ICCJ. Decizia nr. 4/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALA
Decizia nr. 4/2012
Dosar nr.10299/1/2011
Şedinţa publică din 3 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 22 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, a respins ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.C.
A fost obligat inculpatul la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel, ca instanţă de fond, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 2 decembrie 2011, inculpatul G.C. a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar, cu motivarea că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 C. proc. pen., respectiv, că infracţiunile pentru care este cercetat sunt sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani. A mai precizat inculpatul faptul că reţinerea ca fiind îndeplinite cerinţele dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., la luarea măsurii arestării, s-a făcut în mod greşit, iar aspectele invocate în referatul vizând propunerea procurorului sunt pure interpretări ale organului judiciar. S-a mai invocat funcţia avută de inculpat, activitatea sa profesională, situaţia familială şi starea de sănătate, concluzionându-se prin a se arăta că lăsarea în libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică şi că nu va putea influenţa în continuare cercetările în dosarul în care este cercetat.
Examinând cererea inculpatului, curtea de apel a reţinut următoarele:
Inculpatul G.C. (ofiţer de poliţie judiciară) este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută şi pedepsită de art. 264 C. pen. A fost arestat preventiv la data de 1 noiembrie 2011 pentru o perioadă de 29 de zile, până la 29 noiembrie 2011, inclusiv, sub aspectul săvârşirii infracţiunii menţionate mai sus.
În fapt, potrivit actelor şi lucrărilor dosarului de urmărire penală s-a reţinut că, la sfârşitul lunii mai 2011, la instigarea numitului C.C., inculpatul G.C. a intermediat predarea către lucrătorii de poliţie judiciară din subordinea sa a genţii cu acte sustrase din autoturismul numitului P.V.M., ascunzând identitatea persoanei de la care o obţinuse în baza unei înţelegeri prealabile, şi zădărnicind în acest fel posibilitatea de a identifica autorul furtului.
Conform art. 264 alin. (1) C. pen., favorizarea infractorului reprezintă „Ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 7 ani."
Aşa fiind, şi în raport de textul invocat, curtea de apel a apreciat că cererea este admisibilă în principiu, atâta vreme cât se face referire la infracţiunea scop a cărei limită de pedeapsă nu depăşeşte 18 ani închisoare.
Însă, a constatat curtea de apel, probatoriul administrat până la acest moment procesual, şi anume:
- declaraţia părţii vătămate P.V.M. şi recunoaşterea după planşa fotografică a numitului M.C., declaraţia inculpatului M.C. şi a martorei M.O., luate de către inculpatul G.C., în calitatea sa de ofiţer de poliţie judiciară, transcrierea convorbirilor telefonice purtate de inculpatul G.C. şi inculpatul C.C. în ziua săvârşirii infracţiunii de furt, din care rezultă că cei doi inculpaţi ajung la o înţelegere, în sensul ca numitul C.C. să recupereze bunurile furate şi să i le predea lui G.C., cu condiţia ca acesta din urmă să nu îl reaudieze pe inculpatul M.C. şi să introducă dosarul în evidenţa cauzelor cu autori necunoscuţi, lucru cu care inculpatul G.C. este de acord, raportul întocmit de către subinspector de poliţie B.S., care avea spre instrumentare dosarul privind furtul din data de 19 august 2001, coroborate şi cu declaraţiile inculpatului, este de natură a conduce la presupunerea rezonabilă (art. 681 C. proc. pen.) că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat penal, fiind îndeplinită exigenţa prevăzută de art. 143 C. proc. pen.
S-a mai constatat că urmărirea penală este în curs de desfăşurare, cauza în care petentul este cercetat este complexă, iar temeiurile în baza cărora s-a dispus măsura arestării preventive (01 noiembrie 2011) nu s-au schimbat, nu au intervenit elemente noi, favorabile în ceea ce priveşte poziţia procesuală a inculpatului.
Curtea de apel, procedând la analiza numai a aspectelor avute în vedere de dispoziţiile art. 1601 - art. 16010 C. proc. pen., şi nu la analiza temeiurilor arestării preventive, a reţinut că instanţa de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, la cerere, poate dispune liberarea provizorie sub control judiciar dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. Rezultă deci, din interpretarea dispoziţiilor legale, că instanţa de judecată nu este obligată să admită în fond cererea, ci este un act volitiv al instanţei. Astfel, curtea de apel a apreciat că, în speţă, deşi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum s-a mai precizat - de admisibilitate în principiu a cererii - nu este însă îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., existând riscul ca inculpatul să săvârşească şi alte infracţiuni, astfel că liberarea sa sub control judiciar nu se justifică.
