ICCJ. Decizia nr. 4167/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4167/2012
Dosar nr. 3403/91/2010
Şedinţa publică din 14 decembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă
În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele,
Prin Sentinţa penală nr. 179 din 12 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. 3403/91/2010, după schimbarea încadrării juridice, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii R.I., R.A. pentru infracţiunile de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi inculpaţii L.T. şi V.C. pentru comiterea infracţiunilor de complicitate la înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. şi art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., întrucât faptele nu există.
A fost respinsă cererea de extindere a procesului penal formulată de partea civilă A.E. cu privire la inculpaţii R.I. şi R.A. pentru infracţiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. şi asocierea în vederea comiterii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1), (2) C. pen., privind pe inculpaţii R.I., R.A., L.T. şi V.C., ca inadmisibilă.
S-a respins cererea de anulare a înscrisului sub semnătură privată intitulat "antecontract de vânzare-cumpărare" cu privire la imobilul casă de locuit şi terenul aferent în suprafaţă de 956 mp teren curţi-construcţii situat în Focşani str. B., jud.Vrancea, precum şi a chitanţei vizând vânzarea autoturismului marca M.B., an fabricaţie 2007, ca neîntemeiată.
Prin aceeaşi hotărâre s-a respins şi cererea formulată de inculpatul R.A. de ridicare a sechestrului asigurător, instituit asupra autoturismului marca "M.B." cu nr. de înmatriculare X, nr. de identificare Y, nr. omologare Z, de culoare neagră, ca fiind rămasă fără obiect. Au fost respinse pretenţiile civile şi cele privind acordarea de cheltuieli judiciare solicitate de partea civilă A.E., ca neîntemeiată. A fost obligată partea vătămată A.E. la plata sumei de 3000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea nr. 2250/P/2008 s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpaţilor R.I., R.A., L.T. şi V.C. sub aspectul comiterii infracţiunilor de înşelăciune şi fals prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi 5 C. pen. şi art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în forma autoratului şi a complicităţii, constând în aceea că în perioada iunie-iulie 2008, R.I., prin complicitatea lui L.T. şi V.C., după decesul numitului A.E.Z., s-a folosit de un "antecontract de vânzare-cumpărare", semnat în fals, pentru a intra în posesia unui imobil situat în municipiul Focşani, str. B., proprietatea defunctului, în valoare de 190.000 euro, iar R.A. a intrat în posesia unui autoturism marca M.B., în valoare de 31.500 euro, tot proprietatea defunctului, folosindu-se de o chitanţă semnată în fals.
Analizând probele administrate în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, instanţa de fond a apreciat că în privinţa infracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată pretins a fi comise de inculpaţi sub formă de participaţie diferită, respectiv autorat şi complicitate, din nicio probă nu rezultă cu certitudine că inculpaţii ar fi fost cei care ar fi semnat cele două înscrisuri sub semnătură privată (chitanţe) ce au stat la baza operaţiunilor de perfectare derulate în instanţă în locul vânzătorului, cu toate că, în cauză, au fost efectuate două expertize grafice extrajudiciare şi două expertize criminalistice judiciare la Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti (raport de expertiză nr. 164 din 08 mai 2009) şi la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti (raport de expertiză grafică nr. 59 din 06 aprilie 2010).
A apreciat că întreaga acuzaţie din cursul urmăririi penale se bazează pe presupuneri, pe excluderi, pe supoziţii şi nu în ultimul rând "prezumţii" ale organului de urmărire penală.
Astfel, în cauză a fost analizată modalitatea în care s-au întocmit cele două înscrisuri sub semnătură privată, efectele pe care acestea le generează şi, nu în ultimul rând, implicaţiile ce survin asupra persoanelor ce au relaţionat cu proprietarul celor două bunuri, imobil (casa şi terenul aferent situat în Focşani str. B. jud. Vrancea) şi mobil (autoturismul marca "M.B.").
A constatat prima instanţă că certitudinea existenţei celor două documente rezultă din însăşi materialitatea lor, atestată şi de expertizele grafice judiciare efectuate în cauză care, din punct de vedere probatoriu, prezintă relevanţă juridică. Aceasta deoarece ambele expertize au fost dispuse de organul judiciar prin ordonanţele din 21 ianuarie 2009 şi respectiv 18 august 2009, la efectuarea acestora fiind încuviinţate să participe în condiţiile prevăzute de lege B.A.N. şi R.C. - experţi criminalişti autorizaţi, recomandaţi de părţi.
În atare condiţii, instanţa nu a primit concluziile expertului R.C. din lucrarea aflată la dosar de urmărire penală şi prin care s-a efectuat o expertiză criminalistică grafică extrajudiciară la solicitarea părţii civile A.E.
S-a reţinut că, această lucrare extrajudiciară întocmită la data de 17 noiembrie 2008 a servit ca probatoriu principal în acuzarea formulată de parchet sub aspectul nerealităţilor consemnate în cele două documente, ignorându-se în mod nelegal conţinutul celor două expertize grafice judiciare efectuate corespunzător dispoziţiilor art. 118 şi următoarele C. proc. pen.
Astfel, în considerentele actului de inculpare se reţine, contrar dispoziţiilor legale în materie, faptul că poziţia expertului consilier R.C. (care a opinat în mod argumentat că cele două semnături contestate reprezintă manopera unei contrafaceri prin "imitaţie servilă (...)" şi că "expertul consilier B.A.N. nu a făcut obiecţii cu privire la concluziile experţilor judiciari", reprezintă un argument în justificarea poziţiei părţii vătămate.
Însuşirea exclusivă a opiniei exprimate într-o expertiză extrajudiciară de către organul de urmărire penală contravine normelor ce reglementează procedura expertizei, efectuarea acesteia fiind strict reglementată de norma procedurală. Reglementările din secţiunea X intitulată a Codului de procedură penală intitulată "Expertizele" şi care cuprinde art. 116 - 127 C. proc. pen. constituie o garanţie a drepturilor de apărare a părţilor, creându-se pentru acestea posibilitatea de a da expertului lămuririle necesare şi totodată de a cere să se facă toate constatările legate de obiectivele fixate pentru expertizare.
S-a apreciat de către prima instanţă că, aceste dispoziţii legale au fost nesocotite de către organul judiciar de anchetă care-şi întemeiază soluţia pe o expertiză grafică cu caracter extrajudiciar care nu are nicio putere probantă, în condiţiile în care, pe parcursul urmăririi penale s-au efectuat două expertize grafice judiciare.
Instanţa a constatat însă că organul judiciar şi-a însuşit o parte din observaţiile cuprinse în cele două lucrări în condiţiile în care acestea nu erau contradictorii, dar le consideră relevante şi le interpretează în mod fals în raport de aspectele susţinute de expertul consilier R.C. şi exprimate în lucrarea extrajudiciară.
Or, în atare condiţii, concluziile reţinute de către organul judiciar sunt nerelevante, nu au putere probantă sub aspectul incriminator, anume acela al existenţei unei contrafaceri prin imitaţie servilă a celor două semnături contestate a fi reale de către A.E.
A mai reţinut instanţa că dacă organele de urmărire penală au acceptat ca adevărată presupunerea că inculpaţii R.I. şi R.A. au fost cei care au semnat cele două înscrisuri sub semnătură privată la rubrica "vânzătorului", printre altele pentru că erau direct interesaţi şi că semnătura contestată din punct de vedere al structurii grafice prezintă o execuţie naturală şi dinamică, că nu reprezintă un impediment în a fi executată de către orice persoană cu abilităţi grafice necesare (conform expertizei), tot aşa se poate accepta ca adevărată şi presupunerea că aceste documente ar fi putut fi semnate de A.E.Z. - tatăl reclamantului-parte vătămată, cele două expertize judiciare întocmite de L. Bucureşti şi Î. Bucureşti (la solicitarea parchetului) neexcluzându-l ca posibil autor.
Organul judiciar de anchetă, deşi avea obligaţia legală să înlăture motivat aceste concluzii, în mod surprinzător şi cu totul neprocedural, le-a convertit într-o manieră ilogică ca fundament în susţinerea concluziilor exprimate de lucrarea extrajudiciară.
Astfel, prin raportul de expertiză nr. 59 din 06 aprilie 2010 întocmit de Î. Bucureşti, după ce s-a precizat în mod ferm că pentru a fi validă, expertiza grafică să vizeze înscrisuri olografe originale şi nu copii, referindu-se numai la înscrisul intitulat "chitanţă" ce a fost prezentat în original a concluzionat că: "numitul A. nu se exclude ca posibil autor", după cum nicio altă persoană cu abilităţi grafice cel puţin medii nu poate fi exclusă, în lipsa elementelor cu valoare identificatoare.
Aceste constatări ştiinţifice au fost efectuate pe baza înscrisului intitulat "chitanţă" predat în original de către inculpatul R.A. cu prilejul descinderii la locuinţa sa ca efect al unei autorizaţii de percheziţie, dar care, în concret, nu s-a mai efectuat întrucât acesta a predat de bună voie documentul din moment ce i s-a precizat obiectul percheziţiei, la data de 4 decembrie 2008. Se reţine din cuprinsul procesului verbal de percheziţie domiciliară că la solicitarea organului de poliţie inculpatul R.A. a predat înscrisul intitulat "chitanţă", în original şi poartă pe verso spre neschimbare, semnăturile avocatului, organului de cercetare penală şi ale învinuitului.
În raport de această situaţie de fapt constatată de organul judiciar apar contradicţii atât sub aspect procedural dar şi al interpretărilor date de parchet, ulterior, în actul de inculpare.
S-a apreciat că, în mod evident rezultă că expertiza extrajudiciară intitulată de specialist "Aviz de specialitate" nr. 214 a fost întocmită la data de 17 noiembrie 2008, la o dată anterioară momentului în care chitanţa în original a fost ridicată de la inculpat. Ulterior, ridicării actului, în cauză s-au efectuat cele două lucrări ştiinţifice (expertize) în condiţii procedurale şi cu prezentarea înscrisului în original spre a fi investigat, cerinţe impuse de standardele de specialitate.
Or, şi din acest punct de vedere concluziile exprimate de specialişti în cele două lucrări efectuate sunt pertinente şi nu pot fi ignorate sau interpretate eronat ca "argumente în justificarea poziţiei părţii vătămate".
Totodată, prima instanţă a constatat că în ceea ce priveşte cel de-al doilea document, înscris intitulat "Antecontract de vânzare-cumpărare", Î. Bucureşti a concluzionat că "în conformitate cu normele de asigurare a calităţii şi procedurile specifice cod PS-01 şi cod PS-02, privind expertiza scrisului şi cea a semnăturii, pentru care institutul este acreditat, astfel de expertize se efectuează doar pe documente originale.". În consecinţă, se menţionează că, raportat la obiectivele enumerate în ordonanţa din 18 august 2009, nu se va putea răspunde la cele cuprinse la punctele: d, e, f, g, h, i şi k deoarece privesc un document semnat prin intermediul hârtiei copiative (antecontract de vânzare-cumpărare datat 21 octombrie 2007), prin aceste obiective solicitându-se stabilirea autorilor acelor semnături.
Referitor la dificultatea analizării semnăturii executate prin intermediul hârtiei copiative se constată că în literatura de specialitate specifică materiei "Expertiza criminalistică a scrisului" s-au evidenţiat anumite particularităţi. Fără a detalia aceste particularităţi, instanţa de fond a reţinut că cele două expertize judiciare efectuate în cauză nu au identificat variante de contrafacere a semnăturii contestate (respectiv a semnăturii defunctului A.E.Z.). Acest aspect coroborat cu observaţiile făcute pe marginea problematicii vizând analizarea semnăturilor executate prin intermediul hârtiei copiative conduc la concluzia că autenticitatea unei semnături executate prin modalitatea descrisă mai sus nu poate fi stabilită pe calea expertizei scrisului, ipoteza falsului fiind posibilă indiferent de existenţa sau inexistenţa unor indicii de fals.
În schimb, se arată că neautenticitatea unei asemenea semnături poate fi determinată dar numai în cazurile de fals evident.
Concluzionând, instanţa de fond a constatat că, în cauză, nu se poate determina în mod cert că semnăturile defunctului A.E.Z. de pe cele două înscrisuri la poziţia "vânzător" ar fi fost falsificate după decesul acestuia de către inculpaţi, cu atât mai mult cu cât nu-l exclud ca posibil autor.
În condiţiile în care administrarea probei cu expertiză extrajudiciară, a înregistrărilor convorbirilor purtate de partea vătămată cu martori din cauză, a fost nelegală, fără respectarea procedurilor prevăzute de lege, a interpretărilor formulate de organul de urmărire penală pe suportul unor aşa-zise prezumţii "ce decurg din existenţa unor fapte şi împrejurări" legate de alte acte de tranzacţionare efectuate de defunct şi, nu în ultimul rând, de starea financiară a acestuia, instanţa a apreciat că s-a încălcat principiul legalităţii şi loialităţii administrării probelor, ele neputând fi folosite ca probă în procesul penal.
