ICCJ. Decizia nr. 4254/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4254/2012
Dosar nr. 36601/3/2010/a1
Şedinţa publică din 27 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 20 decembrie 2012 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.R.F.
În considerentele acestei hotărâri s-au reţinut următoarele:
La data de 28 iulie 2010 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Structura Centrală a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului C.R.F., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (aderare grup criminal organizat), art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26 C. pen. rap. la art. 288 alin. (1) C. pen., art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 85 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.
În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut în esenţă că inculpatul C.R.F.n în perioada august - septembrie 2009 a aderat şi sprijinit grupul criminal organizat de inculpatul M.R.I. în scopul inducerii în eroare prin mijloace frauduloase a mai multor persoane juridice; în perioada august - septembrie 2009, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în mod nemijlocit (autor) şi cu intenţie a înlesnit şi ajutat (complice) în mod repetat la inducerea în eroare a mai multor societăţi comerciale, (SC A. SA Slatina ş.a.) prin preluarea în mod fraudulos, de comenzi de transport rutier de mărfuri, urmate de valorificarea bunurilor respective şi însuşirea sumelor de bani obţinute; în cursul anului 2009, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a dat inculpatului U.M.D. fotografia sa tip buletin, în vederea confecţionării de către inculpatul C.M., a cărţii de identitate false, pe numele de „R.C.C.", în 11 august 2009, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a folosit cartea de identitate falsă, pe numele de „R.C.C." atât la intrarea cât şi la ieşirea din SC A. SA; în data de 11 august 2009, a condus pe drumurile publice capul tractor marca I. având aplicate numerele de înmatriculare false B-XX-XXX şi în data de 16 septembrie 2009 l-a ajutat pe inculpatul U.M. să conducă capul tractor având nr. de înmatriculare false B-XX-XXX; în data de 11 august 2009, a condus pe drumurile publice semiremorca marca K., având aplicate numerele de înmatriculare false B-XX-XXX şi în data de 16 septembrie 2009 l-a ajutat pe inculpatul U.M. să tracteze semiremorca K. având nr. de înmatriculare false B-XX-XXX.
Prin sentinţa penală nr. 516 din 01 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi a art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. a fost condamnat inculpatul C.R.F., la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de aderare la un grup infracţional organizat, 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii continuate de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., a art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., a art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. şi a art. 80 C. pen., 2 luni închisoare pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 26 rap. la art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) rap. la art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii continuate de uz de fals prev. de art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., a art. 74 alin. (1) lit. a) rap. la art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. şi a art. 80 C. pen., 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii continuate de tractare pe drumurile publice a unei remorci cu număr fals de înmatriculare, prev. de art. 85 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., a art. 74 alin. (1) lit. a) rap. la art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. şi a art. 80 C. pen.
În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele anterior menţionate, inculpatul urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, sporită la 7 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului C.R.F.
Ca urmare a apelurilor declarate de inculpaţii C.R.F., B.G., U.M.D., M.l.R., C.G.F. şi de partea civilă SC A.R.A.V.I.G. SA, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 11 august 2011.
Începând cu data de 22 august 2011 şi până la termenul de judecată din 08 noiembrie 2012 Curtea a apreciat că se impune privarea în continuare de libertate a inculpatului C.R.F., menţinând succesiv măsura arestării preventive în raport de dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
În toată această perioadă de timp cauza s-a amânat în vederea obţinerii relaţiilor de la I.G.P.R. - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional INTERPOL, cât şi pentru citarea inculpatului C.G.F. prin Ministerul Justiţiei, aflat în Penitenciarul Central Macedonia - Nigrita, Grecia.
Pentru termenul de judecată din 13 decembrie 2012, Ministerul Justiţiei, Direcţia Drept Internaţional - Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în Materie Penală, prin adresa nr. 111766/DG/2012 a comunicat că cererea de comisie asistenţă judiciară internaţională, formulată în Dosarul nr. 36601/3/2010 având ca obiect comunicarea de acte judiciare inculpatului C.G.F., necesită un termen de 50 de zile.