De asemenea, s-a reţinut din actele depuse la dosar de către inculpat (acte medicale, copii ale unor file din referatul cu propunere de arestare, copii ale unor articole de presă şi copia procesului verbal de percheziţie domiciliară), că acesta doreşte a i se admite cererea pe motive de sănătate, în final, solicitând a se avea încredere şi, în acelaşi timp, că prezintă garanţia că nu va încerca, în niciun fel, să împieteze buna desfăşurare a procesului penal.
Totuşi, curtea de apel nu a acceptat aceste motive ale inculpatului, nedovedite de altfel, iar pe de altă parte, s-a avut în vedere şi faptul că, prin instrucţia pe care o avea, acesta trebuia să conştientizeze că ordinea publică implică ordinea juridică şi, într-o colectivitate, aceasta se stabileşte şi se menţine cu ajutorul normelor de drept. Aceste norme prevăd reguli de conduită, cărora trebuie să se conformeze membrii colectivităţii, precum şi sancţiunile ce vor fi aplicate în cazul nerespectării lor.
Astfel, faţă de modalitatea concretă de săvârşire a faptelor, respectiv că inculpatul a încercat să-l favorizeze pe M.C., că a intervenit în desfăşurarea unei anchete penale, împrejurare ce rezultă din înregistrarea telefonică, precum şi din declaraţiile lucrătorului de poliţie care avea acel caz spre soluţionare, s-a apreciat că faptele sunt cu atât mai grave în contextul actual şi, în plus, s-a menţionat că gravitatea unei infracţiuni nu este dată de limitele de pedeapsă, ci trebuie apreciată într-un anumit context de spaţiu şi timp.
În consecinţă, reţinând şi că de la arestarea inculpatului nu au trecut nici două luni, s-a apreciat că circumstanţele personale invocate nu pot avea prioritate, şi, cu atât mai mult, se impunea ca acestea să-l determine să nu comită astfel de fapte, toate acestea conducând la concluzia că nu este oportună lăsarea în libertate a acestuia în această modalitate, iar dacă apărarea consideră că au dispărut temeiurile pentru care s-a luat această măsură preventivă, se impunea alegerea altei căi procedurale.
Împotriva încheierii, inculpatul G.C. a declarat prezentul recurs, motivele fiind menţionate în partea introductivă a deciziei.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:
La soluţionarea prezentului recurs se impune a fi avută în vedere Decizia nr. 17 din data de 17 octombrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 886 din 14 decembrie 2011, care este obligatorie, potrivit art. 4145 alin. (4) C. proc. pen., în care se arată următoarele:
După cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului ori inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, acesta putând fi atins şi prin liberarea provizorie sub control judiciar ori pe cauţiune.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care prevăd că persoana arestată sau reţinută beneficiază, printre altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie, se constată că art. 1606 şi art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevăd condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Astfel, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune reprezintă o măsură procesuală alternativă la măsurile preventive privative de libertate a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii expres reglementate privind cuantumul pedepsei închisorii pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Totodată, dispoziţiile art. 1606 alin. (2) C. proc. pen. reglementează condiţiile formale de admisibilitate ale cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, condiţii care privesc elementele de conţinut ale cererii (numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care formulează cererea, precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii).
De asemenea, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia juridică a liberării provizorii se reţine că o condiţie esenţială şi prealabilă formulării unei cereri de liberare provizorie, care reiese implicit din conţinutul normelor în materie, o constituie preexistenta măsurii arestării preventive legal luată (sau, după caz, prelungită ori menţinută) faţă de învinuit sau inculpat.
În ceea ce priveşte procedura de examinare a cererilor de liberare provizorie se reţine că prevederile art. 1608 C. proc. pen. reglementează examinarea şi admiterea în principiu a cererii, respectiv dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în principiu a acesteia, iar apoi, în faza a doua, se soluţionează cererea, după ascultarea învinuitului sau inculpatului, verificându-se îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia acesteia.
Îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a unei cereri de liberare provizorie determină posibilitatea instanţei de a acorda sau nu liberarea provizorie sub control judiciar, iar nu obligativitatea acordării acesteia. Pentru a stabili dacă se poate acorda liberarea provizorie, instanţa trebuie să verifice, pe lângă îndeplinirea condiţiilor formale, şi îndeplinirea condiţiilor de fond, respectiv temeinicia cererii de liberare provizorie.