Referitor la proba testimonială administrată în cauză s-au reţinut de către prima instanţă, două aspecte principale, faptul că au fost audiaţi martori care nu sunt în relaţie de rudenie cu partea vătămată şi implicit cu defunctul A.E.Z., dar şi martori aflaţi într-o relaţie de rudenie cu acesta din urmă şi cu inculpaţii, cu referire la numiţii M.I. - unchiul părţii vătămate, B.C. - afin cu defunctul (respectiv cumnat) şi cu partea vătămată şi numita R.M. - sora inculpatului R.I. precum şi faptul că depoziţiile acestor martori (unii dintre ei audiaţi şi la urmărirea penală) au evidenţiat aspecte privind relaţia pe care defunctul o avea cu fiul său - parte vătămată în cauză, cu rudele şi persoanele apropiate, dar şi elemente ce ţin de patrimoniul avut de defunct, tranzacţiile derulate de acesta pe parcursul unei perioade şi care se situează în preajma momentului ce a generat conflictul dedus astăzi judecăţii, cu accent pe infracţiunea de înşelăciune şi mai puţin pe infracţiunea de fals în înscrisuri.
Această distincţie este esenţială în opinia instanţei de fond întrucât susţinerile părţii vătămate în plângerea penală adresată organelor judiciare plasează acte infracţionale pretins a fi comise după decesul autorului său A.E.Z. Şi din acest punct de vedere instanţa de fond, analizând conţinutul depoziţiilor date, în privinţa infracţiunilor pretins a fi comise de inculpaţi nu a identificat elemente de certitudine care să contureze şi sub aspectul indiciilor, cu atât mai mult al probelor necesare pentru a fi imputate sub aspectul vinovăţiei inculpaţilor.
Astfel, plecând de la conţinutul depoziţiei părţii vătămate precum şi al plângerilor formulate, aspectele invocate de acesta privind relaţia pe care o avea cu tatăl său, faptul că avea cunoştinţă de tranzacţiile pe care le desfăşura, acestea nu pot fi reţinute din considerente de ordin probatoriu.
Se susţine de partea vătămată că a plecat din ţară în perioada aprilie - septembrie 2008 în Italia unde, acolo fiind, a aflat de moartea tatălui său de la un prieten, cu toate că în această perioadă purta discuţii cu rudele sale din Focşani. De asemenea, în depoziţia dată mai susţine că se suna "chiar de două ori pe săptămână" şi că autorul său "nu i-a pomenit nimic despre eventuale tranzacţii". Aceste elemente ce vizează relaţia cu tatăl său, de apropiere, sunt susţinute doar de martorul M.I. (unchi din partea mamei) şi care, în opinia instanţei, nu poate prezenta relevanţă juridică întrucât este subiectivă şi evidenţiază o poziţie direct interesată a martorului în raport de partea vătămată.
Contrar poziţiei şi împrejurării relevate de partea vătămată, în depoziţia dată sunt aspecte învederate de martori care nu sunt într-o relaţie directă de rudenie cu acesta dar care, fie că l-au cunoscut, fie că au auzit de el sub aspectul relaţiilor pe care le avea cu tatăl său, de la acesta din urmă.
S-a apreciat că sunt relevante din acest punct de vedere depoziţiile martorilor U.C., M.I., D.I. şi P.I.. Primii doi martori relatează împrejurări percepute direct, în sensul că defunctul A.E.Z. nu se înţelegea cu fiul său, context în care dorea ca în luna mai sau iunie 2008 să vândă şi să se retragă la ţară. Se mai arată de martori că cei doi nu aveau o relaţie constantă, partea vătămată pricinuindu-i defunctului nemulţumiri sub aspectul conduitei, ultima oară acesta fiind găsit pe preşul din faţa casei în stare avansată de ebrietate. Faptul că partea vătămată nu avea o relaţie permanentă de apropiere cu tatăl său rezultă şi din faptul că acesta nu avea numărul de telefon al fiului, iar acesta din urmă, conform propriilor declaraţii, nu locuia cu tatăl, nu a locuit niciodată, fiind stabilit cu domiciliul pe teritoriul altei ţări.
În atare situaţie, s-a apreciat că starea de fapt reţinută de organul judiciar pe baza susţinerilor părţii vătămate formulate în plângerile penale nu se confirmă, depoziţia acesteia necoroborându-se cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art. 75 C. proc. pen.).
Că este aşa rezultă tot din depoziţiile martorilor audiaţi şi în instanţă care relatează că defunctul locuia singur şi nu cu fiul său, acesta nefiind văzut în domiciliul tatălui încă din anul 2007. Totodată, martorii audiaţi în cauză relatează aspecte relevante privind tranzacţiile efectuate de defunct, modalitatea în care acesta proceda în situaţia vânzărilor derulate, relaţiile pe care le avea chiar cu unii dintre inculpaţi, respectiv R.A. Despre relaţia acestui inculpat cu defunctul vorbeşte şi partea vătămată pe care îl identifică ca făcând parte din cercul de prieteni al tatălui său, cum de altfel este şi martorul U.C.. Acest martor este audiat încă din primele momente ale anchetei judiciare şi relatează fapte, împrejurări legate atât de înstrăinarea maşinii dar şi sub aspectul intenţiei defunctului de a înstrăina casa în care locuia.
Instanţa, în procedura de apreciere a acestei probe testimoniale referitoare la martorul U.C. a luat în considerare declaraţiile date de acesta în cursul urmăririi penale la datele din 21 octombrie 2008, 10 august 2010, precum şi cea dată în cursul judecăţii aflată la dosar instanţă. Instanţa a înlăturat declaraţia aflată la dosar urmărire penală întrucât aceasta nu a fost administrată de organul judiciar în condiţii legale, fiind modificată sub aspectul datelor, luată în absenţa apărătorului inculpaţilor şi la o dată care, conform actelor depuse, martorul nu era în ţară (fapt rezultat din biletul de avion depus la dosar) fiind o zi de sâmbătă.
De asemenea, instanţa a constatat că declaraţia martorului U.C. dată în instanţă nu se contrazice cu cele două declaraţii date la urmărirea penală (şi care au fost reţinute în probatoriul administrat) precum şi cu alte probe, respectiv, declaraţiile părţilor şi ale martorilor.
S-a mai constatat de instanţă faptul că, defunctul proceda la înstrăinarea bunurilor imobile pe care le deţinea ca proprietar într-o manieră relativ identică, în sensul că apela la anunţul publicitar. Că este aşa rezultă din declaraţia martorului M.I. care arată că "L-am cunoscut pe A.E.Z. în urma unui anunţ despre vânzarea unui imobil pe str. B. B". Tot din această declaraţie rezultă că tranzacţia s-a derulat în două etape, că imediat ce părţile au tranzactionat şi s-a achitat prima tranzacţie defunctul şi-a cumpărat o limuzină. Acest cumpărător - devenit ulterior vecin cu defunctul, îl cunoaşte pe U.C. care după deces venea la domiciliul defunctului pentru a îngriji de câinii acestuia. De asemenea, acest martor precizează în instanţă că îl cunoaşte pe inculpatul R.A. de la domiciliul defunctului, prilej cu care constată că avea un autoturism marca "B.M.W. X5". Dacă relaţiile acestui martor cu defunctul erau "spontane după dobândirea imobilului" - conform propriei declaraţii, în sensul că nu se vizitau des, acesta, în depoziţiile date, confirmă certitudinea a cel puţin a trei împrejurări: cumpărarea imobilului în urma unui anunţ publicitar; efectuarea plăţii în două etape, intenţia defunctului de a vinde imobilul în care locuia efectiv singur (a se vedea conţinutul depoziţiei dată în instanţă în partea finală) precum şi prezenţa şi relaţia de apropiere pe care defunctul o avea cu martorii U.C., B.C. şi nu în ultimul rând cu inculpatul R.A., dar mai puţin cu martorul M.I.
Instanţa, în raport de această depoziţie care se coroborează cu declaraţia martorului U.C. precum şi cu depoziţiile inculpaţilor, cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv anunţurile publicitare, a constatat împrejurarea certă că inculpatul R.I. a tranzacţionat cu defunctul, urmare a unui anunţ publicitar dat de vânzător - defunctul A.E.Z., prin intermediul martorului U.C. Că ulterior, avea să afle că vânzătorul era cumnat cu un fost coleg de clasă şi pe care îl cunoştea, aceasta reprezintă în opinia instanţei un element care l-a determinat pe defunct să nu încheie antecontractul în formă autentică, pentru prima tranzacţie - respectiv cea de 190.000 euro, cu atât mai mult cu cât se împăcase să rămână în imobil o perioadă de timp, respectiv până la perfectarea actului. Întrucât, uzanţele notariale presupun achitarea unor taxe corespunzător sumei date în avans la efectuarea unor acte de dispoziţie (transfer de proprietate), susţinerea inculpatului R.I. în sensul evitării unei duble taxe este pertinentă şi confirmă împrejurările arătate mai sus.
În acest sens vine şi depoziţia martorului M.I. care, audiat în instanţă, relatează aspecte privind tranzacţia efectuată de către defunctul A.E.Z. cu martorul M.I., despre care spune: "cunosc că tranzacţia s-a făcut la notar, a fost stabilită suma care nu a fost achitată deodată şi abia la achitare s-au făcut acte la notariat."
Nu lipsit de relevanţă este şi faptul că dacă vânzările anterioare ale defunctului vizau terenuri (contract de vânzare-cumpărare cu P.G. şi P.M.; contract de vânzare-cumpărare cu M.I.), în ceea ce priveşte ultima vânzare, aşa cum rezultă din actele aflate la dosar, aceasta privea imobilul în care locuia efectiv.
Pe aceste considerente instanţa a apreciat că din punct de vedere probatoriu în cauză nu pot fi reţinute prezumţiile judiciare invocate de Parchet referitoare la încheierea de către defunct a unor acte autentice de vânzare-cumpărare, a încheierii unor tranzacţii anterior antecontractului în cauză care îi asigurau defunctului un confort material şi faptul că defunctul nu era constrâns financiar.
Instanţa de fond a considerat în baza probatoriului analizat că în cauză organul judiciar a recurs la acest procedeu juridic, al prezumţiilor simple în mod eronat, apreciind că sunt fapte ce nu pot fi dovedite. Starea financiară a autorului părţii vătămate poate fi dovedită cu orice probe de natură a forma convingerea in stanţei asupra situaţiei de fapt reale. Însăşi partea vătămată susţine că nu s-au găsit conturi bancare ale defunctului, singurul cont fiind lichidat în anul 2005. În atare condiţii, nu a fost dovedit în mod cert faptul că defunctul nu avea probleme financiare. Nu constituie probe declaraţiile acelor martori care afirmă că după părerea lor defunctul nu ar fi avut probleme financiare, singura depoziţie în acest sens fiind cea a unchiului părţii vătămate - martorul M.I. Deducţiile şi presupunerile părţii vătămate, ale acestui martor, care afirmă că după părerea lor defunctul nu era cheltuitor - nu pot duce la stabilirea cu certitudine a realităţii obiective şi nu pot sta la baza unor soluţii de condamnare.
În demontarea prezumţiilor simple ce au dat conţinut dispoziţiei de inculpare sunt însăşi declaraţiile părţii vătămate coroborate cu susţinerile martorului M.I., în raport de care instanţa le-a luat în considerare numai pe aspecte de natură să atragă imparţialitatea faţă de situaţia de fapt şi, nu în ultimul rând, cele două expertize judiciare efectuate în cauză.
În contextul prezumţiilor simple se permite dovedirea unui fapt negativ determinat printr-un fapt pozitiv - concret. Împrejurarea că defunctul era o persoană cheltuitoare, căreia îi plăceau jocurile la cazinou (fapt negativ) nu putea fi contrazisă decât printr-un fapt pozitiv, care însă nu a fost argumentat de parchet. În cauză sunt depoziţii ale martorilor care susţin că într-adevăr defunctul A.E.Z. frecventa cazinouri. Cu toate acestea, instanţa a apreciat că starea financiară a autorului părţii vătămate, conduita acestuia, nu poate constitui o împrejurare care să vină să dovedească un fapt care, în opinia parchetului, nu putea fi dovedit.
Pentru a da un echilibru procedurii de apreciere a probei testimoniale instanţa a considerat că prezintă relevanţă probatorie declaraţiile martorilor care nu sunt într-o relaţie de rudenie sau filiaţie cu părţile din cauză.
Interpretarea parchetului dată pe baza prezumţiilor simple este eronată prin plasarea inculpaţilor într-o direcţie greşită, de atragere a unor răspunderi de natură penală, prev. de art. 290 C. pen. În acest sens, referitor la momentul presupus a fi cel în care inculpaţii R.I., L.T. şi V.C. au procedat la comiterea faptelor pentru care au fost reclamaţi de partea vătămată, în participaţia reţinută de parchet (autor, respectiv complicitate), este confuz, echivoc.
Se arată în expunerea din actul de sesizare şi cu prilejul dezbaterilor cum că în perioada iunie-iulie 2008 inculpatul R.I. în complicitate cu L.T. şi V.C. au redactat un antecontract de vânzare-cumpărare semnat în fals de către primul la poziţia "vânzător", după care s-a intrat în posesia imobilului din Focşani, Bd. B. Dacă în privinţa faptelor acestor inculpaţi se indică o perioadă, referitor la inculpatul R.A. nu se vorbeşte de data săvârşirii infracţiunii, ci despre faptul că modalitatea comiterii este aceeaşi ca şi în cazul primilor trei inculpaţi.