În acest context, Curtea în raport de dispoziţiile Convenţiei Europene de Asistenţă Judiciară în Materie Penală adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, cât şi faţă de solicitarea Ministerului Justiţiei a acordat un nou termen pentru judecarea apelurilor la data de 14 februarie 2013, în vederea citării inculpatului C.G.F. la Penitenciarul Central Macedonia - Nigrita, Grecia.
Revenind la măsura arestării preventive a inculpatului C.R.F., dispusă la data de 06 octombrie 2010, Curtea în majoritate a constatat că după 2 ani, 7 luni şi 14 zile, s-a schimbat temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., avut în vedere la luarea acestei măsuri.
Acest argument a avut la bază în primul rând art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. în care se stipulează: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală, îndreptată împotriva sa".
Or, de la data înregistrării cauzei pe rolul Curţii, la 11 august 2011 şi până în prezent, ca urmare a lipsei de procedură cu inculpatul C.G.F., aflat în Penitenciarul Central Macedonia - Nigrita, Grecia, inculpatul C.R.F. a manifestat recunoştinţă şi regret faţă de faptele pentru care s-a dispus condamnarea sa în primă instanţă.
Curtea în majoritate, a apreciat că susţinerea procurorului de şedinţă în sensul existenţei suspiciunii că inculpatul C.R.F., o odată pus în libertate poate să continue activitatea infracţională, nu este însoţită de indicii temeinice, în condiţiile în care acesta se află la primul conflict cu legea penală.
În ceea ce priveşte criteriile de apreciere a caracterului rezonabil al arestării preventive, Curtea Europeană în jurisprudenţa sa (a se vedea hotărârea din 21 februarie 2008, cauza Mastskus c. Rusiei, hotărârea din 19 februarie 2008, cauza Yalcin c. Turciei), a statuat următoarele:
În primul rând, caracterul rezonabil al unei perioade de detenţie nu poate fi apreciat în abstracto, ci de la caz la caz, în funcţie de trăsăturile specifice ale acestuia.
În al doilea rând, este datoria autorităţilor judiciare să se asigure că într-o cauză determinantă, arestarea preventivă nu depăşeşte o perioadă rezonabilă.
De asemenea în cauza Cenoiu c. României, hotărârea din 04 octombrie 2010, Curtea Europeană a arătat că „nici complexitatea cauzei şi nici comportamentul reclamantului nu explică durata procedurii privită în ansamblul său care nu corespunde cerinţei termenului rezonabil".
Dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 10 din Legea nr. 304/2004, prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Deşi în C. proc. pen. nu există nici o dispoziţie cu privire la dreptul persoanei la un proces desfăşurat într-un termen rezonabil, Curtea a apreciat că una din garanţiile procesuale înscrise în jurisprudenţa Curţii Europene, este reflectată în dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 145 C. proc. pen., respectiv înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
În consecinţă, Curtea în majoritate a constatat că sunt incidente aceste dispoziţii în ceea ce-l priveşte pe inculpatul C.R.F. dispunând astfel înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi ţara.
În opinie minoritară, s-a arătat că astfel, cum în mod corect au fost şi concluziile Ministerului Public în cauză există probe şi indicii temeinice, care generează presupunerea rezonabilă că inculpatul C.R.R. a săvârşit faptele reţinute în sarcina sa, aşa încât, susţinerea contrară vizând acest aspect nu poate fi primită; în acest context, se evidenţiază un probatoriu bogat, administrat împotriva tuturor inculpaţilor din speţa dedusă judecăţii (în număr de 7 inculpaţi), în ambele faze ale procesului (urmărire penală şi cercetare judecătorească), dar se impune a se avea în vedere şi recunoaşterea (chiar dacă nuanţată), a unora dintre inculpaţi.