Aşadar, prevederile legale incidente permit concluzia că acordarea liberării provizorii reprezintă o vocaţie şi nu un drept al învinuitului sau inculpatului, doar instanţa fiind în măsură să aprecieze asupra oportunităţii dispunerii acestei măsuri, aprecierea în acest sens presupunând un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea învinuitului ori inculpatului, calitatea acestuia, modul de săvârşire a faptei, natura acesteia, circumstanţele concrete ale cauzei şi cele privind persoana învinuitului sau inculpatului. Dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu instituie o obligaţie de acordare a liberării provizorii în cursul procedurii judiciare, iar luarea măsurilor alternative celor privative de libertate se subsumează în mod obligatoriu realizării scopurilor acestora.
Examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie presupune, în primul rând, verificarea prealabilă a subzistenţei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, întrucât pentru a se putea dispune liberarea provizorie este obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată, prelungită şi menţinută. În caz contrar sunt incidente dispoziţiile art. 139 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd revocarea măsurii atunci când, printre altele, nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei.
Analiza temeiniciei cererii de liberare presupune, în al doilea rând, atât verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 1602 C. proc. pen., cât şi a aptitudinii pe care această măsură o va avea de a asigura realizarea efectivă a scopului măsurilor preventive, astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile art. 136 alin. (1) cu trimitere la alin. (2) C. proc. pen., respectiv oportunitatea acestei măsuri. Deşi Codul de procedură penală şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul persoanei acuzate de a obţine liberarea în cursul procedurii, aprecierea cu privire la oportunitatea unei asemenea cereri aparţine instanţei de judecată, prin raportare la condiţiile de admisibilitate şi având în vedere necesitatea bunei desfăşurări a procesului penal.
În absenţa unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului, instanţa trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât şi la datele care circumstanţiază persoana inculpatului. Pentru punerea în libertate provizorie trebuie să fie reţinute nu numai aspecte referitoare la gravitatea faptei de care este acuzat un învinuit sau inculpat, ci trebuie cercetate toate circumstanţele apte a conduce la concluzia că, într-o cauză concretă, există ori nu temeiuri care să justifice o derogare de la regula judecării în stare de libertate. Aceasta deoarece, deşi inclusiv prin jurisprudenţa C.E.D.O. se admite că prin gravitatea deosebită a acuzaţiilor şi prin reacţia publicului la acestea se justifică o detenţie provizorie cel puţin o perioadă de timp, la menţinerea măsurii arestării preventive pe parcursul desfăşurării procesului penal trebuie avute în vedere o categorie de riscuri care ar afecta ordinea publică, fie prin inducerea unui sentiment de îngrijorare în rândul publicului, fie prin crearea, menţinerea sau amplificarea unei stări de tensiune în rândul colectivităţii, riscul de recidivă ori necesitatea bunei desfăşurări a procesului penal.
Totodată, judecătorul trebuie să aprecieze în funcţie de datele concrete din dosar dacă temeiurile iniţiale justifică sau nu în continuare privarea de libertate, având în vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei reţinute în sarcina inculpatului, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedente penale şi sănătatea acestuia.
Astfel, gravitatea unei acuzaţii nu este prin sine însăşi un motiv pertinent şi suficient pentru a justifica privarea de libertate, decât dacă se bazează pe date concrete, de natură să demonstreze că eliberarea persoanei deţinute preventiv ar crea un pericol real pentru ordinea publică, iar după trecerea unei perioade de timp de la data luării măsurii respective detenţia provizorie nu mai poate fi menţinută exclusiv în considerarea naturii infracţiunilor şi a impactului lor asupra ordinii publice.
De asemenea, reacţia opiniei publice nu poate să justifice, în mod singular, privarea de libertate, acceptarea concluziei contrare echivalând cu a considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate ar trebui menţinută în stare de arest până la pronunţarea unei hotărâri pe fond de către instanţa de judecată, fără posibilitatea liberării acesteia în cursul procedurii.
În concluzie, analizând temeinicia cererii de liberare provizorie atât prin prisma textelor de lege incidente din dreptul intern, cât şi a jurisprudenţei instanţei europene, judecătorul poate constata că măsura liberării provizorii este suficientă pentru buna desfăşurare a procesului penal, fiind o măsură restrictivă de drepturi şi libertăţi care, prin seria de obligaţii ce pot fi stabilite de instanţă în sarcina inculpatului şi prin posibilitatea revocării ei, în cazul săvârşirii de noi infracţiuni sau încălcării obligaţiilor fixate, asigură garanţiile respectării acestora şi a realizării finalităţii avute în vedere de legiuitor.