Revenind la primul înscris ce are ca obiect tranzacţionarea imobilului-casă, se arată totuşi de organul judiciar că în 2007 între inculpatul R.I. şi cei doi complici ar fi existat o înţelegere de a se confirma o vânzare a acestui imobil. Dacă instanţa în raport de această precizare ar plasa faptele inculpaţilor ce atrag răspunderea penală în anul 2007, se constată că în perioada pretins a fi premeditată fapta, trăia vânzătorul. Însă, aşa cum se reţine din plângerea formulată de partea vătămată, faptele penale pretins a fi comise de inculpaţi sunt plasate după decesul lui A.E.Z. În atare condiţii, a se susţine de acuzare că a existat din anul 2007 o înţelegere frauduloasă în sensul celor expuse mai sus, înseamnă că acele elemente ce dau conţinut infracţiunii de înşelăciune se impune a fi analizate prin prisma existenţei a doi subiecţi pasivi - victime ale întocmirii şi respectiv folosirii de către inculpaţi a mijlocului fraudulos, în speţă înscrisul falsificat sub aspectul semnăturilor. Or, niciuna din ipotezele invocate de acuzare nu au suport probatoriu şi care să confirme realitatea faptică pretins a fi adevărată în cauza dedusă judecăţii. Echivocul constatat de instanţa de fond în privinţa momentului în care se susţine de acuzare că s-au comis faptele frauduloase pretins a fi comise de inculpaţi creează o îndoială care în rezonanţă cu principiile ce guvernează procesul penal nu fac decât să profite inculpaţilor.
Cu privire la infracţiunea de înşelăciune, a reţinut că înşelăciunea este modalitatea tipică de sustragere care constă în esenţă în inducerea în eroare (prin fraudă, amăgire) a victimei pentru a o determina să-i remită un bun sau folos material pe care urmăreşte să-l obţină. Prin urmare, înşelăciunea reclamă cel puţin două persoane: subiectul activ care îndeplineşte acţiunea de inducere în eroare şi subiectul pasiv care, ca efect al inducerii în eroare sau al amăgirii sale, remite celei dintâi bunul sau folosul material pe care acela urmăreşte să-l obţină.
Din economia textului incriminator reiese că latura obiectivă a înşelăciunii e alcătuită din activitatea materială ce constă într-o acţiune frauduloasă, de amăgire sau inducere în eroare a victimei prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, sau ca nesinceră a unei fapte adevărate. Această prezentare denaturată, frauduloasă sau alterată a realităţii trebuie să fie aptă de a capta buna-credinţă, încrederea victimei şi să o inducă în eroare, să o amăgească sau să o menţină în eroarea produsă anterior.
În contextul faptelor constatate de acuzare şi care au fundamentat incriminarea, s-a arătat că ar rezulta că în speţa dedusă judecăţii, activitatea frauduloasă presupus a fi săvârşită de inculpaţi s-a materializat prin folosirea unui mijloc fraudulos - anume înscrisurile falsificate la poziţia "vânzător" adică a lui A.E.Z. - tatăl părţii vătămate A.E. Dar, în raport de probatoriul administrat şi analizat anterior ele nu pot fi acceptate ca fiind falsuri atâta timp cât cele două expertize judiciare au concluzionat în sensul celor reţinute şi însuşite de judecătorul fondului. Coroborate cu aceste mijloace de probă permise de procedura judiciară sunt depoziţiile de martori analizate precum şi cele ale inculpaţilor, evident excluzând aşa-zisele prezumţii şi care în mod cu totul nefondat au fost folosite de organul judiciar de urmărire penală.
Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen., a constatat că textul incriminator defineşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată ca fiind o acţiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate la art. 288 C. pen. dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unor consecinţe juridice.
Obiectul material îl constituie înscrisurile sub semnătură privată producătoare de consecinţe juridice, adică acele înscrisuri care emană de la o persoană particulară, semnat şi datat, care conţine o manifestare de voinţă ori constatarea unui act, fapt sau împrejurare cu relevanţă juridică şi care este susceptibil de a dovedi existenţa, modificarea sau încetarea unui drept sau a unei obligaţii.
Ca atare, latura obiectivă a acestei infracţiuni cuprinde două trăsături specifice, prima se referă la o faptă care constă în falsificarea unui astfel de înscris prin vreunul din modurile arătate la art. 288 C. pen., iar a doua constituie condiţia esenţială de incriminare şi anume fapta constituie infracţiune numai dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat; simpla falsificare a înscrisului sub semnătură privată nu constituie infracţiune.
Raportat la cauza de faţă instanţa a apreciat că nu sunt identificate elemente ce dau conţinut laturii obiective. Cele două documente (înscrisuri) pretins a fi falsificate sub aspectul semnăturii de la poziţia "vânzător" au fost evaluate, aşa cum am arătat în prima parte a expunerii, motiv pentru care atâta timp cât cele două expertize s-au pronunţat pe de o parte că "numitul A. nu se exclude ca posibil autor" (pentru înscrisul original intitulat "Chitanţă"), iar în privinţa celui de-al doilea document intitulat "antecontract de vânzare-cumpărare" specialiştii au arătat că nu se pot pronunţa întrucât nu există original, instanţa a conchis că există un dubiu, iar acesta profită inculpaţilor.
În raport de această acuzaţie neechivocă instanţa a constatat că în cauză nu există o faptă de falsificare a unor înscrisuri sub semnătură privată întrucât infracţiunea în discuţie presupune întotdeauna, ca element al laturii obiective, o acţiune-de contrafacere a scrisului ori subscrierii sau de imitare în orice mod a unui astfel de înscris - care nu se relevă în cauză.
Cum susţinerile inculpaţilor se coroborează cu declaraţiile de martori şi concluziile expertizelor efectuate (care nu exclud ca autor pe A.E.Z. în calitate de semnatar al înscrisurilor examinate la poziţia "vânzător"), care conchid că semnăturile inculpaţilor date sub diferite ipostaze (cumpărător, martor) sunt autentice, instanţa nu a primit acuzaţiile aduse de parchet întrucât a apreciat că au la bază prezumţiile simple invocate ca temei al răspunderii penale.
Dacă sub aspectul laturii obiective infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen. nu îşi găseşte materialitatea probatorie, s-a apreciat că sub aspectul laturii subiective [esenţială considerăm şi în analiza infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) C. pen.] constatările instanţei de fond sunt în sensul inexistenţei acesteia. Intenţiile inculpaţilor cercetaţi în cauză de a falsifica (respectiv fie în calitate de autori sau complici la aceasta) nu sunt confirmate de vreo probă.
S-a apreciat că, presupunerile făcute de partea vătămată şi însuşite de Parchet în sensul că în realitate nu s-au derulat tranzacţii cu defunctul A.E.Z., aşa cum am mai arătat, se bazează pe anumite raţionamente nefundamentate probatoriu. Încheierea unui contract în formă autentică la data de 12 octombrie 2007, anterior contractului în cauză semnat la data de 21 octombrie 2007 nu determină inexistenţa acestuia, iar cunoaşterea prevederilor legale referitoare la vânzarea de imobile de către defunct rezultă şi din conţinutul antecontractului care este întocmit după standarde notariale şi nu exclude de facto încheierea de tranzacţii prin act sub semnătură privată.
A considerat că susţinerile părţii vătămate în sensul că este puţin probabil că în data de 21 octombrie 2007 defunctul să fi încheiat tranzacţia cu inculpatul R.I., că deşi se stipulează un termen de finalizare a tranzacţiei în formă autentică la data de 01 iunie 2008, inculpatul nu a făcut niciun demers în acest sens şi că, în mod intenţionat, în cuprinsul antecontractului din data de 21 octombrie 2007 este introdusă o clauză referitoare la preluarea obligaţiei de către moştenitori dacă survine decesul vreuneia dintre părţi, ceea ce ar duce la preocuparea inculpatului de a transfera obligaţiile presupus asumate către moştenitorii defunctului, nu sunt confirmate de nicio probă.
Dimpotrivă, toate aceste susţineri sunt infirmate de declaraţiile inculpaţilor care au negat constant săvârşirea faptelor, acestea coroborându-se cu declaraţiile martorilor audiaţi în instanţă şi din care rezultă cu certitudine intenţiile şi modalităţile în care defunctul obişnuia să tranzacţioneze şi nu în ultimul rând documentele, înscrisurile depuse de părţi cu prilejul cercetării judecătoreşti.
S-a apreciat că nu pot fi reţinute concluziile formulate de partea vătămată, că în raport de ziua în care s-a tranzacţionat asupra imobilului din str. B. există contradicţii în declaraţiile date de inculpaţi şi respectiv martorul B.C.
Analizând depoziţiile date de inculpaţi atât la urmărirea penală cât şi în cursul judecăţii instanţa a constatat că acestea nu prezintă neconcordanţe în privinţa datei, locului, ora de întâlnire, ordinea sosirii, semnarea actului şi predarea banilor.
Inculpatul L.T. a declarat, în mod constant, că nu a participat în mod efectiv la numărarea banilor dar arată că aceştia au fost în monedă lei, au fost aduşi de R.I. într-o pungă şi predaţi lui A.E.Z. într-o cameră din imobilul său. De asemenea, mai arată că părţile aveau un contract încheiat în două exemplare şi în prezenţa lui şi a celorlalte părţi s-au semnat la poziţiile de martor, respectiv de vânzător şi cumpărător în indigo, originalul fiind luat de vânzător în sacoşa cu bani. S-a apreciat că această depoziţie nu este contrazisă de susţinerile celorlalte persoane prezente, în special inculpatul V.C. prezentând aceeaşi realitate faptică, fiind prezent anterior sosirii lui L.T. Referitor la contractul prezentat de defunct inculpatului R.I., denumire însuşită de martorii prezenţi, În materialitatea sa, prezintă caracteristicile unui antecontract de vânzare-cumpărare redactat după tipic notarial, într-o formă de tehnoredactare pe calculator şi în raport de care expertizele judiciare efectuate în cauză au arătat că nu poate fi examinat din punct de vedere grafologic neîndeplinind condiţiile unui înscris original. Susţinerea părţii vătămate şi implicit a acuzării că există un refuz al inculpatului R.I. de a pune la dispoziţie înscrisul original nu rezultă în mod expres din probatoriul administrat, ci sunt simple afirmaţii făcute de aceştia. În raport de acest înscris se consemnează că el a fost depus de către inculpatul R.I. prin intermediul avocaţilor săi sub semnătură pentru conformitate. Întrucât, acest înscris nu poate fi considerat ca fiind falsificat sub aspectul invocat de către partea vătămată, pentru considerentele arătate de instanţă mai sus s-a apreciat că subzistă din punct de vedere obiectiv făcând obiectul verificării instanţelor de fond civile, aşa cum ele au fost învestite de către părţi, (Dosar nr. 6261/231/2008). Nu poate fi reală afirmaţia făcută de către partea vătămată şi însuşită de acuzare că în mod intenţionat s-au stipulat în cuprinsul înscrisului obligaţii ce vor fi transferate în caz de deces moştenitorilor. Dincolo de faptul că intră în uzanţele redactării unui asemenea înscris în procedurile de înstrăinare pe bază de antecontract (se pare că model de redactare este prevăzut de "Ghidul juristului"), instanţa a constatat că exigenţele dispoziţiilor din Codul Civil presupun stipularea, dacă nu , obligaţii care se nasc în sarcina promitentului şi ulterior decesului acestuia, în sarcina moştenitorilor - obligaţia de a încheia actul în formă autentică, în caz contrar cumpărătorul - reclamant având posibilitatea recunoscută de art. 1021 C. civ. de a-l sili pe vânzător la aceasta. Este vorba de principiul forţei obligatorii a convenţiilor prevăzut de art. 969 C. civ. De altfel, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de urmărire penală s-a constatat că iniţial au fost investite instanţele civile cu acţiuni în perfectare pe baza celor două documente presupus a fi falsificate, cauzele civile fiind suspendate. Fără însă a intra în proceduri de analiză a condiţiilor de admisibilitate a acestor acţiuni, motivat de faptul că nu se circumscriu competenţei instanţei penale, din punct de vedere al valabilităţii condiţiilor de fond, s-a concluzionat că nu se poate reţine o prezumţie simplă de genul celei invocate de acuzare, că stipularea unor asemenea clauze ar fi fost premeditate şi circumscrise unor acţiuni de natură penală. Refuzul uneia dintre părţile semnatare a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare sau a succesorilor acesteia, cum este cazul de faţă, de a încheia actul de transfer al dreptului de proprietate în forma cerută de lege îndreptăţeşte cealaltă parte să se adreseze instanţei de judecată în temeiul art. 1073 şi 1075 C. civ. Aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor depus de partea vătămată, bunurile nu au ieşit din patrimoniul defunctului întrucât legea civilă dă valabilitate înscrisurilor în formă autentică atunci când în discuţie este vorba despre un bun imobil.
Instanţa a reţinut că atât inculpatul R.I. cât şi defunctul A.E.Z. au stabilit să se efectueze o primă tranşă a tranzacţiei la dorinţa acestuia din urmă, fiecare având un martor pentru a semna înţelegerea. Descrierea modului în care cei doi inculpaţi (acuzaţi de complicitate) au acceptat să devină martori, faptul că fiecare relaţiona cu cei doi autori ai tranzacţiei datorită unor împrejurări conjuncturale sau de amiciţie, s-a arătat că este veridică şi nu poate fi reţinută de instanţă ca fiind un pretext sau mobil în săvârşirea faptelor pentru care sunt acuzaţi. Inculpatul V.C. declară că a fost pentru prima dată când l-a cunoscut pe inculpatul R.I. la domiciliul defunctului A.E.Z., instanţa apreciind că acesta este un fapt ce confirmă o lealitate faptică, anume a locului şi împrejurării întâlnirii (această constatare nu este infirmată de nicio probă).