Temeiurile care au fundamentat luarea - faţă şi de inculpatul C.R.F. (alături de ceilalţi 6 coinculpaţi) a celei mai grave măsuri preventive, la data de 6 mai 2010 (M.A.P. nr. 142/UP/2010, emis de T.B.-S.I pen.), au fost cele prevăzute de dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.; ulterior, această măsură a fost prelungită şi menţinută succesiv de către instanţe, care au reţinut - în esenţă - că aceste temeiuri subzistă şi impun în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România la data de 20 iunie 1994 stipulează necesitatea existenţei unor motive rezonabile ele a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracţiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate şi caracterul său nearbitrar.
În hotărârea Murray v. Regatul Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că dacă sinceritatea şi temeinicia unei bănuieli constituiau elementele indispensabile ale rezonabilitătii sale, această bănuială nu putea privită ca una rezonabilă decât cu condiţia ca ea să fie bazată pe fapte sau informaţii, care ar stabili o legătură obiectivă între suspect şi infracţiunea presupusă. În consecinţă, nici o privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiţie, o simplă asociere de idei sau de prejudecăţi (etnice, religioase sau de altă natură), indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracţiuni.
Însă, deşi faptele probatorii care ar putea da naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare (Calejja v. Malta), se constată că prin sentinţa penală nr. 516 din 1 iulie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, inculpatul a fost deja condamnat la o pedeapsă rezultantă (pentru cele 6 fapte reţinute) de 7 ani şi 6 luni închisoare, cu executare în regim penitenciar, fiind cert că această hotărâre nu este definitivă, ea nu poate fi exclusă din apreciere, întrucât respectiva condamnare nu s-a bazat doar pe indicii, ci pe probe.
În cauză, în opinie minoritară, s-a constatat faptul că atât în momentul luării măsurii privative de libertate, cât şi pe parcursul acesteia, indiciile temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen. ale săvârşirii de către inculpat a infracţiunii imputate existau şi au persistat, ele decurgând din materialul probator administrat în cauză.
Pe de altă parte, în cauză există situaţia prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv inculpatul a comis fapte pentru care legea prevede pedepse mai mari de 4 ani închisoare şi există probe certe că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. În ceea ce priveşte această ultimă condiţie, s-a arătat faptul că aprecierea pericolului pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatului îl prezintă nu trebuie făcută - evident - prin abstracţie de gravitatea faptelor a căror săvârşire i se impută. Sub acest aspect, existenţa pericolului poate rezulta, între altele şi din însuşi pericolul social al infracţiunii deduse judecăţii, de reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii corespunzătoare faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Drept urmare, cum la stabilirea pericolului pentru ordinea publică nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului, ci şi date referitoare la faptă, nu de puţine ori acestea fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale nu poate justifica reţinerea unui grad de pericol social redus, de natură a permite punerea în libertate a acestuia sub orice formă. Se constată faptul că activitatea infracţională desfăşurată de către inculpat cuprinde mai multe infracţiuni continuate, inculpatul, cunoscând caracterul ilicit al acţiunilor sale şi cu toate acestea continuând comiterea acestora, ceea ce induce ideea că inculpaţii ar fi continuat desfăşurarea activităţii infracţionale în situaţia în care aceasta nu ar fi fost întreruptă prin privarea lor de libertate.
În prezenta cauză, s-a constatat faptul că inculpaţii au conlucrat în desfăşurarea activităţii infracţionale, fiecare având roluri prestabilite neconjuncturale, inculpatul M.R.I., ocupându-se de procurarea ofertelor de transport de pe site-ul Bursei Transport Mărfuri, inculpatul C.M. - de contrafacerea cărţilor de identitate, inculpaţii U.D.M. şi B.G. punând la dispoziţie mijloacele de transport, iar inculpaţii C.G. şi C.R.F. deplasându-se la punctul de încărcare a mărfii şi încărcând marfa. De asemenea, instanţa a avut în vedere vechimea relaţiilor dintre participanţi, structura infracţională fiind dezvoltată în timp.
În concret, s-a considerat că faptele inculpatului prezintă un grad ridicat de pericol social, avându-se în vedere gradul de implicare al acestuia în activitatea infracţională dedusă judecăţii, amploarea ilicitului penal comis, cuantumul prejudiciului produs sau care s-ar fi putut produce.
