ICCJ. Decizia nr. 4079/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4079/2012
Dosar nr. 474/2/2012
Şedinţa publică din 11 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 239 din 6 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a admis sesizarea formulată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Au fost recunoscute efectele sentinţei penale pronunţate de Tribunalul din Oslo la data de 1 septembrie 2009, modificată prin sentinţa penală din 18 decembrie 2009 a Curţii de Apel din Borgarting, prin care persoana transferabilă L.T.M. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani şi 6 luni închisoare.
S-a dispus transferarea condamnatului L.T.M. - într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicate.
S-a dedus din pedeapsa aplicată a prevenţiei de la data de 17 iulie 2008 la zi.
S-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin adresa nr. 124705/2010 din data de 01 aprilie 2011, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 302/2004 republicată, cererea formulată de Ministerul Justiţiei şi Poliţiei din Regatul Norvegiei, prin care se solicită transferarea persoanei condamnate L.T.M. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 10 ani şi 6 luni închisoare, aplicată acestuia de către instanţele din statul solicitant.
Cererea formulată de autorităţile norvegiene a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv copii certificate pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, de pe dovada rămânerii definitive, de pe dispoziţiile legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate, copie de pe decizia prin care i s-a aplicat susnumitului măsura expulzării, declaraţie privind refuzul persoanei condamnate de a fi transferat în România.
Din verificările efectuate Ia Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date şi Direcţia Generală de Paşapoarte a rezultat că persoana condamnată este cetăţean român, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenţia europeană asupra Transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004.
Din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare, în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, a rezultat că, prin sentinţa Tribunalului din Oslo din data de 01 septembrie 2009, modificată prin sentinţa Curţii de Apel din Borgarting din data de 18 decembrie 2009, numitul L.T.M. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 10 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzute de art. 162 alin. (1) şi (2) din Codul General Civil Penal.
În fapt, în hotărârea de condamnare, s-a reţinut că persoana condamnată, în calitate de participant cadrul unui grup organizat, a organizat importul a 1,5 kg heroină din Turcia către Norvegia.
Această sentinţă a rămas definitivă la data de 02.111.2010, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004.
Din situaţia executării pedepsei comunicată de autorităţile norvegiene, instanţa de fond a reţinut că persoana condamnată a fost arestată la data de 17 iulie 2008, durata condamnării împlinindu-se la data de 16 ianuarie 2019, iar din durata pedepsei aplicate a fost dedusă perioada arestului preventiv în cuantum de 601 zile, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. c) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004.
Instanţa de fond a constatat şi îndeplinirea condiţiei dublei incriminări prevăzute de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, faptele reţinute în sarcina persoanei condamnate având corespondent în legislaţia penala română, acestea realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 143/2000 şi art. 323 C. pen.
Totodată, s-a constatat că autorităţile judiciare norvegiene au solicitat autorităţilor române aplicarea procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, respectiv continuarea executării pedepsei.
S-a mai reţinut că persoana condamnată nu este de acord cu transferarea sa într-un penitenciar din România, însă acest acord nu este necesar, întrucât, prin decizia din data de 10 septembrie 2010 a Direcţiei Norvegiene pentru Imigraţie, s-a luat faţă de condamnat măsura expulzării de pe teritoriul norvegian.
Împotriva sentinţei menţionate, în termen legal, a declarat recurs condamnatul persoană transferabilă.
Recursul a fost motivat în scris, iar cu ocazia dezbaterilor apărătorul desemnat din oficiu al recurentului a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea sesizării parchetului, întrucât lipseşte acordul persoanei transferabile în vederea transferării sale într-un penitenciar din România.
Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, modificată, transferul unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc dacă persoana condamnată este resortisant al statului de executare, hotărârea este definitivă, la data primirii cererii de transfer, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei, transferul este consimţit de către persoana condamnată, faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare şi statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări.
Astfel, una dintre condiţiile necesare pentru realizarea transferului persoanelor condamnate este consimţământul acestora la transfer.
Prin excepţie, transferul se poate realiza şi împotriva voinţei condamnatului, însă numai în situaţiile prevăzute în Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997 (ratificat de România prin O.G. nr. 92/1999), respectiv atunci când condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
În prezenta cauză, din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că, ulterior condamnării sale, împotriva persoanei transferabile, prin decizia din data de 10 septembrie 2010, s-a dispus de către Direcţia de Imigrări din Norvegia măsura expulzării din această ţară, după punerea sa în libertate.
În această situaţie, fiind incidente dispoziţiile art. 3 pct. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg în anul 1997, refuzul condamnatului de a fi transferat într-un penitenciar din România este i relevant.
În consecinţă, constatând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge recursul, ca nefondat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă L.T.M. împotriva sentinţei penale nr. 239 din 6 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul-condamnat persoană transferabilă L.T.M. la plata sumei de 720 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3865/2012. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 4093/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