Împrejurarea că V.C. îl ştia pe L.T. rezultă din faptul că ambii au fost cadre militare în municipiul Focşani, aflaţi în rezervă la momentul judecării cauzei. S-a apreciat că această împrejurare nu poate fi considerată un element de natură să conducă la presupunerea făcută de acuzare - cum că intenţia de a fi complici sau de a premedita săvârşirea faptelor, nu rezultă din aceasta. Că V.C. a acceptat propunerea făcută de defunct este lesne de acceptat atâta timp cât acesta îl cunoştea pe defunct de la martorul B.C., fiind finul de cununie al acestuia din urmă şi potrivit datelor furnizate în cauză domiciliul său se află la M. localitate ce se situează (poziţionează) în apropierea municipiului Focşani - la ieşirea din municipiu şi, evident, unde se afla şi proprietatea defunctului.
De asemenea, relaţia dintre inculpaţii R.I. şi L.T. nu poate fi interpretată ca fiind una de natură să evidenţieze o intenţie comună canalizată pe săvârşirea de fapte de natura celor pentru care sunt trimişi în judecată.
S-a arătat că din actele depuse la dosarul cauzei, respectiv caracterizări din partea comandamentului UM 02575 Focşani, a situaţiei financiare privind dividendele realizate de societatea a cărui administrator este inculpatul R.I., fişele cazierelor judiciare ale inculpaţilor rezultă o situaţie care nu conduce la confirmarea unor acţiuni menite să definească o intenţie infracţională axată pe elemente de inducere în eroare specifice faptei penale incriminate de art. 215 alin. (1), (2) C. pen.
S-a apreciat că articolele din ziare depuse în copie de partea vătămată, ca şi a altor înscrisuri (hotărâri judecătoreşti nedefinitive etc.) nu pot constitui probatorii în susţinerea vinovăţiei reţinute prin actul de inculpare în sarcina inculpaţilor atâta timp cât nu sunt completate de acte care confirmă în mod obiectiv existenţa unor infracţiuni în raport de care inculpaţii au suferit condamnări.
S-a mai arătat, totodată, că acţiunile desfăşurate de inculpaţii R.I., V.C. şi L.T., în opinia instanţei, nu coincid cu gândurile unor făptuitori ce au reprezentarea clară despre consecinţele şi semnificaţia actului pe care l-au îndeplinit. A fi martor la încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare finalizată prin întocmirea sau semnarea unui înscris tehnoredactat nu înseamnă implicit că este prezumat în viitor a fi complice la un fals sau act de înşelăciune.
Sub aspectul răspunderii penale cercetarea vinovăţiei devine o operaţie separată, distinctă de stabilirea existenţei faptei materiale şi a consecinţelor, impunându-se treptat, în practica judiciară, conducând astfel la prevenirea multor judecăţi eronate. De aceea organul judiciar de anchetă, în opinia instanţei, avea obligaţia să cerceteze mai întâi şi atent dacă făptuitorii au săvârşit fapta care li se impută, iar în caz afirmativ, trebuia să verifice apoi dacă fapta a fost comisă cu vinovăţie sau nu.
Din analiza înscrisului intitulat "antecontract de vânzare-cumpărare" rezultă că în cauză se vorbeşte despre o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, situaţie în care, ambele părţi se obligă să încheie în viitor, la preţul stabilit, contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului proprietatea defunctului A.E.Z.
S-a apreciat că instanţa penală nu poate cenzura această convenţie sub raportul încheierii şi valabilităţii şi atâta timp cât din punct de vedere al raportului juridic de drept penal nu sunt identificate elemente care să stabilească sau să conducă la certitudinea folosirii unor manopere dolosive faţă de creditorul obligaţiei de a încheia contractul în viitor.
Trecerea din domeniul civil în cel penal are loc numai atunci când partea care nu şi-a respectat obligaţia s-a folosit de mijloace amăgitoare pentru a convinge pe cealaltă parte că îşi va respecta obligaţia. S-a arătat că aceste mijloace amăgitoare nu pot fi prezumate din faptul că inculpatul R.I. nu şi-a executat o obligaţie asumată în cadrul unei convenţii civile. Această obligaţie nu poate angaja răspunderea penală a acestuia atâta timp cât nu a folosit niciun mijloc fraudulos pentru a convinge cealaltă parte să încheie convenţia. Nu s-a făcut dovada intenţiei inculpatului R.I. şi, cu atât mai mult, a inculpatului R.A. de a-l înşela pe autorul înscrisurilor contestate şi implicit pe succesorul în drepturi - partea vătămată, după decesul tatălui său.
S-a apreciat că faptul că acţiunea de perfectare nu s-a demarat mai devreme de 01 iunie 2008 nu este relevantă pentru a reţine intenţia inculpatului de a induce în eroare.
Inculpatul R.I. în declaraţia dată şi care se coroborează cu declaraţiile martorilor U.C. şi B.C., dar şi cu certificatul de deces, raportul de constatare medico-legală aflat la dosar urmărire penală, arată că a încercat şi l-a căutat pe vânzătorul A.E.Z. pentru a definitiva înţelegerea, numai că acesta avea probleme de sănătate sau se afla în stări ce-l determinau să nu se ridice din pat.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul R.A., s-a apreciat că faptul că a convenit cu autorul părţii vătămate să-i vândă autoturismul marca "M.B." urmare a unor datorii pe care A.E.Z. le avea, că ulterior decesului lui A.E.Z. martorul B.C. a preluat maşina, i-a făcut o asigurare şi că i-a predat-o inculpatului pentru a fi folosită (efectuând un schimb la un moment dat) sunt elemente ce vizează o situaţie de fapt care în lipsa manoperelor frauduloase presupus a fi comise de acesta nu pot antama judecăţi de valoare, neadevărate.
Pentru a se reţine infracţiunea de înşelăciune este necesar să se constate că o persoană a fost indusă în eroare cu scopul de a se obţine un folos material, precum şi producerea unei pagube în patrimoniul persoanei înşelate.
Prin urmare, din moment ce acţiunile inculpatului trebuie să aibă drept rezultat pricinuirea unei pagube materiale, acesta este momentul când se consumă infracţiunea de înşelăciune.
În speţă inculpaţii R.A. şi R.I. au demarat după decesul defunctului acţiuni în perfectare faţă de bunurile pe care consideră că le-au achiziţionat pe baza celor două înscrisuri contestate.
Din susţinerile părţilor (inculpaţi şi parte vătămată) coroborate cu declaraţiile de martori rezultă că iniţial aceştia au avut temporar o posesie a bunurilor (mobile şi imobile) dar că, ulterior acestea au fost preluate de partea vătămată. În atare condiţii, se pune problema de fond asupra existenţei infracţiunii de înşelăciune care presupune ca în patrimoniul părţii vătămate să se producă un prejudiciu în mod real, efectiv. Numai că, aşa cum rezultă chiar din declaraţia şi plângerea formulată de partea vătămată la momentul sesizării organului judiciar, arată că se află în posesia bunurilor pe care le deţine în proprietate.
În concluzie, instanţa de fond a apreciat că în cauză nu se poate determina un prejudiciu cert adus în patrimoniul părţii vătămate din moment ce sub aspectul infracţiunii de înşelăciune în forma agravantă, prevăzută de art. 215 alin. (2) C. pen., prin folosirea unui înscris falsificat în condiţiile art. 290 C. pen. A mai apreciat că acuzarea a procedat greşit atunci când şi-a întemeiat soluţia pe o expertiză grafică cu caracter extrajudiciar şi care, din punct de vedere procedural, nu are nicio putere probantă.
În opinia instanţei, acuzarea odată ce a efectuat un probatoriu obligatoriu (şi ne referim la expertiza grafică judiciară, necesară a fi administrată în cazul infracţiunii de fals) trebuia să analizeze conţinutul infracţiunii de înşelăciune prin prisma producerii pagubei, care se află în raport de cauzalitate cu activitatea frauduloasă, de inducere în eroare a victimei. În lipsa unei pagube materiale (nu morale), efective şi certe, s-a apreciat că nu se poate considera că există infracţiunea de înşelăciune în formele agravante, aşa cum ele greşit au fost reţinute de parchet.
În raport de aceste acuzaţii neechivoce instanţa de fond a constatat că în cauză nu există o faptă de falsificare a unor înscrisuri sub semnătură privată, întrucât, aşa cum am detaliat în considerentele expuse, infracţiunea în discuţie presupune întotdeauna ca element al laturii obiective o acţiune de contrafacere a scrierii sau subscrierii sau de alterare în orice mod a unui astfel de înscris, motiv pentru care, în condiţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpaţilor R.I. şi R.A.
Mutadis mutandis pe acelaşi temei de drept, s-a arătat că aceiaşi inculpaţi urmează a fi achitaţi şi în privinţa comiterii infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., instanţa de fond constatând că această infracţiune nu există în materialitatea sa, deoarece nu este vorba despre o inducere în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace frauduloase. Aceasta deoarece, aşa cum s-a reţinut pe baza probatoriului administrat, nu s-a stabilit în mod cert că cele două înscrisuri contestate au fost falsificate de către inculpaţi, iar pe de altă parte, s-a constatat că subiectul pasiv al infracţiunii de Înşelăciune trebuie să fie obligatoriu materializat de o persoană fizică care să fie păgubită printr-o acţiune specifică de inducere în eroare. În lipsa acestei probe ştiinţifice (expertiza grafică) celelalte probe administrate în cursul cercetărilor şi care în opinia noastră nu au fost analizate şi apreciate potrivit principiului ce guvernează urmărirea penală (dând naştere unor interpretări eronate sub forma prezumţiilor simple), s-a apreciat că nu sunt suficiente pentru a se pronunţa o soluţie de condamnare, având aplicabilitate cu evidenţa principiului "in dubio pro reo".
A reţinut instanţa de fond că, în cauză, principiul "in dubio pro reo" îşi găseşte pe deplin aplicarea, consecinţa directă a faptului că nu se poate stabili cu certitudine pe baza ansamblului probator administrat că inculpaţii R.I. şi R.A. au săvârşit infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată cu consecinţa inducerii în eroare, amăgirii prin mijloc fraudulos a părţii vătămate A.E.
Pe acelaşi raţionament juridic a apreciat că demersurile efectuate de acuzare în sensul interceptării convorbirilor telefonice purtate de inculpaţi posterior probatoriilor administrate până la data de 11 mai 2010 nu evidenţiază elemente care să dovedească o modalitate presupus a fi adoptată de inculpaţi "în sensul de a se pune de acord asupra declaraţiilor ce urmează a fi date la procuror". S-a constatat din materialul de urmărire penală că inculpaţii au fost audiaţi la poliţie în cursul anului 2009 în calitate de învinuiţi (30 iunie 2009 - R.I.; 2 iulie 2009 - R.A.; 01 iulie 2009 - învinuiţii V.C. şi L.T.), iar la data de 11 iunie 2010 au fost audiaţi în aceeaşi calitate de învinuiţi la parchet numai R.A. şi R.I.. La data de 23 iunie 2010 şi respectiv 25 iunie 2010 prin procesele verbale aflate la filele 196, 197, 198 şi 199 d.u.p., celor patru învinuiţi le-a fost prezentat materialul de urmărire penală, în sensul că le-a fost adus la cunoştinţă materialul de urmărire penală şi încadrarea juridică a faptelor săvârşite. În atare condiţii, s-a apreciat că relevanţa conţinuturilor proceselor verbale de transcriere a înregistrărilor convorbirilor telefonice purtate de cei patru inculpaţi din punct de vedere probatoriu nu "îmbogăţeşte" suportul probant al acuzaţiilor de care au fost înştiinţaţi inculpaţii la data de 25 iunie 2010. S-a mai reţinut că nu există o coerenţă faptică asupra modului în care parchetul a considerat că întâlnirea inculpaţilor într-o anumită locaţie intitulată "la curte" ar justifica o punere de acord asupra unor declaraţii viitoare. Mai mult, la prezentarea materialului de urmărire penală, la datele de 23 şi respectiv 25 iunie 2010, niciunul din inculpaţi nu au dat declaraţii suplimentare şi care conform acuzării să prezume o stare de fapt de natura celei reţinute în rechizitoriu.
Instanţa de fond a apreciat că în raport de aceste neconcordanţe nu mai are importanţă probatoriul administrat în instanţă şi în raport de care inculpaţii au dovedit prin declaraţiile unor martori că scopul întâlnirii a fost cu totul altul şi într-o altă locaţie, respectiv restaurant, dar la care inculpaţii R.I. şi R.A. nu au participat. Din moment ce L.T. şi V.C. au dat singurele declaraţii la data de 01 iulie 2009, anterior interceptărilor autorizate, susţinerile acuzării că aceştia s-au întâlnit pentru a se pune de acord s-a apreciat că apar lipsite de relevanţă juridică, întrucât după momentul interceptărilor, la momentul prezentării materialului de urmărire penală, aceştia nu au mai dat nicio declaraţie.