De altfel, arestarea inculpatului corespunde scopului prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se pentru o bună desfăşurare a procesului penal şi că aceasta nu a depăşit o durată rezonabilă până la acest moment.
Într-adevăr, potrivit art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale privarea de libertate nu trebuie să depăşească un termen rezonabil. Curtea a menţionat în repetate rânduri că:
„Continuarea încarcerării nu se justifică, într-o speţă concretă, decât dacă indici concreţi manifestă o adevărată exigenţă a interesului public ce prevalează, în pofida prezumţiei nevinovăţiei, asupra regulei de respectare a libertăţii individuale" (Neumeister c. Austria).
Persistenţa motivelor rezonabile de a presupune că persoana arestată a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii menţinerii în detenţie, dar nu este suficientă; Curtea trebuie să mai stabilească dacă şi alte motive invocate de autorităţile judecătoreşti continuă să legitimeze privarea de libertate. Când ele se dovedesc a fi „pertinente" şi „suficiente", ea verifică în plus dacă autorităţile naţionale competente au manifestat o „promtitudine particulară" la administrarea procesului (Assenov c. Bulgaria).
Începutul perioadei de detenţie luată în considerare de judecătorii de la Strasbourg corespunde momentului reţinerii şi se încheie în momentul eliberării. Conform judecătorilor de la Strasbourg, noţiunea de „termen rezonabil" trebuie să fie interpretată în lumina datelor concrete ale fiecărui caz şi nu trebuie să depindă de un termen maximal fixat in abstracto.
În speţă, este adevărat că inculpatul a fost privat de libertate începând cu data de 6 mai 2010, însă organele judiciare investite cu soluţionarea prezentei cauze au dat dovadă de diligentă sporită în administrarea probatoriului necesar justei soluţionări a cauzei, dar procedurile sunt îngreunate tocmai de pluralitatea de fapte şi făptuitori, de complexitatea cauzei, neexistând niciun fel de culpă din partea autorităţilor.
În raport de elementele arătate anterior - în opinie minoritară - s-a apreciat că nici o altă măsură preventivă, dispusă în privinţa inculpatului C.R.F. nu este aptă să asigure buna desfăşurare a procesului penal astfel că se impune menţinerea măsurii arestării preventiv. În termenul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală, a declarat recurs împotriva încheierii din 20 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, solicitând revocarea înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor.
Examinând încheierea atacată în raport de criticile formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Din actele dosarului se reţine că inculpatul, în perioada august - septembrie 2009, a aderat şi sprijinit grupul criminal organizat de inculpatul M.R.I. în scopul inducerii în eroare prin mijloace frauduloase a mai multor persoane juridice. Astfel, a preluat în mod fraudulos, comenzi de transport rutier de mărfuri, urmate de valorificarea bunurilor respective şi însuşirea sumelor de bani obţinute. Tot în aceeaşi perioadă, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a dat inculpatului U.M.D. fotografia sa tip buletin, în vederea confecţionării de către inculpatul C.M., a cărţii de identitate false, pe numele de0 „R.C.C.” folosind această cartea de identitate falsă, atât la intrarea cât şi la ieşirea din SC A. SA. S-a mai reţinut că în data de 11 august 2009, a condus pe drumurile publice capul tractor marca I. având aplicate numerele de înmatriculare false B-XX-XXX şi în data de 16 septembrie 2009 l-a ajutat pe inculpatul U.M. să conducă capul tractor având numere de înmatriculare false B-XX-XXX. Apoi, în data de 11 august 2009, a condus pe drumurile publice semiremorca marca K., având aplicate numerele de înmatriculare false B-XX-XXX şi în data de 16 septembrie 2009 l-a ajutat pe inculpatul U.M. să tracteze semiremorca K. având numere de înmatriculare false B-XX-XXX.
