ICCJ. Decizia nr. 4221/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4221/2012
Dosar nr. 8193/97/2011/a7
Şedinţa publică din 19 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele;
Prin încheierea de şedinţă din 10 decembrie 2012 a Curţii de Apel Alba lulia - Secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. 8193/97/2011 în baza art. 300 2 raportat la art. 160b C. proc. pen., a fost menţinută arestarea preventivă a inculpatului T.G., în prezent aflat în Penitenciarul Aiud.
Deliberând asupra măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul T.G., instanţa, conform dispoziţiilor art. 160b raportat la art. 300 C. proc. pen. , a constat că acesta a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv şi condamnat în prezenta cauză în primă instanţă la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 105 din 04 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Hunedoara - Secţia Penală pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 25 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., de art. 25 C. pen. raportat la art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 şi de art. 25 C. pen. raportat la art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002.
Prin aceeaşi sentinţă a fost achitat inculpatul T.G. pentru infracţiunea prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. ( 1) şi (2) C. pen. şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 221 C. pen. raportat la art. 208 alin. (1) C. pen. raportat la art. 209 alin. (4) C. pen.
S-a menţinut, în baza art. 350 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului.
Prin încheierea de şedinţă din 25 iunie 2012 instanţa de apel a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului T.G. , şi a menţinut arestarea preventivă a acestuia. Măsura arestării preventive a fost menţinută, în condiţiile art. 3002 C. proc. pen., prin încheierile de şedinţă din 9 august 2012, 24 septembrie 2012 şi 5 noiembrie 2012.
Totodată, instanţa a reţinut că, la ultima verificare a măsurii arestării preventive a inculpatului - respectiv prin încheierea din 5 noiembrie 2012 - a apreciat că, urmând a fi audiaţi martorii propuşi de inculpat, în apărarea sa, pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului şi pentru a nu exista riscul influenţării acestor martori se impune în continuare privarea de libertate a inculpatului T.G.
Împrejurarea că ar fi dispărut temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive, neexistând probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică nu poate fi susţinută, acest pericol rezultând din natura şi gravitatea faptelor presupus a fi fost comise ( astfel după cum rezultă din actul de sesizare), din împrejurările concrete, presupuse de realizare a faptelor şi contribuţia reţinută în sarcina inculpatului - aceea de iniţiator şi coordonator al activităţii - din cuantumul ridicat al prejudiciului pretins a fi fost cauzat.
În ceea ce priveşte durata acestei măsuri, instanţa s-a reţinut că termenul rezonabil al arestării preventive în cursul judecăţii în apel şi în recurs se examinează prin prisma art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ţinând seama de criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, constând în complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi al autorităţilor. în speţă, infracţiunile deduse judecăţii sunt încadrate în Codul penal şi în legi speciale, vizând în mod general şi abstract şi criminalitatea organizată, cadrul procesual se referă la 5 inculpaţi şi a necesitat efectuarea de demersuri în vederea obţinerii de informaţii şi cu privire la stadiul cercetărilor în Olanda, răspunsurile fiind comunicate în faţa instanţei de apel (filele 76-77, din vol. l, 218 din vol-ll).
Invocarea principiului egalităţii de tratament juridic s-a reţinut de asemenea că nu este justificată, întrucât, măsura arestării preventive este o măsură individuală care se ia faţă de fiecare inculpat raportat la criteriile enunţate de art. 136 alin. ultim C. proc. pen., instanţa putând dispune în aceeaşi cauză luarea unor măsuri preventive diferite sau chiar a niciuneia dintre ele în cazul anumitor inculpaţi.
Or, raportat la împrejurările în care se pretinde că au fost săvârşite faptele de către inculpat, la faptul că acesta s-a sustras iniţial de la urmărirea penală, Curtea de apel constată că inculpaţii din prezenta cauză nu trebuie să beneficieze de acelaşi tratament juridic, atâta timp cât situaţia acestora, raportat la criteriile stabilite de art. 136 alin. (8) C. proc. pen. nu este identică.
În ceea ce priveşte cererea formulată de inculpat cu privire la înlocuirea măsurii arestării preventive, instanţa de control judiciar a constatat că, pe de o parte temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive nu au încetat şi nu s-au schimbat, iar pe de altă parte necesitatea protejării unui interes precumpănitor general al societăţii primează ocrotirii celui privat al inculpatului, iar instituirea unor măsuri preventive alternative, deşi analizate, sunt considerate insuficiente pentru protejarea interesului public ce impune detenţia.
Pentru toate aceste motive, constatând că măsură arestării preventive a fost luată cu aplicarea corectă a prevederilor legale, că temeiurile care au determinat arestarea inculpatului subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a acestuia, pentru buna desfăşurare a procesului penal, instanţa a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului a respins cererea formulată de acesta privind înlocuirea acestei măsuri cu cea a obligării de a nu părăsi ţara.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termen legal, recurs inculpatul T.G. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de şedinţă atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 14 decembrie 2012, sub numărul 8193/97/2011/a7.
La termenul fixat pentru soluţionarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 3856 C. proc. pen., înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Astfel, înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen. , în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa sesizată este datoare să verifice în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160b alin. (3) din acelaşi cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune prin încheiere motivată menţinerea stării de arest.
Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului T.G. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de infracţiunilor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 25 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. ; art. 10 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 221 C. pen. raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (4) C. pen.; art. 25 C. pen. raportat la art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002; art. 25 C. pen. raportat la art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că l-a determinat pe inculpatul M.C. să inducă in eroare pe partea civilă SC H. SA cu ocazia încheierii contractului de vânzare - cumpărare a utilajului C. ce face obiectul dosarului, în sensul de a ascunde provenienţa utilajului din furt, producând părţii vătămate un prejudiciu de 210.000 euro, în aceea că l-a determinat pe inculpatul M. C. să transfere in contul inculpaţilor D.Z.A. şi T. C.A. sume de bani declarând funcţionarilor bancari o altă provenienţă a banilor decât cea reală, precum şi în aceea că l-a determinat pe inculpaţii D.Z.A. şi T.C.A. să primească in conturile lor şi apoi să retragă sume de bani provenind din comiterea infracţiunii de înşelăciune şi cu privire la care au declarat funcţionarilor bancari o altă provenienţă decât cea reală.
Cu referire la cauza, înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptei şi de importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârşirea unor infracţiuni grave, precum şi de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a actului de justiţie, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecăţii şi executării pedepsei.
De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată şi de existenţa, pe lângă cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. şi a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa C.E.D.O. (Letellier c Franţei), prin care a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă. Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă şi că menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menţinerea arestului preventiv în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.
În jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea şi desigur, menţinerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franţei).
Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiţii, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acesta având obligaţia de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându- se în dispoziţiile legii precum şi în prevederile art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Având în vedere probatoriul administrat şi soluţia pronunţată de tribunal, înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menţinerea acestei măsuri de către instanţa de apel este pe deplin justificată în raport cu dispoziţiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Pentru aceste considerente, înalta Curte evaluând gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat de instanţa de fond, modul şi circumstanţele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranţă care ar putea fi declanşată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual şi real pentru ordinea publică.
Faţă de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat , recursul declarat de inculpatul T.G. împotriva încheierii din 10 decembrie 2012 a Curţii de Apel Alba lulia - Secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. 8193/97/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 19 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 548/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4172/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