Legat de lipsa de coerenţă în administrarea probatoriilor instanţa a reţinut că, refuzul inculpaţilor de a se supune testului poligraf nu poate fi interpretat în sensul că aceştia sunt prezumaţi vinovaţi de săvârşirea unor fapte de natura celor pentru care au fost cercetaţi, în condiţiile în care testul poligraf nu face parte din mijloacele de probă.
Întrucât, instanţa a dispus achitarea inculpaţilor R.I. şi R.A., în calitate de autori prezumaţi, pentru inexistenţa faptei, aceeaşi soluţie a fost adoptată şi pentru complicii la aşa-zisele infracţiuni de fals prev. de art. 290 C. pen. şi înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., respectiv pentru inculpaţii L.T. şi V.C. (Curtea Supremă de Justiţie - Decizia penală nr. 1021/1990).
Instanţa a considerat pertinentă solicitarea parchetului privind schimbarea încadrării juridice dată faptei, în condiţiile art. 334 C. proc. pen., înlăturând din încadrare juridică alin. 3 de la infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 C. pen., motivat de faptul că, în cauză, nu există condiţia stipulată de prevederile alineatului 3 din infracţiunea prevăzută de art. 215 C. pen. anume aceea "să aibă loc încheierea sau executarea unui contract, prilej cu care subiectul activ să inducă sau să menţină în eroare subiectul pasiv".
În practica judiciară s-a decis că există înşelăciune în formă agravată, art. 215 alin. (2) C. pen., dacă pentru a induce în eroare persoana vătămată făptuitorul se foloseşte de un înscris oficial sau sub semnătură privată, cunoscând că este fals. Aceasta este raţiunea pentru care a considerat că faptele cu care a fost sesizată se circumscriu încadrării prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen.
Referitor la cererea formulată de partea vătămată de extindere a procesului penal în condiţiile art. 336 C. proc. pen. cu privire la inculpaţii R.I. şi R.A. pentru infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. şi de asociere în vederea comiterii de infracţiuni prevăzută de art. 323 alin. (1), (2) C. pen., pentru toţi inculpaţii, a constat că este inadmisibilă. În argumentarea soluţiei instanţa de fond a reţinut jurisprudenţa Tribunalului Suprem care a statuat nu se poate reţine şi infracţiunea de uz de fals în cazul în care înscrisul sub semnătură privată fals este folosit de falsificatorul înscrisului.
Totdată, a apreciat că nu se poate reţine nici infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, deoarece pentru existenţa acesteia trebuie să se dovedească preexistenta unui act doveditor care să implice ameninţare pentru liniştea şi ordinea publică şi existenţa unei grupări în cadrul căreia fiecare să aibă o poziţie bine stabilită şi responsabilităţi distincte.
În cauză, nu s-a făcut în niciun fel dovada existenţei unui plan, a unei înţelegeri prealabile concrete între toţi inculpaţii, aşa încât instanţa apreciază că fapta prevăzută de art. 323 C. pen. nu există, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
Sub aspect procedural, solicitarea de extindere a procesului penal cu privire la alte fapte, nu se circumscrie dispoziţiilor procedurale prevăzute de art. 336 C. proc. pen., întrucât este atributul exclusiv al procurorului care participă la judecată şi acre nu a formulat o asemenea solicitare.
Constatând inexistenţa infracţiunii prevăzută de art. 290 C. pen., instanţa a apreciat că nu poate dispune anularea celor două înscrisuri ca fiind false.
Cu privire la latura civilă a apreciat că instanţa poate soluţiona acţiunea civilă numai atunci când aceasta izvorăşte dintr-o faptă prevăzută de legea penală, nu şi în cazurile în care dispoziţia de dezdăunare ia naştere ca urmare a săvârşirii unui fapt ilicit extrapenal. Ca atare, acţiunea civilă va putea fi exercitată în cadrul procesului penal numai atunci când paguba materială este determinată de săvârşirea unei infracţiuni, condiţie prevăzută de art. 14 alin. (2) C. proc. pen.. Cum, în cauză, s-a dispus achitarea inculpaţilor în condiţiile art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., în raport de dispoziţiile art. 346 alin. (3) C. proc. pen., instanţa nu poate acorda despăgubiri civile
Tot, ca o consecinţă a achitării inculpaţilor, instanţa a apreciat că este justificată înlăturarea măsurii asigurătorii ce a fost instituită asupra autoturismului marca "M.B.", cu număr de înmatriculare X, însă a constatat că măsura sechestrului a fost ridicată de organul de urmărire penală încă din faza anchetei judiciare iar cererea inculpatului a rămas fără obiect.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, partea civilă A.E. şi inculpaţii L.T., V.C. şi R.A., criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea a apreciat că soluţia pronunţată în cauză este nelegală şi netemeinică având în vedere greşita achitare a inculpaţilor pentru faptele reţinute în sarcina acestora.
S-a arătat că declaraţiile inculpaţilor date în faţa instanţei sunt într-o evidentă contradicţie cu cele date în faza urmăririi penale şi chiar cu declaraţiile martorilor propuşi în apărare de inculpaţi iar acuzaţiile aduse de organul de urmărire penală nu s-au bazat pe prezumţii ci pe probe ştiinţifice, pe declaraţii de martori şi chiar pe declaraţiile inculpaţilor.
Astfel, din ansamblul probator administrat rezultă că o vânzare-cumpărare a autoturismului nu a existat întrucât dacă această tranzacţie ar fi fost reală semnătura de pe chitanţa de sub menţiunea "vânzător" ar fi fost a defunctului A.E.Z. Or, în raportul de expertiză semnat de expertul R.C. se menţionează fără putinţă de tăgadă că "semnătura nu a fost executată de A.E.Z."
De asemenea, declaraţiile date de inculpatul R.A. cu privire la încheierea chitanţei şi demersurile făcute de acesta după decesul lui A.E.Z. privind încheierea unei poliţe de asigurare de răspundere civilă RCA la data de 5 septembrie 2008, cu toate că autoturismul era asigurat până la 4 noiembrie 2008 de defunct, dovedeşte vinovăţia inculpatului R.A. în săvârşirea infracţiunii de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată motiv pentru care s-a solicitat condamnarea inculpatului.
În condiţiile în care se va aprecia că probatoriul administrat nu confirmă pe deplin că inculpatul R.I. e autorul falsului în înscrisul sub semnătură privată, s-a apreciat că acesta va trebui să răspundă pentru infracţiunea de uz de fals prev. de art. 291 C. pen.
În ceea ce priveşte achitarea inculpaţilor R.I., L.T. şi V.C. s-a apreciat că instanţa a dat deplină forţă probantă declaraţiilor inculpaţilor şi a considerat că acestea nu prezintă neconcordanţe. În opinia Parchetului, neconcordanţele cu privire la împrejurările concrete în care a fost redactat şi semnat acel document intitulat "antecontract de vânzare-cumpărare" sunt deosebit de importante şi dovedesc că nu a existat o vânzare-cumpărare a imobilului, că A.E.Z. în calitate de proprietar nu a semnat acel document şi că inculpatul R.I. a intrat în mod fraudulos în posesia imobilului prin încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare după decesul lui A.E.Z.
S-a susţinut că autorul falsului înscrisului sub semnătură privată (antecontractul de vânzare-cumpărare al imobilului) este inculpatul R.I., atât timp cât şi L.T. şi V.C. au declarat că la momentul semnării actului, în calitate de martori, la poziţia vânzător era deja aplicată o semnătură, iar documentul le-a fost prezentat spre semnare de R.I.
Acesta din urmă avea interes în cauză, împrejurare dovedită ulterior prin folosirea actului la o instanţă civilă pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.
S-a mai arătat că, în situaţia în care s-a apreciat că dubiul profită inculpatului, temeiul juridic al achitării nu se regăseşte în cel prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. ci la cel prev. de art. 10 lit. d) C. proc. pen., cu relevanţă juridică în soluţionarea laturii civile.
Faţă de toate acestea s-a apreciat că instanţa de fond a dat o apreciere greşită a probelor administrate şi a pronunţat o soluţie nelegală, motiv pentru care s-a solicitat înlăturarea achitării şi pronunţarea unei soluţii de condamnare a celor patru inculpaţi. S-a apreciat de către parchet că soluţia este nelegală faţă de inculpatul R.A. în ce priveşte încadrarea juridică dată faptei de înşelăciune. Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată pentru o infracţiune de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu un prejudiciu de 31.500 euro, nu o înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, însă la pronunţarea soluţiei de achitare instanţa a reţinut o altă încadrare juridică.
Pe latură civilă s-a arătat că se impune anularea celor două acte apreciate ca fiind întocmite în fals (antecontract de vânzare-cumpărare al imobilului, respectiv chitanţa de înstrăinare a autoturismului) dar şi obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor suportate de partea civilă şi de stat.
Partea civilă A.E. a criticat sentinţa pronunţată, în esenţă, pentru reţinerea greşită a situaţiei de fapt în discordanţă evidentă cu conţinutul real al probelor administrate - fapt care a condus la pronunţarea unei soluţii injuste de achitare; în mod eronat instanţa a luat în considerare numai două din cele trei rapoarte de expertiză grafice depuse la dosar, nu a analizat contradicţiile vădite între declaraţiile martorilor şi ale inculpaţilor iar cu privire la situaţia de fapt privind vânzarea autoturismului a avut în vedere doar declaraţiile inculpatului R.A. în condiţiile în acre acestea sunt contrazise de declaraţiile martorilor U.C. şi B.C.
Faţă de toate acestea s-a solicitat admiterea apelurilor, desfiinţarea sentinţei pronunţate şi în rejudecare condamnarea celor patru inculpaţi pentru infracţiunile reţinute în sarcina lor cu consecinţe asupra soluţionării laturii civile.
Inculpaţii R.A., L.T. şi V.C. au criticat soluţia pronunţată pe motive de nelegalitate.
Astfel, s-a arătat că în mod greşit s-a soluţionat cererea inculpatului R.A. de ridicare a sechestrului instituit şi de restituire a bunului în condiţiile în care s-a dispus achitarea sa pe motiv că faptele nu există.
Un alt motiv de apel al inculpatului R.A. a vizat împrejurarea că la instanţa de fond a solicitat înlăturarea unor probe administrate cu încălcarea unor norme procedurale, respectiv, declaraţiei dată de martorul U.C. la data de 28 august 2010 însă în mod greşit i-a fost respinsă cererea
În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii L.T., V.C. dar şi R.A. instanţa de fond nu a înlăturat declaraţiile martorului M.I.
S-a arătat că în faza urmăririi penale acesta nu putea avea calitatea de martor întrucât era reprezentantul părţii vătămate iar în faţa instanţei de fond, la data audierii părţii vătămate şi a inculpaţilor, acest martor a rămas în sala de judecată.
Un alt motiv de apel a fost acela că a fost respinsă cererea de audiere a martorului B., cerere utilă cauzei, acesta aflându-se în strânsă legătură cu toţi participanţii la acest proces penal.
Prin Decizia penală nr. 126/A din 29 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, desfiinţată, în parte, sentinţa penală 179 din 12 octombrie 2011 a Tribunalului Vrancea şi în rejudecare, au fost înlăturate din încadrarea juridică a infracţiunii reţinută în sarcina inculpatului R.A. dispoziţiile alin. (5), încadrarea juridică corectă fiind cea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) C. pen.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Au fost respinse, ca nefondate, apelurile inculpaţilor L.T., V.C. şi R.A. şi al părţii civile A.E.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligaţi pe apelanţii inculpaţi şi apelanta parte civilă la plata sumei de câte 80 lei fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Curtea a apreciat că, în mod corect prima instanţă a reţinut situaţia de fapt şi a pronunţat o hotărâre legală, constatând că în cauză nu există o faptă de falsificare a unor înscrisuri sub semnătură privată, motiv pentru care a dispus, în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) în referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor R.I. şi R.A. pentru infracţiunea prev. de art. 290 C. pen.
Ca o consecinţă a acestui fapt, inculpaţii au fost achitaţi şi în privinţa comiterii infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. [alin. (5) doar în cazul inculpatului R.I.], instanţa de fond constatând, în mod justificat, că această infracţiune nu există în materialitatea sa, deoarece nu s-a dovedit existenţa unei induceri în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace frauduloase.
De asemenea, în mod corect, au fost achitaţi şi inculpaţii L.T. şi V.C. pentru comiterea infracţiunii de complicitate la înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât faptele nu există.
S-a reţinut că, probatoriului administrat nu a stabilit în mod cert că cele două înscrisuri contestate, au fost falsificate de inculpaţi iar, pe de altă parte, subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune trebuia să fie materializat de o persoană fizică care să fie păgubită printr-o acţiune specifică de inducere în eroare. În lipsa unei probe ştiinţifice (expertize grafice), a apreciat instanţa de apel că celelalte probe administrate în cursul cercetării judecătoreşti nu sunt suficiente pentru a se pronunţa o hotărâre de condamnare.
Raportat la prevederile dispoziţiilor art. 1 C. proc. pen. ce reglementează scopul procesului penal a reţinut că vinovăţia inculpatului poate fi stabilită doar pe baza de probe concludente, pertinente şi utile cauzei, iar sarcina administrării acestora incumbă organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată, inculpatul nefiind obligat să dovedească nevinovăţia, întrucât beneficiază de prezumţia de nevinovăţie.
