrejurare, concluziile reprezentantului Parchetului şi ale apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul persoană solicitată au fost în sensul de a se lua act de manifestarea de voinţă a acestuia.
Astfel fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 3854 alin. (2) raportat la art. 369 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte va lua act de declaraţia de retragere a recursului formulat de persoana solicitată U.A.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul persoană solicitată va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Ia act de retragerea recursului declarat de persoana solicitată U.A. împotriva sentinţei penale nr. 28 din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul persoană solicitată la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 354/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 387/2012. Penal. Traficul de droguri (Legea... → |
|---|