Rezultă, aşadar, că liberarea provizorie poate fi dispusă indiferent de temeiul care a stat la baza arestării preventive, după constatarea îndeplinirii condiţiilor formale de admisibilitate, precum şi îndeplinirea cerinţelor de legalitate, temeinicie şi oportunitate, neputând fi acceptată opinia în sensul că în ipoteza în care temeiul arestării preventive l-a constituit unul sau mai multe dintre cazurile prevăzute la art. 148 lit. a), b), c) sau d) C. proc. pen., cererea de liberare provizorie este inadmisibilă. Acesta întrucât condiţiile formale prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sunt cele cuprinse în art. 1606 C. proc. pen., iar o cerere poate fi inadmisibilă doar în situaţia în care nu este obiectiv încuviinţată de lege, când lipseşte legitimitatea subiectivă a celui care o foloseşte sau atunci când din datele cauzei rezultă inutilitatea ei funcţională, în sensul că nu poate produce efectele pe care legea a înţeles să i le atribuie în cazul respectiv.
Pe de altă parte nu se poate susţine că dacă măsura arestării preventive a fost dispusă legal şi apoi prelungită/menţinută în aceleaşi condiţii, nu se poate formula o cerere de liberare provizorie întrucât ar exista autoritate de lucru judecat, deoarece cererea de liberare provizorie are obiect şi finalitate diferită, liberarea provizorie presupunând subzistenţa temeiurilor în baza cărora a fost luată măsura arestării.
Astfel, după constatarea îndeplinirii cerinţelor de admisibilitate prevăzute la art. 1606 C. proc. pen., a condiţiei pozitive prevăzute la alin. (1) al art. 1602 C. proc. pen., precum şi a subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luării măsurii preventive, judecătorul va verifica, în cadrul examenului de temeinicie a cererii, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei în discuţie, dacă există sau nu date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, respectiv în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a învinuitului ori inculpatului.
În motivarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, inculpatul G.C. a adus următoarele argumente:
- între inculpat, în funcţia pe care o deţinea, şi numitul C.C. care, la rândul lui, este inculpat în acest dosar, a existat un raport de informaţii ori, mai bine zis, C.C. era informatorul inculpatului şi, în această calitate, avea statutul ce este deja cunoscut, în sensul că acesta făcea, în permanenţă, în raport de ceea ce stabilea de comun acord cu inculpatul, o informare de la care, ulterior, inculpatul G.C. pornea instrumentarea anumitor cauze penale (legătură profesională prevăzută de legea privind funcţionarea poliţiei şi de un „ordin de linie" care le permitea să desfăşoare anumite activităţi în acest sens; urmare a acestor considerente a şi apelat la serviciile inculpatului C.C., pentru a putea stabili anumite împrejurări referitoare la fapta de furt pe care o instrumenta);
- C.C. şi doi copii ai acestuia au fost, nu cu mult timp în urmă, arestaţi chiar de către inculpatul G.C., şi trimis în judecată într-un alt dosar;
- „studentul" (din convorbirile purtate intre inculpatul G.C. şi C.C. reiese că acesta este cunoscut, în anturajul respectiv, cu apelativul de „studentul") face următoarele precizări: „eu sunt pentru matale şi matale pentru mine". Din acest punct de vedere, reprezentantul Ministerului Public, la momentul la care a luat această măsură, urmărind aceeaşi convorbire telefonică, a scăpat din vedere cea o replică ulterioară a inculpatului cu privire la acest aspect cu anume replica inculpatului; „Nu, nu fac deastea, aşa băi, dă-i dracului, n-au decât să-i ia, lasă". Aşadar, ceea ce ar fi reprezentat argumentul major pentru acuzarea inculpatului şi mai ales pentru luarea măsurii arestării preventive, nu mai poate fi privit ca atare, în realitate nu era vorba despre nici o favorizare;
- după luarea măsurii arestării preventive şi până în prezent, după luarea primelor declaraţii, inculpatul nu a mai fost audiat şi nici nu s-a mai administrat nici un fel de probatoriu în ceea ce-l priveşte pe acesta;
- nu se vorbeşte în nici un fel despre efectuarea de acte de urmărire penală ce-l vizează pe acest inculpat;
- inculpatul este o persoană bine văzută în societate, în localitatea unde a fost şef de post, a primit calificative foarte bune şi, de asemenea, a avansat profesional, rezultatele la examenele susţinute fiind remarcabile. Mai mult, arată că inculpatul suferă de grave afecţiuni, dovadă în acest sens fiind înscrisurile medicale aflate la dosar, iar în viitorul apropiat acesta urma să se pensioneze, vechimea în muncă recomandându-l în acest sens;
- inculpatul doreşte aflarea adevărului, nu are nici un interes să se sustragă ori să îngreuneze bunul mers al urmăriri penale;
- de la data arestării preventive au trecut două luni, iar parchetul trebuia să prezinte instanţei alte elemente de noutate din care să rezulte că inculpatul G.C. se impune să rămână în arest preventiv.