Instanţa de apel a reţinut că, în cauză, prin rechizitoriul nr. 2250/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor R.I. şi R.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, fapte prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. [cu alin. (5) faţă de R.I.] şi art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., dar şi a inculpaţilor L.T. şi V.C. pentru complicitate la comiterea in fracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, fapte prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. şi art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că, în perioada iunie - iulie 2008, inculpatul R.I., în complicitate cu inculpaţii L.T. şi V.C., după decesul numitului A.E.Z., s-a folosit de un document intitulat "antecontract de vânzare-cumpărare" semnat în fals, pentru a intra în posesia unui imobil situat în Focşani, str. B., judeţul Vrancea, proprietatea defunctului, în valoare de 190.000 euro, iar inculpatul R.A. a falsificat chitanţa pe baza căreia a intrat în posesia autoturismului marca M.B. în valoare de 31.500 euro, tot din proprietatea defunctului A.E.Z.
Pentru dovedirea vinovăţiei inculpaţilor, în cursul urmăririi penale a fost efectuată o primă expertiză (de către R.C.) care a concluzionat că semnăturile de pe cele două documente în litigiu, constituie contrafaceri (falsuri) executate prin metoda imitaţiei şi de la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti (raport nr. 59 din 06 aprilie 2010), care au stabilit că, semnăturile tuturor inculpaţilor pe documentele în litigiu au fost efectuate de către aceştia, însă în ce priveşte pe defunctul A.E.Z. nu s-a putut stabili dacă semnătura promitentului-vânzător de pe antecontractul de vânzare-cumpărare datat 21 octombrie 2007 şi semnătura vânzătorului de pe chitanţa din 21 aprilie 2008 au fost sau nu executate de acesta, construcţia simplistă a specimenului de semnătură a numitului A.E.Z. nepermiţând formularea unei concluzii certe în cauză, în vederea stabilirii paternităţii semnăturilor contestate.
Experţii judiciari au opinat că "o astfel de structură grafică, deşi prezintă o execuţie naturală şi dinamică, nu reprezintă un impediment în a fi executată de orice persoană cu abilităţi grafice necesare, mai ales că simplitatea compoziţiei face ca semnătura să nu reţină elemente individualizatoare care să constituie un scut de rezistenţă în faţa unor încercări frauduloase de redare" , prin aceste obiective solieitându-se stabilirea autorilor acelor semnături.
Faţă de toate acestea, instanţa de prim control judiciar a apreciat că în cauză nu se poate determina în mod cert că semnătura defunctului A.E.Z. de pe cele două înscrisuri la poziţia "vânzător" ar fi fost falsificate după decesul acestuia de către inculpaţi cu atât mai mult cu cât nu-l exced ca posibil autor.
A reţinut că, în mod corect, prima instanţă nu a primit concluziile expertului R.C. prin care s-a efectuat o expertiză criminalistică grafică extrajudiciară la solicitarea părţii vătămate A.E., întrucât întemeiat pe concluziile acestui expert acuzarea a ignorat în mod nelegal concluziile celor două expertize grafice judiciare efectuate în conformitate cu disp. art. 118 şi următoarele C. proc. pen.
Acest fapt contravine exigenţelor unui proces echitabil conform art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, unul dintre elementele procesului echitabil fiind caracterul contradictoriu şi imparţial al prevederilor, fiecare parte trebuind să aibă posibilitatea de a cunoaşte şi discuta toate probele prezentate sau observaţiile formulate.
Totodată, a apreciat că organul de urmărire penală a nesocotit dispoziţiile legale ce reglementează desfăşurarea şi efectuarea expertizei, conform art. 116 - 127 C. proc. pen., întemeindu-şi soluţia de trimitere în judecată pe o expertiză grafică cu caracter extrajudiciar care nu are nicio putere probantă în condiţiile în care s-au efectuat la urmărirea penală două expertize grafice judiciare.
Cele două înscrisuri presupus a fi falsificate sub aspectul semnăturii la poziţia "vânzător" au fost evaluate de specialişti, motiv pentru care atâta timp cât cele două expertize s-au pronunţat, pe de o parte, că numitul A. nu este exclus ca posibil autor (pe înscrisul original "chitanţă") iar, pe de altă parte, în privinţa documentului intitulat antecontract de vânzare-cumpărare experţii au arătat că nu se pot pronunţa întrucât nu există original, instanţa de apel a apreciat că există un dubiu. În cauză, nu există o faptă de falsificare a unor înscrisuri sub semnătură privată - această infracţiune presupunând ca element al laturii obiective o acţiune de contrafacere a scrisului ori subscrisului sau de imitare în orice mod a unui astfel de înscris.
S-a constatat că, susţinerile inculpaţilor care au negat constant comiterea faptelor se coroborează cu declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei (din care rezultă cu certitudine intenţiile şi modalitatea în care defunctul obişnuia să tranzacţioneze) şi concluziile expertizelor efectuate în cauză (care nu-l exclud ca autor pe A.E.Z. în calitate de semnatar al înscrisului la poziţia vânzător şi acre stabilesc că semnăturile inculpaţilor date sub diferite ipostaze - cumpărător, martor - sunt autentice), motiv pentru care nu pot fi reţinute infracţiunile din actul de inculpare.
Totodată, a considerat instanţa de prim control judiciar că în mod întemeiat s-a apreciat şi în ceea ce priveşte inexistenţa infracţiunii de înşelăciune, intenţiile inculpaţilor cercetaţi în cauză de a falsifica înscrisurile (în calitate de autor sau complice a acestora), nefiind confirmate de vreo probă.
De asemenea, a mai reţinut că, încheierea unui contract în formă autentică la 12 octombrie 2007, anterior contractului în cauză semnat la 2 noiembrie 2007, nu determină inexistenţa acestuia, iar cunoaşterea prevederilor legale referitoare la vânzarea de imobile de către defunct nu exclud încheierea de tranzacţii prin acte sub semnătură privată.
Referitor la starea financiară a autorului părţii vătămate a reţinut că însăşi aceasta din urmă a susţinut că nu s-au găsit conturi bancare ale defunctului, singurul cont activ fiind dat în 2005, prin urmare, nu s-a dovedit în mod cert faptul că defunctul nu avea probleme financiare.
Depoziţia unchiului părţii vătămate - martorul M.I. - care afirmă că defunctul nu era cheltuitor nu poate duce la stabilirea cu certitudine a realităţii obiective.
Mai mult, declaraţia acestui martor este contrazică de depoziţiile unor martori au evidenţiat aspecte privind relaţia pe care defunctul o avea cu partea vătămată din cauză, cu rudele şi persoane apropriate, dar şi de elemente ce ţin de patrimoniul defunctului, tranzacţiile derulate de acesta.
Astfel, martorii U.C. şi M.I. au relatat o serie de împrejurări pe care le-au perceput în mod direct, respectiv că defunctul nu se înţelegea cu fiul său, context în care dorea ca în luna mai 2008 să vândă casa şi să se retragă la ţară. Tot din declaraţiile acestor martori rezultă că partea vătămată şi tatăl său nu aveau o relaţie bună, partea vătămată pricinuindu-i defunctului nemulţumiri sub aspectul conduitei, ultima oară acesta fiind găsit pe preşul din faţa casei în stare de ebrietate.
Tot din probe rezultă că partea vătămată nu avea numărul de telefon al fiului său iar conform propriilor declaraţii, A.E. nu locuia cu tatăl său, având domiciliul stabil pe teritoriul altei ţări.
Din declaraţiile martorilor rezultă relaţiile pe care partea vătămată le avea cu unii inculpaţi, respectiv cu R.A., pe care chiar partea vătămată îl identifică ca făcând parte din cercul de prieteni al tatălui său, cum de altfel este şi martorul U.C.
Depoziţiile acestor martori sunt relevante întrucât relatează fapte şi împrejurări legate de înstrăinarea maşinii dar şi sub aspectul intenţiei defunctului de a vinde casa în care locuia.
Declaraţiile date de aceşti martori în instanţă se coroborează cu declaraţiile de la urmărirea penală din 21 octombrie 2008 şi 10 august 2010 precum şi cu celelalte probe administrate în cauză. Totodată, a mai reţinut instanţa de apel, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, că depoziţiile inculpaţilor date în cele două faze procesuale nu prezintă neconcordanţe în privinţa datei locului, orei de întâlnire, ordinea sosirii, semnarea actului şi predarea banilor - motiv pentru care ne însuşim argumentele prezentate pe larg de prima instanţă.
De asemenea, nu poate fi reţinută susţinerea că în mod intenţionat s-a stipulat în cuprinsul înscrisului obligaţii ce vor fi transferate în caz de deces, moştenitorilor întrucât exigenţele Codului civil presupun stipularea unor obligaţii care se nasc în sarcina promitentului şi ulterior decesului acestuia în sarcina moştenitorilor - obligaţia de a încheia actul în formă autentică -în caz contrar, cumpărătorul având posibilitatea de a-l sili pe vânzător la aceasta conform art. 1021 C. civ. Astfel, stipularea unor asemenea clauze nu poate fi apreciată ca fiind premeditată şi că s-ar circumscrie unor activităţi de natură penală.
Referitor la interceptarea convorbirilor telefonice - din datele dosarului a reţinut că astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, după perioada de interceptare, la data de 11 iunie 2010, au dat declaraţie doar inculpaţii R.I. şi R.A. Inculpaţii L.T. şi V.C. au dat singurele declaraţii la 11 iulie 2009, anterior interceptărilor autorizate, motiv pentru care susţinerile că aceştia s-au întâlnit pentru a se pune de acord după momentul interceptărilor, sunt lipsite de relevanţă.
De asemenea, refuzul inculpaţilor de a se supune la testul poligraf, nu poate conduce la concluzia că inculpaţii sunt vinovaţi de săvârşirea faptelor pentru care au fost cercetaţi, în condiţiile în care testul poligraf nu a fost încă reglementat ca şi probă în procesul penal.
Faţă de toate aceste considerente, a reţinut că din probatoriul administrat în cauză nu se poate stabili cu certitudine că inculpaţii R.I. şi R.A., cu ajutorul inculpaţilor L.T. şi V.C. au săvârşit infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură cu consecinţa inducerii în eroare, amăgirii prin mijloace frauduloase a părţii vătămate A.E.
În ceea ce priveşte temeiul juridic în baza căruia a fost pronunţată achitarea celor patru inculpaţi s-a constatat că prima instanţă a expus pe larg temeiul de drept în baza căruia s-a dispus achitarea inculpaţilor - respectiv art. 10 lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există - nefiind vorba de vreo contradicţie între considerentele soluţiei şi dispozitiv.
A fost apreciată ca întemeiată critica Parchetului privind încadrarea juridică greşită dată faptei de înşelăciune reţinută în sarcina inculpatului R.A., având în vedere că valoarea prejudiciului pretins a fi produs părţii vătămate, era de 31.500 lei (contravaloarea autoturismului achiziţionat de la A.E.Z. şi menţionat în actul sub semnătură privată) şi, pe cale de consecinţă, a înlăturat alin. (5) al art. 215 C. pen. - agravanţa privind consecinţele deosebit de grave.
Pentru considerentele expuse la analizarea apelului parchetului a fost respins ca nefondat şi apelul părţii civile A.E.
În ceea ce priveşte apelurile inculpaţilor L.T., V.C. şi R.A. a apreciat că sunt nefondate, reţinând că instanţa de fond, în mod corect, a respins cererea formulată de inculpatul R.A. de ridicare a sechestrului asigurător instituit asupra autoturismului, deoarece prin ordonanţa din 13 mai 2010 măsura sechestrului a fost ridicată de organul de urmărire penală şi autoturismul aparţinând părţii vătămate potrivit certificatului de moştenitor a fost restituit.
A mai reţinut că, soluţia de achitare pronunţată în cauză faţă de inculpatul R.A. nu-i conferă acestuia calitatea de proprietar, urmând ca pe calea acţiunii civile să se stabilească ce putere au înscrisurile întocmite de defunct - acesta fiind şi motivul pentru care a fost înlăturat alin. (3) al art. 215, pentru că acea convenţie a fost încheiată cu defunctul şi nu cu partea vătămată din prezenta cauză.
A apreciat că, motivul de apel invocat de inculpaţi în sensul înlăturării unor probe pretins a fi administrate cu încălcarea unor norme procedurale nu pot conduce la reformarea hotărârii.
Împotriva deciziei au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, partea civilă A.E. şi inculpatul R.A. criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, invocând în drept, dispoziţiile art. 3859 pct. 9, pct. 172 şi pct. 18 C. proc. pen..
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 9, 172 şi 18 C. proc. pen., parchetul a invocat, în esenţă, eroarea gravă de fapt a celor două instanţe care au dispus achitarea inculpaţilor, deşi din probatoriile administrate rezultă fără echivoc vinovăţia acestora în comiterea faptelor pentru care au fost trimişi în judecată; neconcordanţa dintre considerentele deciziei şi dispozitiv, în sensul că, deşi a fost înlăturat din conţinutul art. 215 C. pen., alin. (5) privind forma agravantă a infracţiunii - consecinţe deosebit de grave, nu a fost admis şi apelul inculpatului R.A.; greşita aplicarea a legii în ceea ce priveşte temeiul juridic în baza căruia s-a dispus achitarea inculpaţilor, art. 10 lit. a) C. proc. pen., în condiţiile în care s-a reţinut că dubiul profită inculpaţilor şi, pe cale de consecinţă, greşita soluţionare laturii civile.