Arestarea preventivă a fost dispusă în temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen., în considerarea existenţei unor indicii serioase în sensul vinovăţiei persoanelor în cauză şi a necesităţii protejării ordinii publice de prejudiciile cauzate prin infracţiunea de care era acuza inculpatul.
Ulterior, arestarea preventivă a fost menţinută prin sentinţa penală nr. 516 din 01 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Il-a penală, prin care inculpatul C.R.F. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 7 ani şi 6 luni, şi prin încheieri de şedinţă succesive, de către Curtea de Apel Bucureşti.
Înalta Curte, analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive şi având în vedere faptele reţinute în sarcina inculpatului, stadiul procesual în care se află cauza precum şi scopul urmărit de inculpat în săvârşirea infracţiunii, apreciază că acestea se menţin şi în prezent şi impun în continuare privarea de libertate, existând indicii temeinice şi suficiente, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 143 C. proc. pen., că inculpatul a comis faptele pentru care a fost cercetat şi dedus judecăţii.
Înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură restrictivă de libertate se poate dispune, astfel cum prevede art. 139 alin. (1) C. proc. pen., atunci când temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive s-au schimbat.
Astfel, în aprecierea subzistenţei temeiurilor care au stat la baza arestării preventive, Înalta Curte va avea în vedere situaţia de fapt, gravitatea faptelor, consecinţele acestora, gradul de implicare al inculpatului în ansamblul activităţilor infracţionale desfăşurate, precum şi stadiul procesual al cauzei. Atitudinea inculpatului de regret cu privire la faptele săvârşite, nu justifică înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură mai puţin restrictivă de libertate, în contextul în care până în acest moment procesual nu au fost aduse probe care să determine convingerea instanţei că măsura arestării preventive nu se mai impune. Implicarea inculpatului în activitatea reţinută nu a fost conjuncturală, accidentală, pentru a putea acorda o pondere importantă regretului manifestat de acesta faţă de faptele săvârşite în raport de materialul probator existent la dosar şi consecinţele produse.
Se constată că atât din punct de vedere al probatoriului administrat cât şi al faptelor reţinute în sarcina inculpatului, fără a afecta prezumţia de nevinovăţie care subzistă chiar şi în cazul intervenţiei unei hotărâri judecătoreşti de condamnare nedefinitivă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc. pen. astfel încât să se impună înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură mai puţin restrictivă de libertate.
Înalta Curte mai constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, în cauză fiind pronunţată o hotărâre de condamnare nedefinitivă.
Perioada de detenţie scursă până în prezent, nu poate fi judecată ut singuli doar prin prisma duratei în sine, ci trebuie privită în contextul procesual, având în vedere natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina inculpatului, modalitatea în care acestea au fost comise, toate acestea justificând temerea că, pus în libertate, se poate crea în rândul opiniei publice un sentiment de insecuritate şi de neîncredere în activitatea justiţiei.
Înalta Curte apreciază că raportat la stadiul procesual şi faţă de natura infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului se impune menţinerea măsurii arestării preventive, măsura obligării de a nu părăsi localitatea cu respectarea obligaţiilor prevăzute la art. la art. 145 alin. (11) şi alin. (12) C. proc. pen., nefiind suficientă pentru garantarea bunei desfăşurări a procesului penal.
Ca atare, detenţia provizorie este licită, fiind respectate atât exigenţele ce decurg din legea internă, cât şi cele prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, impunându-se menţinerea în continuare a acesteia.
Aşa fiind, constatând întemeiate criticile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T- Structura Centrală, încheierea recurată şi rejudecând va menţine măsura arestării preventive a inculpatului C.R.F.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.LI.C.O.T- Structura Centrală împotriva încheierii din 20 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 36601/3/2010 (2884/2011), privind pe inculpatul C.R.F.
Casează în parte încheierea recurată şi, rejudecând:
Conform art. 3002 şi art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţine măsura arestării preventive a inculpatului C.R.F.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii recurate, care nu sunt contrare prezentei hotărâri.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4253/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2369/2012. Penal → |
|---|