Înalta Curte constată că cele mai multe dintre aceste argumente constituie apărări pe fondul cauzei penale, apărări care urmează a fi confirmate sau infirmate prin probe administrate în cursul urmării penale.
Celelalte aspecte de natură procesual-penală (inculpatul nu a mai fost audiat şi nici nu s-a mai administrat nici un fel de probatoriu în ceea ce-l priveşte pe acesta; nu se vorbeşte în niciun fel despre efectuarea unor acte de urmărire penală ce-l vizează pe acest inculpat; inculpatul doreşte aflarea adevărului, nu are niciun interes să se sustragă ori să îngreuneze bunul mers al urmăririi penale; de la data arestării preventive au trecut două luni, iar procurorul trebuia să prezinte instanţei alte elemente de noutate din care să rezulte că inculpatul G.C. se impune să rămână în arest preventiv) nu prezintă relevanţă juridică sub aspectul admisibilităţii pe fond a cererii de liberare provizorie.
Nici datele personale la care a făcut referire inculpatul (afecţiuni ale stării de sănătate, dovadă în acest sens fiind înscrisurile medicale aflate la dosar, în viitorul apropiat acesta urma să se pensioneze, vechimea în muncă recomandându-l în acest sens), nu constituie, la acest moment al etapei procesual-penale, argumente suficient de relevante pentru admiterea pe fond a cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
În mod corect a reţinut prima instanţă că, prin pregătirea profesională şi funcţia pe care o avea, inculpatul G.C. trebuia să conştientizeze că ordinea publică implică şi ordinea juridică şi că, într-o colectivitate, aceasta se stabileşte şi se menţine cu ajutorul normelor de drept. Aceste norme prevăd reguli de conduită, reguli cărora trebuie să se conformeze toţi membrii colectivităţii. Faţă de modalitatea concretă de săvârşire a faptelor, astfel cum rezonabil sugerează probatoriul administrat până în prezent şi care, în esenţă, nu sunt contestate de inculpat, respectiv că acesta ar fi încercat să-l favorizeze pe numitul M.C., scop în că ar fi intervenit în desfăşurarea unei anchete penale, se poate aprecia că, la această etapă a cercetărilor, nu sunt îndeplinite cerinţele pentru punerea în libertate provizorie a acestuia.
Aşa cum s-a statuat prin Decizia anterior menţionată, acordarea liberării provizorii reprezintă o vocaţie şi nu un drept al învinuitului sau inculpatului, doar instanţa fiind în măsură să aprecieze asupra oportunităţii dispunerii acestei măsuri, aprecierea în acest sens presupunând un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea învinuitului ori inculpatului, calitatea acestuia, modul de săvârşire a faptei, natura acesteia, circumstanţele concrete ale cauzei şi cele privind persoana învinuitului sau inculpatului. Dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu instituie o obligaţie de acordare a liberării provizorii în cursul procedurii judiciare, iar luarea măsurilor alternative celor privative de libertate se subsumează în mod obligatoriu realizării scopurilor acestora.
Or, în raport cu fapta concretă pentru care s-a dispus arestarea inculpatului (infracţiunea de favorizare a infractorului), calitatea acestuia (ofiţer de poliţie judiciară), modul concret de săvârşire a faptei (astfel cum este relevată de probatoriul administrat până în prezent), natura acesteia (infracţiune care împiedică înfăptuirea justiţiei), circumstanţele concrete ale cauzei (arătate anterior) şi cele privind persoana inculpatului, Înalta Curte apreciază ca legală şi temeinică soluţia curţii de apel de respingere a cererii de liberare provizorie.
În raport cu cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul inculpatului urmează a fi respins ca nefondat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.C. împotriva încheierii din 22 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 10296/2/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 03 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1313/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 862/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