Partea civilă A.E., întemeiat pe cazurile de casare prev. de art. 3859 pct. 9, 172 şi 18 C. proc. pen., a criticat hotărârile pronunţate în cauză sub aceleaşi aspecte de nelegalitate şi netemeinicie ca şi cele invocate de parchet, respectiv, eroarea gravă de fapt a celor două instanţe care au dispus achitarea inculpaţilor; neconcordanţa dintre considerentele deciziei şi dispozitiv, prin înlăturarea din conţinutul art. 215 C. pen. a alin. (5) privind forma agravată a infracţiunii - consecinţe deosebit de grave, nu a fost admis şi apelul inculpatului R.A. şi temeiul juridic greşit în baza căruia s-a dispus achitarea inculpaţilor, art. 10 lit. a) C. proc. pen., în condiţiile în care s-a reţinut că dubiul profită acestora.
În dezvoltarea motivului de recurs, circumscris cazului de casare prev. de art. art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., inculpatul R.A. a criticat hotărârile celor două instanţe sub aspectul greşitei soluţionări a cererii de ridicare a sechestrului asigurător instituit asupra autoturismului marca M.B., a cererii de înlăturare a unor probe administrate cu încălcarea normelor procedurale şi sub aspectul omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra măsurii asigurătorii.
Analizând cauza atât sub aspectul motivelor de recurs invocate, care se circumscriu art. 3859 pct. 9, 172 şi 18 C. proc. pen., cât şi din oficiu - potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. -, Înalta Curte, apreciază că hotărârile atacate sunt nelegale şi netemeinice, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, partea civilă A.E. şi inculpatul R.A. ca fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Instanţa de recurs, analizând cu prioritate cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., invocat de parchet şi partea civilă A.E., respectiv omisiunea instanţei de apel de a admite şi calea de atac formulată de inculpatul R.A., în condiţiile în care a fost admis apelul parchetului care era favorabil acestuia, constată că hotărârea este supusă casării atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege.
Conform dispoziţiilor art. 383 alin. (1) C. proc. pen. decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în expunere, între altele, temeiurile de fapt şi de drept care au dus la adoptarea soluţiei. Prin urmare, în decizie trebuie analizate fiecare dintre motivele de apel invocate de procuror şi de părţi, motivându-se temeiurile de drept şi de fapt care au condus la admiterea sau la respingerea fiecărui motiv de recurs.
Din analiza deciziei pronunţate în cauză rezultă că, instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiată critica parchetului privind greşita încadrare juridică dată faptei de înşelăciune pentru care inculpatul R.A. a fost trimis în judecată şi, dată fiind valoarea prejudiciului de 31.500 euro, a înlăturat din conţinutul acesteia agravanţa prevăzută la alin. (5), respectiv, consecinţele deosebit de grave.
În acest context, în continuare, în expunerea considerentelor deciziei, instanţa de prim control judiciar s-a limitat doar la a analiza strict motivele de apel invocate de inculpatul R.A. referitoare la cererea de ridicare a sechestrului instituit asupra autoturismului marca M.B. şi cererea de probatorii, fără a avea în vedere că apelul declarat de parchet, pe care l-a considerat ca fiind fondat sub aspectul greşitei încadrări juridice date faptei, este în favoarea inculpatului R.A. şi, prin urmare, a respins apelul inculpatului ca nefondat, obligându-l la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Procedând în modalitatea expusă, se constată existenţa unei neconcordanţe între considerentele deciziei în care, pe de o parte se apreciază că încadrarea juridică dată faptei este cea prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., situaţie mai favorabilă inculpatului R.A. chiar dacă a fost constatată în urma analizării motivelor de apel ale parchetului, iar pe de altă parte, se apreciază apelul inculpatului ca nefondat, fiind respins ca atare, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare.
Pentru considerentele enunţate, Înalta Curte reţine că prin respingerea apelului inculpatului R.A. dar aprecierea ca întemeiată a criticii parchetului privind încadrarea juridică a dată faptei, echivalează cu o nesoluţionare a primei căi ordinare de atac, ce nu poate fi verificată în recurs, fiind incident cazul de casare prevăzut la art. 3859 pct. 9 C. proc. pen.
Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., invocat de parchet, parte civilă şi inculpatul R.A., respectiv comiterea unei grave erori de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare a inculpaţilor, se constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 62 C. proc. pen., în vederea aflării adevărului organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Soluţionarea în fond a unei cauze penale implică pronunţarea asupra existenţei sau inexistenţei faptei, a săvârşirii acesteia de către inculpat, caracterului penal al faptei dedus judecăţii şi a răspunderii penale a inculpatului.
Faţă de dispoziţiile art. 345 C. proc. pen., instanţa pronunţă o soluţie de condamnare dacă constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpat sau o soluţie de achitare, prin care inculpatul este declarat nevinovat, dacă constată existenţa uneia dintre situaţiile prev. de art. 10 lit. a) - c) C. proc. pen.
În ambele situaţii, soluţiile trebuie să se întemeieze pe probele administrate în cauză, iar în situaţia în care instanţa de control judiciar, constată că cercetarea judecătorească nu este completă şi sunt anumite incertitudini cu privire la situaţia de fapt, trebuie să o completeze, potrivit dispoziţiilor art. 4 şi art. 287 C. proc. pen., coroborat cu dispoziţiile art. 62 C. proc. pen..
Din interpretarea textelor de lege enunţate rezultă obligaţia instanţei de a reţine motivat care dintre probe exprimă adevărul şi să le înlăture, tot motivat, pe cele care nu îndeplinesc această condiţie. Soluţia pronunţată trebuie să se întemeieze pe întreg materialul probator administrat în cauză şi nu doar pe cel administrat nemijlocit în şedinţă publică ori pe interpretarea trunchiată sau preferenţială a unora dintre declaraţii, după cum nu pot fi ignorate nici probele administrate imediat după comiterea faptei.
Raportat la infracţiunile de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, în forma autoratului pentru inculpaţii R.I. şi R.A. şi a complicităţii pentru inculpaţii L.T. şi V.C., reţinute în cauză şi pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată, se constată că probele administrate până la acest moment procesual nu justifică soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă şi menţinută de instanţa de control judiciar.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost lămurite aspecte esenţiale pentru aflarea adevărului. Astfel cum au reţinut cele două instanţe, există dubii cu privire la împrejurarea că inculpaţii R.I. şi R.A., ajutaţi de inculpaţii L.T. şi V.C., ar fi întocmit în fals cele două înscrisuri sub semnătură privată cu scopul de a induce în eroare partea vătămată, respectiv, antecontractul de vânzare-cumpărare a imobilului situat în Focşani, str. B., aparţinând defunctului A.E.Z. şi chitanţa privind prin care se confirmă realizarea vânzării autoturismului marca M.B. către inculpatul R.A., cu suma de 31.500 euro, în raport de concluziile rapoartelor de expertiză grafică întocmite de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti şi Î. Bucureşti care, deşi nu au putut stabili autorul semnăturii de chitanţa pusă la dispoziţie de organele judiciare, nu l-au exclus pe defunctul A.E.Z. ca posibil autor iar cu privire la antecontractul de vânzare-cumpărare a imobilului nu s-a putut pronunţa întrucât materialul de comparaţie pus la dispoziţie de organele judiciare era o copie şi nu originalul; modalitatea în care s-au întocmit cele două acte, au fost remişi banii vânzătorului şi pasivitatea inculpaţilor R.I. şi R.A. pe timpul vieţii vânzătorului de a perfecta şi autentifica în condiţii legale actele ce le conferă calitatea de proprietari a bunurilor dobândite de la A.E.Z., conform înscrisurilor sub semnătură privată prezentate de aceştia imediat după deces.
Din situaţia de fapt reţinută de cele instanţe rezultă că, la data de 21 octombrie 2007 a fost întocmit, în prezenţa martorilor L.T. şi Vasile Costinel, antecontractul de vânzare-cumpărare între A.E.Z. şi R.I., prin care primul a înstrăinat inculpatului R.I. întreaga proprietate formată din imobil şi o suprafaţă de teren, situată pe str. B., pentru suma de 200.000 euro, fiind achitată la momentul semnării antecontractului suma de 190.000 euro, restul de 10.000 euro urmând a fi achitaţi la perfectarea şi autentificarea contractului, respectiv, la data de 01 iunie 2008.
S-a mai reţinut de către cele două instanţe că defunctul A.E.Z. date fiind relaţiile tensionate cu fiul său A.E., stabilit în străinătate, a intenţionat să se mute undeva la ţară şi, în acest context, a înstrăinat în ultima perioadă de timp mai multe bunuri (mobile şi imobile), procedând în aceeaşi modalitate, respectiv, prin postarea ofertei pe internet şi la rubrica anunţuri cu ajutorul martorului U.C. şi, ulterior, după găsirea cumpărătorului perfecta actele la notariat.
Apărările inculpaţilor R.I., V.C. şi L.T. că defunctul A.E.Z. dorea să vândă imobilul şi să se retragă la ţară, reţinute de către instanţa de apel ca variantă credibilă a derulării evenimentelor pe situaţia de fapt, susţinută în opinia instanţei de faptul că acesta mai înstrăinat şi alte bunuri în perioada anului 2007, întrucât se afla în relaţii tensionate cu fiul său - partea vătămată A.E. - şi de declaraţiile martorului B.C., cumnatul defunctului, nu au o justificare în probatoriul administrat în cauză, în condiţiile în care martorul M.I., fratele mamei părţii vătămate şi un apropiat al defunctului, atât în declaraţiile date la urmărire penală cât şi în faţa instanţei de judecată a arătat că nu cunoştea despre intenţia acestuia de vinde imobilul în care locuia, în condiţiile în care în urmă cu câteva luni de la data presupusei vânzări chiar defunctul i-a propus să se asocieze pentru a deschide un bar la parterul imobilului însă martorul l-a refuzat întrucât era stabilit în Germania unde avea un service auto, martorul relatând, totodată, că avea cunoştinţă de tranzacţiile imobiliare efectuate de defunct anterior acestei vânzări şi sumele obţinute de acesta.
Totodată, din declaraţiile martorului B.C., contradictorii atât în ceea ce priveşte vânzarea imobilului cât şi cea a autoturismului marca M.B. către inculpatul R.A., rezultă că defunctul i-a prezentat un antecontract de vânzare-cumpărare semnat de acesta şi i-a solicitat opinia cu privire la legalitatea actului dată fiind pregătirea sa de executor judecătoresc însă nu cunoaşte alte detalii, în condiţiile în care în declaraţia anterioară de la urmărire penală a arătat că nu a fost implicat în niciun fel în tranzacţie.
De asemenea, cele relatate de martorul B. referitor la modalitatea în care s-au realizat anunţul privind vânzarea imobilului, respectiv, de către defunct, sunt infirmate de martorul U.C. care a precizat că anunţul a fost dat de acesta pe internet fiind menţionat şi numărul său de telefon pentru a fi contactat de un eventual cumpărător.
Toate aceste împrejurări nu au fost lămurite de către instanţa de prim control judiciar, în condiţiile în care anunţurile de pe site-ul de vânzări şi cotidianul local "Z.V." au fost făcute de martorul U.C., care declară că a şi fost sunat de câţiva cumpărători în acest sens. Instanţa de apel nu a efectuat verificări pentru a reţine realitatea depoziţiilor martorului ce are relevanţă în a stabili intenţia defunctului de a realiza tranzacţia, având în vedere că martorul era un cunoscut al lui A.E.Z. iar din anunţurile postate pe sit-uri la data de 08 octombrie 2010 se constată că valoarea imobilului era diferită de cea la care s-a efectuat, în final, pretinsa vânzare cu inculpatul R.I. (valoarea imobilului publicată pe site-ul depus la dosar este de 600.000 euro şi respectiv 650.000 euro).
Verificarea acestor aspecte se impune având în vedere că la data de 12 octombrie 2007 defunctul a vândut martorului M.I. mai multe suprafeţe de teren, situate tot pe str. B., de 364 mp, 296 mp şi 202 mp cu preţul total de 65.000 euro, în baza unui contract vânzare-cumpărare autentificat la un notar public, fapt ce dovedeşte contrar celor reţinute de instanţă că defunctul realiza vânzarea într-un mod legal şi nu în baza unor acte sub semnătură privată.
Şi în ceea ce priveşte modalitatea de întocmire a antecontractului de vânzare-cumpărare şi remiterea sumei către defunct, se constată existenţa unor contradicţii între declaraţiile inculpaţilor R.I., L.T. şi V.C. care nu au fost lămurite de către instanţa de prim control judiciar.
Astfel, inculpatul R.I. a precizat, în declaraţiile date la urmărire penală şi în faţa instanţei de judecată , că după ce a aflat de pe internet de existenţa imobilului, l-a contactat pe A.E.Z., a discutat cu acesta şi după trei întâlniri s-au hotărât să încheie antecontractul de vânzare-cumpărare, care a fost întocmit de către jurista de la firma inculpatului, actul fiind semnat la domiciliul vânzătorului în prezenţa inculpaţilor V.C., ce a avut calitatea de martor din partea defunctului şi L.T., martor din partea lui R.I. Tot cu această ocazie s-au predat şi avansul de 190.000 euro din preţul total de 200.000 euro, restul sumei urmând a fi predată la perfectarea contractului. Deşi, inculpatul a precizat că la numărarea banilor au fost prezenţi şi cei doi martori, ulterior, în faţa instanţei a precizat că doar V.C. a fost de faţă la numărarea banilor, inculpatul L.T. a sosit mai târziu dar defunctul i-ar fi confirmat acestuia că "banii sunt ai mei iar casa a lui", referinduse la inculpatul R..
Referitor la susţinerile inculpatului R., instanţa de prim control judiciar nu a efectuat verificări pentru a stabili dacă acesta avea disponibilă suma de bani pentru a efectua acea tranzacţie, având în vedere că în declaraţia de la urmărire penală a precizat că banii proveneau din dividendele ridicate de la societatea comercială - Sucursala Măcin, după cum nu a efectuat niciun demers în vederea identificării persoanei care a întocmit antecontractul de vânzare-cumpărare în condiţiile în care inculpatul a precizat că a fost întocmit de jurista societăţii sale.
Audierea acestei persoane se impune cu atât mai mult cu cât martora R.M., sora inculpatului a precizat în declaraţia dată că ştie că fratele său, R.I., a cumpărat imobilul cu o sumă importantă de bani, că a fost sunată de acesta şi i-a cerut consultanţă juridică referitor la întocmirea unui înscris sub semnătură privată, martora fiind avocat de profesie, însă nu a participat la tranzacţie şi nu a întocmit antecontractul, or, în acest context este greu de acceptat că inculpatul ar fi apelat la juristul societăţii şi nu la o persoană apropiată din familie pentru întocmirea actului în condiţiile în care s-a interesat despre legalitatea/forţa juridică a unui eventual act sub semnătură privată (antecontract).
Cele două instanţe au mai reţinut pe situaţia de fapt că, la data de 21 aprilie 2008 a fost întocmită o chitanţă prin care se confirmă realizarea vânzării autoturismului marca M.B. de către defunctul A.E.Z. către inculpatul R.A. pentru suma de 31.500 euro, act întocmit în prezenţa martorului U.C.
Instanţa de apel a apreciat că susţinerile părţii vătămate A.E. referitoare la modalitatea dubioasă a întocmirii chitanţei sub semnătură privată prin care s-a înstrăinat autoturismul marca M.B. la data de 21 aprilie 2008, sunt infirmate de probatoriul administrat, respectiv, declaraţiile martorului U.C., a martorului B.C. şi concluziile rapoartelor de expertiză judiciară care nu îl exclud pe A.E.Z. ca posibil autor şi care atestă realitatea tranzacţiei încheiate cu inculpatul R.A.
Din lecturarea acestor declaraţii date în faza de urmărire penală şi a judecăţii , se constată că aspectele relatate de cei doi martori sunt contradictorii atât cu privire la prezenţa martorului U.C. la semnarea chitanţei, în sensul că acesta a declarat, iniţial, că a fost prezent iar, ulterior, a negat prezenţa sa la momentul semnării actului arătând că s-a aflat în curte pentru a da de mâncare la câine, cât şi cu privire la folosirea autoturismului de către martorul B. imediat după decesul lui A.E.Z.
Martorul B.C. a declarat că ştia că A.E.Z. s-a împrumutat de la R.A. de mai multe ori şi că acumulat datorii, situaţie în care l-a sfătuit pe inculpat să-i cumpere autoturismul deoarece A. avea permisul suspendat, lucru pe care inculpatul l-a şi întreprins însă, din lipsă de spaţiu, maşina a rămas în curtea lui A.E.Z. fiind condusă şi de către martorul U.C. În aceste împrejurări după decesul lui A.E.Z., martorul a făcut un schimb de maşină cu inculpatul R.A. şi a condus autoturismul acestuia cumpărat de la defunct. Susţinerile martorului B. sunt infirmate însă de către martorul U.C. care nu declarat că ar fi condus în vreo împrejurare autoturismul lui A.E.Z.
În susţinerea afirmaţiilor părţii vătămate şi în contradicţie cu susţinerile celor doi martori privind împrejurările în care s-a încheiat vânzarea autoturismului sunt declaraţiile martorilor M.I., vecin cu A.E.Z. şi D.I., persoană care avea depozitate materiale şi utilaje în curtea imobilului defunctului, din care rezultă că autoturismul lui A.E.Z. marca M.B. s-a aflat în curtea imobilului până la decesul acestuia, fiind condus de A.E.Z. care obişnuia să meargă la pescuit, potrivit declaraţiilor lui D.I.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, într-adevăr defunctul A.E.Z. a fost condamnat la o pedeapsă cu suspendare condiţionată pentru o infracţiune la regimul circulaţiei, aşa cum susţine inculpatul R.A. în apărarea sa, însă această faptă a fost comisă de defunct la data de 12 noiembrie 2007, or, pretinsa vânzare s-a realizat la data de 21 aprilie 2008, la o zi după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a defunctului , împrejurare care nu poate fi apreciată ca favorabilă în aprecierea bunei credinţe a inculpatului R.A., aşa cum a reţinut instanţa de apel.
Mai mult, se constată că din situaţia de fapt reţinută de către instanţa de prim control judiciar rezultă că A.E.Z. a efectuat mai multe tranzacţii imobiliare în cursul anului 2007 din care a obţinut sume importante de bani, iar potrivit depoziţiilor martorilor M.I. şi D.I. acesta era o persoană liniştită, mergea la pescuit şi, ca atare, nu ar fi avut nevoie să se împrumute de bani pentru a-şi asigura cele necesare traiului aşa cum au susţinut martorul B. şi inculpatul R.A. Instanţa de apel nu a lămurit nici această împrejurare, după cum nu a lămurit nici împrejurarea privind situaţia financiară a inculpatului R.A. pentru aprecia în ce măsură acesta avea posibilitatea remiterii acestor pretinse împrumuturi către defunct şi achiziţionării ulterioare a autoturismului, pentru o diferenţă de 7000 euro.
Totodată, instanţa de apel nu a lămurit nici împrejurarea în care martorul B. a încheiat o altă poliţă de asigurare la inculpatul L.T., pentru autoturismul cumpărat de inculpatul R.A. de la A.E.Z. în condiţiile în care poliţa de asigurare RCA pentru maşină era valabilă 04 noiembrie 2008 la SC A.T.
În susţinerea aprecierilor asupra realităţii celor consemnate în chitanţa încheiată la data de 21 aprilie 2008, instanţa de apel a dat o relevanţă deosebită concluziilor rapoartelor de expertiză grafică efectuate în cauză, care nu îl exclud pe defunct ca posibil autor al semnăturii de la rubrica "vânzător". Este de reţinut însă, că expertiza ca orice alt mijloc de probă, nu are forţă probantă deosebită, aşa încât şi acesta este supusă aprecierii prin prisma examinării tuturor probelor administrate în cauză.
Având în vedere că, în cauză, există anumite contradicţii în declaraţiile martorilor care au cunoscut împrejurările în care s-a întocmit înscrisul sub semnătură privată, concluziile acestor expertize urmează a fi apreciate de către instanţa de apel după lămurirea aspectelor contradictorii referitoare la situaţia de fapt şi prin coroborarea cu întreg probatoriul administrat.
Prin urmare, ceea ce trebuie lămurit în prezenta cauză sunt împrejurările în care s-au încheiat cele două acte - antecontractul de vânzare-cumpărarea a imobilului unde locuia defunctul şi chitanţa privind vânzarea autoturismului -, fapt ce impune stabilirea cu certitudine a intenţiei de vânzarea a lui A.E.Z., participarea inculpaţilor la încheierea actelor, remiterea banilor către vânzător şi stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei lor, lămurirea împrejurării privind pasivitatea cumpărătorilor care nu au depus diligente pentru perfectarea/autentificarea actelor întocmite sub forma de înscrisuri sub semnătură pe timpul vieţii lui A.E.Z., aspecte asupra cărora declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi ale inculpaţilor sunt contradictorii iar concluziile rapoartelor de expertiză nu pot da lămuriri asupra autorului semnăturii de la rubrica vânzător, posibilităţile financiare ale inculpaţilor R.I. şi R.A. de la momentul încheierii actelor pentru a se putea aprecia asupra remiterii efective a sumelor stipulate în cele două înscrisuri către vânzător. Se constată că, materialul probator administrat până la acest moment în cauză este contradictoriu şi nu stabileşte cu claritate şi certitudine împrejurările săvârşirii faptelor. Ca atare, Înalta Curte apreciază că pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele esenţiale, astfel încât, din analiza coroborată a tuturor probelor să poată fi reţinută cu certitudine vinovăţia sau nevinovăţia inculpaţilor R.I., R.A., L.T. şi V.C. în săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, sub forma autoratului şi a complicităţii, este necesar ca instanţa de apel să suplimenteze probatoriul administrat în cauză.
Astfel, pentru stabilirea situaţiei de fapt şi a împrejurărilor concrete a încheierii celor două acte de vânzare-cumpărare se impune reaudierea inculpatului R.I. şi a inculpaţilor L.T. şi V.C. care au participat în calitate de martori la întocmirea antecontractului de vânzare-cumpărare prin care se pretinde că s-a înstrăinat imobilul situat în Focşani, str. B. şi la întocmirea chitanţei prin care se confirmă realizarea vânzării autoturismului marca M.B.
Totodată audierea acestora se impune şi pentru a lămuri împrejurările în care s-a realizat remiterea banilor de către inculpaţi lui A.E.Z., având în vedere existenţa unor contradicţii în depoziţiile lor şi care nu au fost lămurite de către instanţă.
Se impun a fi efectuate verificări în legătură cu anunţurile publicitare făcute de A.E.Z. prin intermediul martorului U.C., pentru a stabili intenţia defunctului de a vinde imobilul în care locuia şi a putea constata în ce împrejurări a fost contactat de către inculpatul R.I., având în vedere că martorul nu îşi mai aminteşte cu exactitate cum a realizat aceste anunţuri, deşi, declară că a fost contactat telefonic de anumiţi cumpărători iar anunţurile aflate la dosarul cauzei şi datate 08 octombrie 2007 fac referire la un alt preţ decât preţul de vânzare stipulat în antecontractul de vânzare-cumpărare şi pretins a fi remis de inculpat.
De asemenea, faţă de apărarea formulată de inculpatul R.I. privind întocmirea antecontractului de către jurista societăţii şi efectuarea plăţii din dividendele obţinute de la societate comercială - Sucursala Măcin, se impun a fi făcute verificări în acest sens şi audierea juristei societăţii în legătură cu împrejurările întocmirii actului.
Totodată, faţă de aspectele contradictorii din declaraţiile martorilor U.C. şi B.C. cu privire la încheierea chitanţei de vânzare a autoturismului se impune reaudierea acestora şi efectuarea unor eventual confruntării între aceştia şi inculpatul R.A.
Aspectele contradictorii din declaraţiile inculpaţilor referitoare la modalitatea în care au acceptat încheierea unor acte sub semnătură privată, pasivitatea acestora de perfecta la notar actele întocmite şi modalitatea în care au acţionat după decesul lui A.E.Z. impun efectuarea de verificări de către instanţă pentru a stabili veniturilor obţinute de inculpaţii R.I. şi R.A. la data încheierii celor două acte şi a dovedi posibilitatea achitării sumelor menţionate ca preţ al vânzării bunurilor dobândite.
Toate aceste considerente fundamentează aprecierea că instanţa de apel nu a stabilit o situaţie de fapt care să fie susţinută de probatoriile administrate şi care să justifice soluţia pronunţată în cauză de către instanţa de fond, cercetarea judecătorească este incompletă sub acest aspect, hotărârea pronunţată nefiind convingătoare, de natură să determine aprecierea că cele hotărâte sunt juste.
Faţă de această soluţie care se impune în cauză, Înalta Curte nu va mai analiza motivul de recurs invocat de parchet şi partea civilă A.E., cu privire la greşita aplicare a legii raportat la temeiul juridic în baza căruia s-a dispus achitarea inculpaţilor, după cum nu va mai analiza nici celelalte critici formulate de către recurentul intimat inculpat R.A. privind soluţionarea cererii de probatorii şi de ridicare a măsurii sechestrului asigurător asupra autoturismului, aspecte pe care instanţa de apel urmează a le analiza cu ocazia rejudecării cauzei.
Având în vedere interpretarea şi aplicarea de către Curtea europeană a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul că după o hotărâre de achitare instanţa de recurs nu poate dispune pentru prima dată condamnarea, fără ascultarea inculpatului şi fără a i se da posibilitatea administrării de probe în apărare, precum şi dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen., care stabilesc că Înalta Curte nu rejudecă după casare când este necesară administrarea de probe, se vor admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, partea civilă A.E. şi inculpatul R.A. împotriva Deciziei penale nr. 126/A din 29 mai 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Se va casa decizia penală atacată şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, respectiv la Curtea de Apel Galaţi.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului vor rămâne în sarcina statului iar onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, pentru recurentul intimat inculpat R.A. şi pentru intimaţii inculpaţi L.T., V.C. şi R.I., în sumă de câte 50 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lăngă Curtea de Apel Galaţi, de partea civilă A.E. şi de inculpatul R.A. împotriva Deciziei penale nr. 126/A din 29 mai 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează decizia penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Curtea de Apel Galaţi.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, pentru recurentul intimat inculpat R.A. şi pentru intimaţii inculpaţi L.T., V.C. şi R.I., în sumă de câte 50 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de parchet, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4145/2012. Penal. Traficul de droguri (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4135/2012. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... → |
|---|
